ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a III-a civilă, la data de 13 iulie 2011, reclamantul C.N. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC R.R. SRL, Ziarul L., B.L. și B.D.,

ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate încălcarea dreptului la

imagine, onoare, demnitate și viață privată, ca urmare a unei campanii

denigratoare și batjocoritoare desfășurate de pârâți la adresa reclamantului;

să oblige pârâta la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale

pentru atingerea adusă dreptului la onoare, reputație și imagine, precum și

dreptului la viață privată și de familie; să oblige pârâții să publice pe

cheltuiala lor, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute,

hotărârea pronunțată de instanță în cazul admiterii acțiunii, pe prima pagină a

ziarului; să fie înlăturate toate articolele și comentariile conținute pe

site-ul www.libertatea.ro sau pe oricare alt site

aparținând pârâtei, care aduc atingere onoarei, demnității și imaginii sale, cu

obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

sale, reclamantul a arătat că a exercitat funcția de prim-procuror în cadrul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea până la data de 22 aprilie 2010.

Ulterior, la data de 23 aprilie 2010, D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus punerea în mișcare a acțiunii

penale împotriva reclamantului, solicitând secției pentru procurori a C.S.M. să

emită avizul în vederea arestării sale.

Având în vedere

aceste considerente, la aceeași dată, respectiv 23 aprilie 2010, D.N.A. a dat

publicității Comunicatul nr. 131/VIII/3 în cuprinsul căruia se arăta faptul că,

în sarcina reclamantului au fost reținute infracțiunea de luare de mită, de

constituire a unui grup infracțional organizat și trei infracțiuni de

favorizare a infractorului.

Totodată, în

cuprinsul aceluiași comunicat se precizează în mod expres că punerea în mișcare

a acțiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de

procedură penală necesară în vederea propunerii unor măsuri preventive,

activitate care nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției

nevinovăției.

În data de 24 aprilie

2010, în ziarul L., a fost publicat un articol „Dat în gât de soțul amantei”,

articol în care se fac o serie de afirmații defăimătoare la adresa

reclamantului, fără nici o legătură cu adevărul: „Cei care i-au adus clienți

magistratului sunt doi soți: el polițist, iar ea avocată. Conform unor surse,

magistratul a fost „turnat” chiar de omul legii care, la un moment dat, ar fi

aflat că soția sa este amanta lui Carpen. Supărat, acesta s-a dus glonț la D.N.A.

unde a povestit despre afacerile necurate pe care le punea la cale cu

magistratul”. Acest articol a fost urmat de alte două articole în 27 aprilie și

12 mai 2010 intitulate „N.C., sex la birou cu avocata” și „Procurorul șpăgar

rămâne în arest”, ambele conținând afirmații care exced noțiunii de informare a

publicului și care creează o imagine falsă asupra persoanei reclamantului și a

realității, neavând nici un suport real.

În aceste condiții,

reclamantul susține că existența prejudiciului se traduce prin crearea unei

imagini defavorabile acestuia prin prezentarea unor fapte care nu corespund

realității, scoaterea la iveală a unor fapte, acte, afirmații care l-ar putea

expune unei sancțiuni civile, penale sau de altă natură ori oprobriului public,

defăimarea prin interpretarea unor fapte cu rea-credință și cu scopul de a-l

discredita în opinia publică, reclamantul fiind o persoană care s-a făcut remarcată

prin rezultatele obținute în profesia exercitată și care se bucură de apreciere

în rândul societății.

În plus, trebuie

avută în vedere și calitatea pârâtului de jurnalist, care presupune respectarea

riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, folosirea unui

limbaj cultivat și reverențios, nejignitor și nonviolent. Dreptul la opinie și

la libera exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale

firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte

persoane.

Caracterul ilicit al

faptei și culpa provin din modul de redactare al articolelor respective prin

care pretinsele informații sunt indicate pe alocuri ca provenind din „surse

judiciare”, deși titlurile și subtitlurile acestor articole denigratoare sunt

prezentate ca informații absolut veridice, arătându-se chiar că „la dosar au

apărut înregistrări ambientale din care reiese că procurorul și avocata ar fi

făcut și afaceri și sex, în biroul acestuia”.

Astfel, indicarea

unor așa-zise „informații” nu poate să exonereze acel ziarist și ziarul care

publică acel articol de răspundere față de persoana a cărei demnitate este

profund și aproape iremediabil lezată de articolul respectiv, prezentat opiniei

publice cu titlu de informație și luat și procesat ca atare de consumatorul

acestor știri.

Toate aceste articole

au un caracter profund denigrator, conțin informații absolut neadevărate și fac

aprecieri grave în privința unui magistrat, urmărind decredibilizarea acestuia

în fața opiniei publice, blamarea sa și expunerea unui oprobriu public (firesc,

de altfel, în situația existenței „faptelor” prezentate).

Indiscutabil,

jurnalistul are și trebuie să aibă libertatea de exprimare, însă acest drept

„nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici

dreptul la propria imagine” (art. 30 pct. 6 din Constituția României).

Cu toate acestea,

reclamantul arată că prejudiciile aduse prin aceste articole, atât în privința

imaginii în societate, cât și a vieții private sunt incomensurabile, aceste

informații, deși neadevărate, zdruncinând profund imaginea și credibilitatea

reclamantului ca om și ca magistrat și provocând suferințe mari acestuia și

familiei sale.

Prin sentința civilă nr.

1238 din 20 iunie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 50.000

lei cu titlu de daune morale.

Pentru a

hotărî astfel, tribunalul a reținut că, pentru angajarea răspunderii civile

delictuale a unei persoane fizice sau juridice este necesară întrunirea

cumulativă a următoarelor condiții și anume: existența unui prejudiciu și a

unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și

fapta ilicită și existența vinovăției celui care a săvârșit fapta ilicită.

În plus, pe lângă

condițiile mai sus enumerate, se mai adaugă două condiții speciale în cazul

răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său respectiv să existe un

raport de prepușenie, iar fapta săvârșită de prepus să aibă legătură cu

atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

În prezenta cauză,

reclamantul susține că fapta pârâților de a iniția și întreține o campanie de

presă cu conținut calomniator și denigrator la adresa sa are caracter ilicit,

deoarece este contrară dispozițiilor, care conturează conținutul și limitele

libertății de exprimare.

Din acest punct de

vedere, tribunalul a reținut că art. 10 din Convenția europeană a drepturilor

omului statuează:

(1) Orice persoană

are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de

opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără

amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (…).

(2) Exercitarea

acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor

formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care

constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea

națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și

prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția

reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de

informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea

puterii judecătorești”.

Libertatea de

expresie nu poate fi disociată de recunoașterea libertății de gândire și de

conștiință, a libertății persoanei de a-și manifesta opiniile față de ceilalți

membri ai societății. Astfel, în timp ce art. 9 protejează dreptul de a

comunica anumite convingeri, cu o anumită pondere în viața socială, art. 10

apără dreptul de a primi informații de orice natură, precum și dreptul

persoanei de a-și exprima orice idee, fără ca aceasta să capete o anumită

„stare de convingere”, chiar și pe cele care pot șoca sau deconcerta pe cei din

jur, cu excepția celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăți

democratice.

Libertatea de

exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie. De aceea trebuie

găsit un echilibru între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o

parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale, ce

aparțin altor persoane, pe de altă parte, problemă asupra căreia instanța

europeană a statuat de multe ori în jurisprudența sa.

Dreptul la libertatea

de exprimare cuprinde două libertăți: pe de o parte, libertatea de opinie și,

pe de altă parte, libertatea de informare.

Ceea ce interesează

în mod deosebit în prezenta cauză este libertatea de informare. Această

libertate nu poate fi privită în sine, ea presupunând încă o componentă și

anume libertatea de recepționare a mesajelor transmise, de orice natură ar fi

acestea.

Întrucât cel mai

adesea informațiile se transmit prin presă, instanța europeană a subliniat în

jurisprudența sa faptul că, din moment ce libertatea de expresie constituie

unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, garanțiile

acordate presei au o importanță deosebită; tocmai din acest motiv Curtea

Europeană a precizat că presa este „câinele de pază” al unei societăți

democratice, rolul acesteia fiind acela de a informa, de a controla și de a

relata despre toate domeniile de interes public.

Astfel, privită prin

prisma „îndatoririlor și responsabilităților” inerente exercițiului libertății

de exprimare, garanția pe care art. 10 din Convenție o conferă ziariștilor cu

privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată

condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât să

ofere informații exacte și demne de crezare. Cu toate acestea, Curtea a admis

că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare

sau chiar de provocare în ceea ce privește judecățile de valoare pe care le

formulează, cu condiția ca aceste judecăți să poată fi dovedite în realitate.

Din acest punct de

vedere Curtea a subliniat faptul că, chiar și atunci când o declarație a unui

ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată trebuie să aibă o

bază factuală deoarece, în caz contrar, judecata ar fi una excesivă și s-ar

situa în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare. În

acest context se poate spune că art. 10 apără dreptul ziariștilor de a comunica

informații cu privire la probleme de interes general, cu condiția ca aceștia să

acționeze cu bună-credință pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații

exacte și demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei

profesionale.

Cu toate acestea

trebuie stabilit dacă, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze,

interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor și

responsabilităților de care sunt ținuți pârâții ziariști în privința reputației

și drepturilor reclamantului, precum și a respectării prezumției de nevinovăție

garantate de art. 6 parag. 2 din Convenție.

Din acest punct de

vedere trebuie precizat faptul că, în privința magistraților (cum este cazul în

prezenta speță), Curtea Europeană a statuat că aceștia ar trebui tratați pe

picior de egalitate cu oamenii politici atunci când este vorba despre

criticarea comportamentului lor. Astfel, limitele criticilor admisibile ce pot

fi aduse magistraților sunt mai largi decât cele ce sunt adresate „simplilor

particulari”.

Tot Curtea a

subliniat faptul că presa are îndatorirea de a informa opinia publică asupra

tuturor problemelor de interes general printre care se numără și cele care

privesc funcționarea justiției, instituție esențială într-o societate

democratică. Presa reprezintă unul din mijloacele de care dispun responsabilii

politici și opinia publică spre a se asigura că magistrații se achită de

înaltele lor responsabilități, conform scopului misiunii ce le este

încredințată, ținându-se seama de rolul deosebit ce revine puterii judiciare în

societate.

Tocmai de aceea

magistratul se expune, în mod inevitabil și conștient, unui control atent al

faptelor și gesturilor sale, control ce este exercitat atât de ziariști, cât și

de cetățeni. Cu toate acestea, și magistratul are dreptul la protejarea

reputației și demnității sale, în cadrul vieții private și în afara acestui

cadru, imperativele acestei protecții trebuind însă să fie puse în balanță cu

interesele unei dezbateri a chestiunilor generate de comportamentul

magistratului în exercitarea drepturilor și obligațiilor ce-i revin ca urmare a

funcției deținute.

Deși presa are un rol

esențial într-o societate democratică, acela de a comunica informații și idei

privitoare la toate problemele de interes general, cu toate acestea ea nu

trebuie să depășească anumite limite ce țin, mai ales, de protecția și

reputația drepturilor altuia, a necesității de a împiedica divulgarea unor

informații confidențiale, precum și a altor valori sociale enumerate de parag.

2 al art. 10 din Convenție.

În speță, tribunalul

a constatat că afirmațiile din presă referitoare la aspecte din viața

reclamantului nu au avut o bază factuală, ele fiind reluate din alte publicații

fără a se verifica veridicitatea lor; aceasta înseamnă că articolele publicate

au fost de natură să aducă atingere dreptului la viață privată și la reputație

a unui magistrat, fiind necesară restrângerea exercițiului dreptului pârâților

la libertatea de exprimare. Chiar dacă, în virtutea rolului presei de a alerta

opinia publică ori de câte ori deține informații despre malversațiuni prezumate

ale aleșilor locali și ale funcționarilor publici (categorie în care se

încadrează și reclamantul), fapta ziariștilor de a acuza direct persoane

determinate, indicându-le numele și funcțiile deținute, implică pentru aceștia

obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată numai

în parte, motiv pentru care, în temeiul art. 1349 și urm. C. civ. a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 50.000

lei cu titlu de daune morale.

Pentru această

soluție, tribunalul a avut în vedere faptul că au fost depășite limitele

acceptabile prin afirmațiile ziariștilor că reclamantul că ar fi întreținut

relații sexuale la birou cu avocata Gâlceavă Claudia, cu care făcea și afaceri,

și că acesta ar fi fost denunțat atât de amantă, cât și de soțul acesteia.

Chiar dacă s-ar

aprecia că afirmațiile în cauză ar putea fi considerate drept judecăți de

valoare, ele sunt lipsite de orice bază reală, pârâții nedovedind faptele

concrete pe care s-au bazat aceste afirmații.

În ceea ce privește

afirmațiile ziariștilor referitoare la „șpaga” luată de reclamant tribunalul a

constatat că acestea au avut la bază comunicatele D.N.A. și soluțiile de

arestare preventivă dispuse în dosarul penal, iar ulterior au fost confirmate

prin sentința penală pronunțată la data de 10 februarie 2012 în Dosarul penal nr.

6367/2/2010 al Curții de Apel Brașov, astfel că nu se justifică obligarea

pârâților la plata de daune morale pentru aceste afirmații.

În consecință,

tribunalul a admis în parte în limita sumei de 50.000 lei daune morale, prin

aceasta asigurându-se respectarea principiului proporționalității atingerii

aduse libertății de exprimare garantate de art. 10.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel reclamantul C.N. și pârâta SC R.R. SRL.

Prin Decizia civilă nr.

125/A din 05 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins

apelul pârâtei SC R.R. SRL, a admis apelul declarat de reclamantul C.N., a

schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: a admis capătul 2 de

cerere și a obligat pârâtele să publice pe cheltuiala lor, cu aceleași

caractere cu care sunt tipărite articolele apărute la data de 24 aprilie 2010,

dispozitivul hotărârilor de fond și apel, menținând celelalte dispoziții ale

sentinței.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

I.

Cu privire la apelul

declarat de către apelanta-pârâtă SC R.R. SRL, Curtea a reținut că este

nefondat, pentru următoarele considerente:

În cauza de față,

pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispozițiile art.

998 C. civ. din 1864, se pune în discuție caracterul defăimător al afirmațiilor

publice efectuate de către apelantă, dacă aceste afirmații au afectat dreptul

la bună reputație și dreptul la imagine al apelantului – reclamant C.N. și dacă

acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului, în condițiile art.

1000 C. civ. din 1864 sau se încadrează în limitele unor simple judecăți de

valoare, care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de art. 10 din

C.E.D.O.

În ceea ce privește

libertatea de exprimare, prin jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că

libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei

societăți democratice si una din condițiile primordiale ale progresului sau si

a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare

privește nu numai "informațiile" sau "ideile" primite

favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci si pe cele care

lovesc, șochează sau neliniștesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului

Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei).

În ceea ce privește

dreptul la viață privată, C.E.D.O. a statuat prin jurisprudența sa că noțiunea

de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei

persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală;

garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure

dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în

relațiile cu semenii. Așadar există o zonă de interacțiune între individ și

terți care, chiar și într-un context public, poate aparține «vieții private» (a

se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (G.C.), nr. 59320/00, parag. 50, C.E.D.H.

2004-VI). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un

drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din

Convenție (a se vedea, Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, parag.

70, in fine, C.E.D.H. 2004-VI).

În acest sens,

instanța a apreciat că trebuie să găsească un echilibrul între libertatea de

exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8,

echilibru, care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de

comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații

factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate

campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin

presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu

vs. România).

În acest

sens, C.E.D.O. a statuat în cauza Sipos vs România că „Curții îi revine sarcina

de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art.

8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului

reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția

vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina,

citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70,

C.E.D.O. 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge

din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile

susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor

acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, pct.

39)”.

De

asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența

sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție

(printre care cauza Cumpănă și Mazăre c. României (M.C.), nr. 33348/96, parag.

88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o

societate democratică precum și faptul că presa, deși nu trebuie să

depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și

drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a de a comunica informații si idei

asupra unor chestiuni politice, precum si asupra altor subiecte de interes

general.

Curtea a făcut din

nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită

jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele

criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor

publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov

c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/2001, parag. 38).

Totodată, libertatea

de exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează,

șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din

Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației

unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate si să cauzeze un

prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul

vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/2006, parag.

64).

În aprecierea

depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării

dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la

reputație, C.E.D.O. a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate,

forma/ stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat

articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema

dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza

Ileana Constantinescu), raportul dintre judecățile de valoarea și situații

faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii

cu fapta precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru

vs. România).

Aplicând

principiile instanței europene în cauza de față, Curtea a reținut că în raport

de calitatea apelantului - reclamant C.N., care era magistrat, limitele permise

ziariștilor sunt mai mari, însă prin articolele publicate nu trebuie să fie

afectată în mod grav demnitatea și reputația unei persoane.

Curtea a

constatat că în ziarul L. din data de 24 aprilie 2010 a fost publicat un

articol „Dat în gât de soțul amantei”, în cuprinsul căruia se menționează

subtitlu bolduit „Relațiile extraconjugale l-au adus pe șeful Parchetului

Buftea-Ilfov după gratii”, și se fac o serie de afirmații defăimătoare la

adresa reclamantului, fără nici o legătură cu adevărul: „Cei care i-au adus

clienți magistratului sunt doi soți: el polițist, iar ea avocată. Conform unor

surse, magistratul a fost „turnat” chiar de omul legii care, la un moment dat,

ar fi aflat că soția sa este amanta lui Carpen. Supărat, acesta s-a dus glonț

la D.N.A. unde a povestit despre afacerile necurate pe care le punea la cale cu

magistratul”.

Acest

articol a fost urmat de alte două articole, astfel în 27 aprilie 2010 a fost publicat articolul intitulat „N.C., sex la birou cu avocata”, în cuprinsul căruia cu

litere bolduite se menționează „Detalii picante ies la iveală din dosarul în

care prim-procurorul de la Parchetul Buftea a fost arestat pentru șpagă.

Conform unor surse judiciare, N.C. și avocata denunțătoare ar fi făcut sex

chiar în biroul procurorului. Înregistrați în timpul partidei de sex”. În

cuprinsul acestui articol, se menționează „Anchetatorii sunt însă de altă

părere cu privire la motivele pentru care amanta l-a trădat pe șeful de la

Buftea, Surse judiciare spun că avocata G. s-a supărat când a descoperit că N.C.

mai are o amantă și a acceptat să-i planteze acestuia microfoane în birou (...)

la dosar au apărut înregistrări ambientale din care reiese că procurorul și

avocata ar fi făcut afaceri și sex în biroul acestuia”.

De

asemenea, pe data de 10 mai a mai apărut un articol intitulat „Procurorul

șpăgar rămâne în arest”, conținând afirmații care exced noțiunii de informare a

publicului și care creează o imagine falsă asupra persoanei reclamantului și a

realității, neavând nici un suport real.

Curtea a

reținut că afirmațiile precum: „ar fi făcut sex în biroul procurorului”, „au

fost înregistrați în timpul partidei de sex”, „la dosar au apărut înregistrări

ambientale din care reiese că procurorul și avocata ar fi făcut afaceri și sex

în biroul acestuia”, precum și „anchetatorii sunt însă de altă părere cu

privire la motivele pentru care amanta l-a trădat pe șeful de la Buftea” sunt

menționate în cuprinsul articolelor și existența acestora nu este contestată de

către apelantul-intimat SC R.R. SRL.

În acest sens,

instanța de apel consideră că afirmațiile sus-menționate sunt defăimătoare și

denigratoare și afectează dreptul la reputație și dreptul la imagine al

apelantului - reclamant C.N.

Însă, pentru a se

atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului este necesar să se verifice

dacă aceste afirmații reprezintă judecăți de valoare de natură a se circumscrie

libertății de exprimare sau situații factuale care afectează viața privată a

apelantului C.N., respectiv dreptul la reputație și la demnitate.

Daca materialitatea

faptelor poate fi dovedita, judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrație

a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de

valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit si aduce

atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem

c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Curtea a acceptat ca necesitatea unei legături

între o judecată de valoare si faptele ce stau la baza sa poate sa varieze de

la caz la caz in funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei).

Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai

puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek

c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH si Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur,

atunci când este vorba despre alegatii cu privire la comportamentul unui terț,

poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte si judecăți

de valoare.

Diferența dintre

situațiile factuale și judecățile de valoare este dificil de realizat. Însă, în

cauza de față, Curtea a apreciat că afirmațiile sus-menționate nu reprezintă

judecăți de valoare de natură, ci situații factuale, având în vedere că

acuzarea unei persoane că întreține relații sexuale la serviciu reprezinte

fapte de natură a atrage cel puțin răspunderea disciplinară a persoanei

vinovate. Toate aceste situații factuale nu au fost probate de către SC R.R.

SRL. Mai mult, chiar apelantul, prin motivele de apel recunoaște că aceste

afirmații nu corespund realității, însă apreciază că este suficient că s-a

confirmat existența unui fapte penale comisă de către apelantului - reclamant C.N.,

pentru a justifica afirmațiile nereale.

Având în vedere că

întreținerea relațiilor extraconjugale în birou era scopul principal al

articolului, Curtea a reținut că jurnalistul trebuia să efectueze verificări

minime cu privire la veridicitatea informațiilor. Aceste verificări nu pot fi

considerate ca fiind verificări de detaliu.

În realitate, scopul

articolelor menționate nu era de a atrage atenția asupra pretinsei fapte de

mită săvârșite de către N.C., ci asupra modului în care a comis fapta, în

sensul că a fost denunțat de amanta sa și asupra comportamentului acestuia,

respectiv faptul că întreținea relații sexuale la birou.

Scopul articolelor

este ilustrat de titlurile și subtitlurile îngroșate ale articolelor, respectiv

„Sex la birou cu avocata”, precum și celelalte subtitluri, care amintesc de

relațiile extraconjugale, precum și de locul în care au fost comise.

Ceea ce este relevant

pentru a ilustra scopul denigrator al articolelor este modalitatea în care este

prezentată fapta de mită, ca fiind în strânsă legătură cu relațiile

extraconjugale comise la birou, atrăgându-se atenția în mod repetat asupra

acestor relații extraconjugale. În cuprinsul articolelor se precizează că

informațiile privind întreținerea relațiilor sexuale în biroul procurorului

provin din surse judiciare.

Mențiunea cu privire

la proveniența informațiilor ilustrează reaua-credință a ziaristului, care a

dorit că confere credibilitate ideilor transmise, deși, în realitate, în niciun

comunicat nu exista nicio mențiune cu privire la relațiile extraconjugale

întreținute de către apelantul - reclamant C.N.

Curtea a reținut că,

indiferent de calitatea apelantului-reclamant, forma, stilul și modalitatea de

scriere a articolului depășește limitele extinse ale libertății de exprimare

consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece,

din conținutul articolelor menționate, rezultă că nu s-a dorit să se atragă

atenția asupra unei probleme de interes general, respectiv probitatea și

corectitudinea magistratului, ci a dorit să se afecteze imaginea

apelantului-reclamant, ca urmare a întreținerii unor relații sexuale la birou.

De asemenea, nu se

poate reține nici că afirmațiile se încadrează în „doza de exagerare a

limbajului artistic”, deoarece nu se face aprecieri asupra calităților

apelantului-reclamant, ci se prezintă ca fiind reale unele evenimente

necorespunzătoare realității.

Aceste afirmații nu

vizează discursul politic sau dezbaterile asupra unor chestiuni de interes

general, neputându-se considera că se circumscrie libertății de exprimare

prevăzute de art. 10 din C.E.D.O.

Pe cale de

consecință, instanța de apel a înlăturat toate motivele de apel formulate de

către SC Ringier România S.R.L referitoare la faptul că scopul articolului a

fost determinat de interesul general privind modului de exercitare al profesiei

de magistrat, apreciind că, în realitate, demersul jurnalist a urmărit

prezentarea altor aspecte de natură a afecta dreptul la reputație al lui C.N.,

având în vedere că mențiunile, privind comiterea infracțiunii de care era

acuzat apelantul-reclamant, erau prezentate succint.

În acest sens,

instanța de apel a reținut că, continuarea articolelor de către jurnalist, după

ce apelantul-reclamant a fost arestat, în condițiile în care, în cuprinsul

referatului privind propunerea de arestarea preventivă, nu era nicio mențiune

cu privire la relațiile extraconjugale ale acestuia, confirmă reaua-credință a jurnalistului

și faptul că era declanșată o campanie de denigrare față de C.N.

Instanța a învederat

că afirmațiile menționate sunt defăimătoare și denigratoare, natura ilicită a

faptei rezultând ex re, din fapta săvârșită însăși, ceea ce nu mai trebuie

demonstrat, caracterul ilicit al faptei fiind evident, iar fapta este de natură

a aduce prejudicii oricărei persoane.

Afirmațiile

denigratoare au fost aduse la cunoștința publicului fie prin presă, fie prin

televiziune și fără a i se oferi posibilitatea reclamantului de a le combate.

Având în vedere că

afirmațiile nu au fost făcute în condiții care să excludă culpa pârâtului,

instanța a apreciat că, sub aspectul laturii subiective a răspunderii

delictuale, vinovăția pârâților a fost dovedită.

Pe cale de consecință,

constatând existența concomitentă a faptelor ilicite (afirmații defăimătoare la

adresa reclamantului) a prejudiciului evident (afectarea onoarei și a

demnității reclamantului prin producerea cel puțin a unor suferințe psihice pe

care orice persoană de bună-credință le-ar încerca în situația la care a fost

expus reclamantul) stabilind legătura de cauzalitate dintre fapte și

prejudiciul evident și, de asemenea, culpa ziaristului - instanța de apel

consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.

civ. din 1864 pentru răspunderea civilă a comitentului, deoarece, potrivit art.

30 alin. (6) din Constituția României, libertatea de exprimare nu poate

prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, iar ziaristul a depășit

limitele dreptului lor la liberă exprimare, afectând reputația și demnitatea

reclamantului.

În ceea ce privește

prejudiciul suferit de către apelantul - reclamant C.N., Curtea a reținut că

este imposibilă cuantificarea acestuia sau înlăturarea tuturor consecințelor

produse asupra persoanei vătămate.

Neputând fi aplicabil

principiul reparării integrale, instanța de apel a aplicat principiul

satisfacției echitabile consacrat de către C.E.D.O. în jurisprudența sa, motiv

pentru care a constatat că suma de 50.000 lei (echivalentă a 10.000 euro)

stabilită cu titlu de daune morale de instanța de fond reprezintă o satisfacție

echitabilă.

În jurisprudența sa

recentă, C.E.D.O. a apreciat ca fiind o satisfacție echitabilă suma de 5.000

Euro daune morale, acordată în cauza Petrina vs. România pronunțată în data de

14 octombrie 2008, prin care s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 8 (Dreptul

la reputație) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, în cauza Pfeifer împotriva Austriei Curtea a constatat

încălcarea art. 8 (dreptul la reputație) din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului si a libertăților fundamentale și au fost acordate daune morale 5.000 euro,

în cauza Rotaru vs. România, Curtea a constatat încălcarea art. 8 (interzicerea

torturii) Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale,

fiind acordate daune morale 50.00 Fr.

De asemenea, în cazul

Andreșan vs. România, C.E.D.O. a pronunțat în data de 30 octombrie 2012 și a

constatat că reclamantul a fost supus la rele tratamente de către doi agenți de

poliție, în scopul obținerii unei declarații. Curtea a constatat că au fost

încălcate dispozițiile articolului 3 (Interzicerea torturii și încălcarea

dreptului la reputație) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților fundamentale, acordând reclamantului 10.000 euro daune morale.

Având în vedere

considerentele menționate, instanța de apel va aprecia ca fiind o satisfacție

echitabilă suma de 50.000 lei, fiind considerate ca neîntemeiate criticile

formulate de SC R.R. SRL cu privire la cuantumul daunelor morale.

Pentru considerentele

expuse, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă SC

R.R. SRL

II. În ceea ce

privește apelul declarat de reclamant, instanța a constatat că este parțial

fondat numai cu privire la modul de soluționare al capătului 2 de cerere având

ca obiect obligarea obligă pârâților să publice pe cheltuiala lor, cu aceleași

caractere cu care sunt tipărite articolele apărute la data de 24 aprilie 2010,

dispozitivul hotărârilor de fond și apel.

Având în vedere

soluția pronunțată de către prima instanță, care a fost menținută de către

instanța de apel, Curtea a considerat că o reparare a prejudiciului se

realizează și prin publicarea dispozitivului prezentei hotărâri în 3 ziare de

interes național - în baza art. 54 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, motiv

pentru care a admis acest capăt de cerere.

În ceea ce privește

criticile referitoare la cuantumul daunelor morale, Curtea a aplicat principiul

satisfacției echitabile consacrat de către C.E.D.O. în jurisprudența sa, motiv

pentru care a constatat că suma de 50.000 lei (echivalentă a 10.000 euro)

stabilită cu titlul de daune morale de instanța de fond reprezintă o

satisfacție echitabilă.

La stabilirea cuantumului

daunelor morale, s-a avut în vedere și proporționalitatea sancțiunii cu fapta

comisă, apreciind că, în contextul situației economice, suma acordată

reprezintă o satisfacție echitabilă pentru apelantul-reclamant și, în același

timp o sancțiune proporțională pentru SC R.R. SRL

Decizia

din apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și de

pârâta SC R.R. SRL.

critică decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că daunele stabilite

de instanțele de fond sunt mici față de gravitatea faptelor pârâților.

Mai susține reclamantul

că instanțele au omis să se pronunțe cu privire la răspunderea solidară a

pârâților.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

2.

Pârâta SC R.R. SRL a formulat următoarele critici cu privire la decizia curții

de apel:

Instanța de apel a

făcut o greșită aplicare a art. 998-999 C. civ., art. 30 din Constituția

României și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, stabilind

că exercițiul dreptului la libera exprimare a depășit limitele admise.

Susține că cel care

exercită prerogativele pe care le recunoaște dreptului său subiectiv nu poate

fi considerat că acționează ilicit.

În speță, jurnalistul

a utilizat dreptul la libera exprimare, iar demersul său a întrunit toate

exigențele pe care jurisprudența C.E.D.O. le-a instituit în materie.

Existența faptei

ilicite trebuie să fie analizată în raport de buna credință a jurnalistului,

iar pe de altă parte, să existe o minimă bază factuală care să justifice

demersul acestuia.

În speță, jurnalistul

a fost de bună credință atunci când a scris articolul, întrucât informația provenea

de la o sursă credibilă, iar faptele s-au confirmat în proporție covârșitoare.

Afirmațiile pretins

ilicite au o bază factuală de necontestat, respectiv hotărârea de condamnare a

reclamantului.

Dreptul apărat de art.

10 din Convenție cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau

comunica informații și idei, fără amestecul autorităților publice. Invocă în

susținerea afirmațiilor sale hotărârile pronunțate în cauza Dalban contra

României și în cauza Wille contra Liechtenstein.

Mai susține recurenta

că, în condițiile în care sursa s-a dovedit credibilă, jurnalistul, de bună

credință, a verificat toate informațiile furnizate de aceasta, inclusiv cele

privitoare la relațiile intime, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., trebuie

exonerat de răspundere, întrucât buna credință și interesul public al

subiectului scot demersul său jurnalistic din sfera faptelor ilicite.

În acest sens,

recurenta invocă hotărârea din cauza Goodwin vs Marea Britanie, precum și pe

cea din cauza Urbino Rodrigues vs Portugalia.

Pentru aceste motive,

recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei

atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantului.

Examinând criticile

formulate prin cele două recursuri cu care a fost învestită, Înalta Curte

reține următoarele:

Cu titlu preliminar

trebuie arătat că pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât criticile

care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

din recursul reclamantului care vizează cuantumul daunelor morale, precum și

cele din recursul pârâtei ce privesc situația de fapt sau aprecierea probelor

nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

I. Cu privire la

recursul reclamantului:

Pentru considerentele

anterior expuse, față de împrejurarea că reclamantul contestă cuantumul

despăgubirilor acordate, singura critică care poate fi analizată de instanța de

recurs este cea care vizează obligarea solidară a pârâților la plata daunelor

la care se consideră îndreptățit.

Această critică este

nefondată.

Prin hotărârea primei

instanțe s-a admis în parte acțiunea reclamantului și s-a dispus obligarea

pârâților la plata daunelor morale.

Prin decizia curții

de apel, admițându-se apelul declarat de reclamant, s-a dispus schimbarea în

parte a sentinței primei instanțe, numai în ce privește admiterea capătului 2

de cerere, acela de a obliga pârâtele să publice pe cheltuiala lor,

dispozitivul hotărârilor de fond și apel. Celelalte dispoziții ale sentinței,

referitoare la obligarea pârâților la plata daunelor morale, au fost menținute,

reținându-se ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale

prevăzute de art. 998-999 C. civ., în ce privește pe pârâtul ziarist, respectiv

de art. 1000 alin. (3) C. civ., în privința comitentului.

Reținându-se așadar,

că delictul este imputabil mai multor persoane, răspunderea acestora pentru

despăgubire este solidară, conform art. 1003 C. civ., text a cărui aplicare s-a

făcut în speță, din moment ce pârâții au fost obligați, deopotrivă, la întreaga

despăgubirie.

Așa fiind, critica

vizând solidaritatea răspunderii pârâților nu este fondată.

În consecință,

nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

II. În ce privește

recursul pârâtei SC R.R. SRL.

Reglementarea

libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a

acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme

internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au

întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se

impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie

analiza instanței de recurs.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, „mijloacele de

informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea

corectă a opiniei publice”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin.

(6) din aceeași Constituție, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia

demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la

propria imagine”.

Art.

10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are

dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și

libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La parag. 2, norma

convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri

și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri

sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o

societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială

sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția

sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru

a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta

autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Rezultă că dreptul

garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10

consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al

articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza

în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor

valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva

democrației însăși.

Altfel spus,

libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu

poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială,

ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt

siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante,

siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni,

protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și

imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal,

anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a

divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se

concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților

statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza

scopurile enunțate de art. 10 parag. 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat

în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi

contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2

decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Conform celor ce rezultă

din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de

exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor

„formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică

recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în

exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să

îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să

urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică.

„Scopul legitim” este dat de interesele de ordin general și de cele individuale

prevăzute de parag. 2 al art. 10.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un

ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă „îndatoriri și

responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și

de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce

revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit

că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății

de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale

cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea „îndatoririlor și

responsabilităților” de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității

lor.

În ceea ce privește

dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că

noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei

persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și

morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să

asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui

individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între

individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții

private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (G.C.), nr. 59320/00,

parag. 50, C.E.D.H. 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea

reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este

legat de art. 8 din Convenție” (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, nr.

64915/01, paragraful 70, C.E.D.H. 2004-VI).

Totodată, s-a arătat

că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața

privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la

răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă

afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu,

efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în

public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință

(cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens,

instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România că, „Curții îi revine

sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care

decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între

protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al

dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art.

10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00,

pct. 70, C.E.D.H. 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care

decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care

afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele

criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată

anterior, pct. 39)”.

De asemenea, instanța

europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la

libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și

Mazăre c. României (M.C.), nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă

rolul indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, precum și

faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special

de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a

comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra

altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din

nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită

jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele

criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor

publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza

Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag. 38).

Totodată, libertatea

de exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează,

șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din

Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei

persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate și să cauze un prejudiciu

victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private

(cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64).

În aprecierea

depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării

dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la

reputație, Curt