ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 64/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 13 iulie 2011, reclamantul C.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC R.R. SRL, Ziarul L., B.L.

și B.D., ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate și viață privată, ca urmare a unei campanii denigratoare și batjocoritoare desfășurate de pârâți la adresa reclamantului; să oblige pârâta la plata sumei de 500.000 euro reprezentând daune morale pentru atingerea adusă dreptului la onoare, reputație și imagine, precum și dreptului la viață privată și de familie; să oblige pârâții să publice pe cheltuiala lor, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute, hotărârea pronunțată de instanță în cazul admiterii acțiunii, pe prima pagină a ziarului; să fie înlăturate toate articolele și comentariile conținute pe site-ul www.libertatea.ro sau pe oricare alt site aparținând pârâtei, care aduc atingere onoarei, demnității și imaginii sale, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a exercitat funcția de prim-procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea până la data de 22 aprilie 2010. Ulterior, la data de 23 aprilie 2010, D.N.A. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului, solicitând secției pentru procurori a C.S.M. să emită avizul în vederea arestării sale. Având în vedere aceste considerente, la aceeași dată, respectiv 23 aprilie 2010, D.N.A. a dat publicității Comunicatul nr. 131/VIII/3 în cuprinsul căruia se arăta faptul că, în sarcina reclamantului au fost reținute infracțiunea de luare de mită, de constituire a unui grup infracțional organizat și trei infracțiuni de favorizare a infractorului.

Totodată, în cuprinsul aceluiași comunicat se precizează în mod expres că punerea în mișcare a acțiunii penale este o etapă a procesului penal reglementată de Codul de procedură penală necesară în vederea propunerii unor măsuri preventive, activitate care nu poate, în nici o situație, să înfrângă principiul prezumției nevinovăției. În data de 24 aprilie 2010, în ziarul L., a fost publicat un articol „Dat în gât de soțul amantei”, articol în care se fac o serie de afirmații defăimătoare la adresa reclamantului, fără nici o legătură cu adevărul: „Cei care i-au adus clienți magistratului sunt doi soți: el polițist, iar ea avocată. Conform unor surse, magistratul a fost „turnat” chiar de omul legii care, la un moment dat, ar fi aflat că soția sa este amanta lui Carpen.

Supărat, acesta s-a dus glonț la D.N.A. unde a povestit despre afacerile necurate pe care le punea la cale cu magistratul”. Acest articol a fost urmat de alte două articole în 27 aprilie și 12 mai 2010 intitulate „N.C., sex la birou cu avocata” și „Procurorul șpăgar rămâne în arest”, ambele conținând afirmații care exced noțiunii de informare a publicului și care creează o imagine falsă asupra persoanei reclamantului și a realității, neavând nici un suport real.

În aceste condiții, reclamantul susține că existența prejudiciului se traduce prin crearea unei imagini defavorabile acestuia prin prezentarea unor fapte care nu corespund realității, scoaterea la iveală a unor fapte, acte, afirmații care l-ar putea expune unei sancțiuni civile, penale sau de altă natură ori oprobriului public, defăimarea prin interpretarea unor fapte cu rea-credință și cu scopul de a-l discredita în opinia publică, reclamantul fiind o persoană care s-a făcut remarcată prin rezultatele obținute în profesia exercitată și care se bucură de apreciere în rândul societății. În plus, trebuie avută în vedere și calitatea pârâtului de jurnalist, care presupune respectarea riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, folosirea unui limbaj cultivat și reverențios, nejignitor și nonviolent.

Dreptul la opinie și la libera exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane. Caracterul ilicit al faptei și culpa provin din modul de redactare al articolelor respective prin care pretinsele informații sunt indicate pe alocuri ca provenind din „surse judiciare”, deși titlurile și subtitlurile acestor articole denigratoare sunt prezentate ca informații absolut veridice, arătându-se chiar că „la dosar au apărut înregistrări ambientale din care reiese că procurorul și avocata ar fi făcut și afaceri și sex, în biroul acestuia”. Astfel, indicarea unor așa-zise „informații” nu poate să exonereze acel ziarist și ziarul care publică acel articol de răspundere față de persoana a cărei demnitate este profund și aproape iremediabil lezată de articolul respectiv, prezentat opiniei publice cu titlu de informație și luat și procesat ca atare de consumatorul acestor știri.

Toate aceste articole au un caracter profund denigrator, conțin informații absolut neadevărate și fac aprecieri grave în privința unui magistrat, urmărind decredibilizarea acestuia în fața opiniei publice, blamarea sa și expunerea unui oprobriu public (firesc, de altfel, în situația existenței „faptelor” prezentate). Indiscutabil, jurnalistul are și trebuie să aibă libertatea de exprimare, însă acest drept „nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine” (art. 30 pct. 6 din Constituția României). Cu toate acestea, reclamantul arată că prejudiciile aduse prin aceste articole, atât în privința imaginii în societate, cât și a vieții private sunt incomensurabile, aceste informații, deși neadevărate, zdruncinând profund imaginea și credibilitatea reclamantului ca om și ca magistrat și provocând suferințe mari acestuia și familiei sale.

Prin sentința civilă nr. 1238 din 20 iunie 2012 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții și anume: existența unui prejudiciu și a unei fapte ilicite, existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și existența vinovăției celui care a săvârșit fapta ilicită. În plus, pe lângă condițiile mai sus enumerate, se mai adaugă două condiții speciale în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său respectiv să existe un raport de prepușenie, iar fapta săvârșită de prepus să aibă legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.

În prezenta cauză, reclamantul susține că fapta pârâților de a iniția și întreține o campanie de presă cu conținut calomniator și denigrator la adresa sa are caracter ilicit, deoarece este contrară dispozițiilor, care conturează conținutul și limitele libertății de exprimare. Din acest punct de vedere, tribunalul a reținut că art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului statuează: (1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere (…). (2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Libertatea de expresie nu poate fi disociată de recunoașterea libertății de gândire și de conștiință, a libertății persoanei de a-și manifesta opiniile față de ceilalți membri ai societății. Astfel, în timp ce art. 9 protejează dreptul de a comunica anumite convingeri, cu o anumită pondere în viața socială, art. 10 apără dreptul de a primi informații de orice natură, precum și dreptul persoanei de a-și exprima orice idee, fără ca aceasta să capete o anumită „stare de convingere”, chiar și pe cele care pot șoca sau deconcerta pe cei din jur, cu excepția celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societăți democratice. Libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.

De aceea trebuie găsit un echilibru între exercițiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, și protecția intereselor sociale și ale drepturilor individuale, ce aparțin altor persoane, pe de altă parte, problemă asupra căreia instanța europeană a statuat de multe ori în jurisprudența sa. Dreptul la libertatea de exprimare cuprinde două libertăți: pe de o parte, libertatea de opinie și, pe de altă parte, libertatea de informare. Ceea ce interesează în mod deosebit în prezenta cauză este libertatea de informare. Această libertate nu poate fi privită în sine, ea presupunând încă o componentă și anume libertatea de recepționare a mesajelor transmise, de orice natură ar fi acestea.

Întrucât cel mai adesea informațiile se transmit prin presă, instanța europeană a subliniat în jurisprudența sa faptul că, din moment ce libertatea de expresie constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, garanțiile acordate presei au o importanță deosebită; tocmai din acest motiv Curtea Europeană a precizat că presa este „câinele de pază” al unei societăți democratice, rolul acesteia fiind acela de a informa, de a controla și de a relata despre toate domeniile de interes public. Astfel, privită prin prisma „îndatoririlor și responsabilităților” inerente exercițiului libertății de exprimare, garanția pe care art. 10 din Convenție o conferă ziariștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună-credință, în așa fel încât să ofere informații exacte și demne de crezare.

Cu toate acestea, Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare în ceea ce privește judecățile de valoare pe care le formulează, cu condiția ca aceste judecăți să poată fi dovedite în realitate. Din acest punct de vedere Curtea a subliniat faptul că, chiar și atunci când o declarație a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată trebuie să aibă o bază factuală deoarece, în caz contrar, judecata ar fi una excesivă și s-ar situa în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare. În acest context se poate spune că art. 10 apără dreptul ziariștilor de a comunica informații cu privire la probleme de interes general, cu condiția ca aceștia să acționeze cu bună-credință pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații exacte și demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Cu toate acestea trebuie stabilit dacă, în circumstanțele particulare ale prezentei cauze, interesul informării publicului poate trece înaintea îndatoririlor și responsabilităților de care sunt ținuți pârâții ziariști în privința reputației și drepturilor reclamantului, precum și a respectării prezumției de nevinovăție garantate de art. 6 parag. 2 din Convenție. Din acest punct de vedere trebuie precizat faptul că, în privința magistraților (cum este cazul în prezenta speță), Curtea Europeană a statuat că aceștia ar trebui tratați pe picior de egalitate cu oamenii politici atunci când este vorba despre criticarea comportamentului lor. Astfel, limitele criticilor admisibile ce pot fi aduse magistraților sunt mai largi decât cele ce sunt adresate „simplilor particulari”.

Tot Curtea a subliniat faptul că presa are îndatorirea de a informa opinia publică asupra tuturor problemelor de interes general printre care se numără și cele care privesc funcționarea justiției, instituție esențială într-o societate democratică. Presa reprezintă unul din mijloacele de care dispun responsabilii politici și opinia publică spre a se asigura că magistrații se achită de înaltele lor responsabilități, conform scopului misiunii ce le este încredințată, ținându-se seama de rolul deosebit ce revine puterii judiciare în societate. Tocmai de aceea magistratul se expune, în mod inevitabil și conștient, unui control atent al faptelor și gesturilor sale, control ce este exercitat atât de ziariști, cât și de cetățeni.

Cu toate acestea, și magistratul are dreptul la protejarea reputației și demnității sale, în cadrul vieții private și în afara acestui cadru, imperativele acestei protecții trebuind însă să fie puse în balanță cu interesele unei dezbateri a chestiunilor generate de comportamentul magistratului în exercitarea drepturilor și obligațiilor ce-i revin ca urmare a funcției deținute. Deși presa are un rol esențial într-o societate democratică, acela de a comunica informații și idei privitoare la toate problemele de interes general, cu toate acestea ea nu trebuie să depășească anumite limite ce țin, mai ales, de protecția și reputația drepturilor altuia, a necesității de a împiedica divulgarea unor informații confidențiale, precum și a altor valori sociale enumerate de parag.

2 al art. 10 din Convenție. În speță, tribunalul a constatat că afirmațiile din presă referitoare la aspecte din viața reclamantului nu au avut o bază factuală, ele fiind reluate din alte publicații fără a se verifica veridicitatea lor; aceasta înseamnă că articolele publicate au fost de natură să aducă atingere dreptului la viață privată și la reputație a unui magistrat, fiind necesară restrângerea exercițiului dreptului pârâților la libertatea de exprimare. Chiar dacă, în virtutea rolului presei de a alerta opinia publică ori de câte ori deține informații despre malversațiuni prezumate ale aleșilor locali și ale funcționarilor publici (categorie în care se încadrează și reclamantul), fapta ziariștilor de a acuza direct persoane determinate, indicându-le numele și funcțiile deținute, implică pentru aceștia obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că acțiunea formulată de reclamant este întemeiată numai în parte, motiv pentru care, în temeiul art. 1349 și urm. C. civ. a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale. Pentru această soluție, tribunalul a avut în vedere faptul că au fost depășite limitele acceptabile prin afirmațiile ziariștilor că reclamantul că ar fi întreținut relații sexuale la birou cu avocata Gâlceavă Claudia, cu care făcea și afaceri, și că acesta ar fi fost denunțat atât de amantă, cât și de soțul acesteia. Chiar dacă s-ar aprecia că afirmațiile în cauză ar putea fi considerate drept judecăți de valoare, ele sunt lipsite de orice bază reală, pârâții nedovedind faptele concrete pe care s-au bazat aceste afirmații.

În ceea ce privește afirmațiile ziariștilor referitoare la „șpaga” luată de reclamant tribunalul a constatat că acestea au avut la bază comunicatele D.N.A. și soluțiile de arestare preventivă dispuse în dosarul penal, iar ulterior au fost confirmate prin sentința penală pronunțată la data de 10 februarie 2012 în Dosarul penal nr. 6367/2/2010 al Curții de Apel Brașov, astfel că nu se justifică obligarea pârâților la plata de daune morale pentru aceste afirmații. În consecință, tribunalul a admis în parte în limita sumei de 50.000 lei daune morale, prin aceasta asigurându-se respectarea principiului proporționalității atingerii aduse libertății de exprimare garantate de art. 10. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamantul C.N.

și pârâta SC R.R. SRL. Prin Decizia civilă nr. 125/A din 05 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, a respins apelul pârâtei SC R.R. SRL, a admis apelul declarat de reclamantul C.N., a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: a admis capătul 2 de cerere și a obligat pârâtele să publice pe cheltuiala lor, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute la data de 24 aprilie 2010, dispozitivul hotărârilor de fond și apel, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. În motivarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele: I. Cu privire la apelul declarat de către apelanta-pârâtă SC R.R. SRL, Curtea a reținut că este nefondat, pentru următoarele considerente: În cauza de față, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispozițiile art. 998 C. civ.

din 1864, se pune în discuție caracterul defăimător al afirmațiilor publice efectuate de către apelantă, dacă aceste afirmații au afectat dreptul la bună reputație și dreptul la imagine al apelantului – reclamant C.N. și dacă acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului, în condițiile art. 1000 C. civ. din 1864 sau se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de art. 10 din C.E.D.O. În ceea ce privește libertatea de exprimare, prin jurisprudența sa, C.E.D.O. a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice si una din condițiile primordiale ale progresului sau si a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei).

Libertatea de exprimare privește nu numai "informațiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci si pe cele care lovesc, șochează sau neliniștesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei). În ceea ce privește dreptul la viață privată, C.E.D.O. a statuat prin jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

Așadar există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține «vieții private» (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (G.C.), nr. 59320/00, parag. 50, C.E.D.H. 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (a se vedea, Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, parag. 70, in fine, C.E.D.H. 2004-VI).

În acest sens, instanța a apreciat că trebuie să găsească un echilibrul între libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru, care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România). În acest sens, C.E.D.O.

a statuat în cauza Sipos vs România că „Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, C.E.D.O. 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, pct. 39)”.

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (printre care cauza Cumpănă și Mazăre c. României (M.C.), nr. 33348/96, parag. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” într-o societate democratică precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a de a comunica informații si idei asupra unor chestiuni politice, precum si asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/2001, parag. 38). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate si să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/2006, parag.

64). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, C.E.D.O. a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/ stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu), raportul dintre judecățile de valoarea și situații faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

Aplicând principiile instanței europene în cauza de față, Curtea a reținut că în raport de calitatea apelantului - reclamant C.N., care era magistrat, limitele permise ziariștilor sunt mai mari, însă prin articolele publicate nu trebuie să fie afectată în mod grav demnitatea și reputația unei persoane. Curtea a constatat că în ziarul L. din data de 24 aprilie 2010 a fost publicat un articol „Dat în gât de soțul amantei”, în cuprinsul căruia se menționează subtitlu bolduit „Relațiile extraconjugale l-au adus pe șeful Parchetului Buftea-Ilfov după gratii”, și se fac o serie de afirmații defăimătoare la adresa reclamantului, fără nici o legătură cu adevărul: „Cei care i-au adus clienți magistratului sunt doi soți: el polițist, iar ea avocată.

Conform unor surse, magistratul a fost „turnat” chiar de omul legii care, la un moment dat, ar fi aflat că soția sa este amanta lui Carpen. Supărat, acesta s-a dus glonț la D.N.A. unde a povestit despre afacerile necurate pe care le punea la cale cu magistratul”. Acest articol a fost urmat de alte două articole, astfel în 27 aprilie 2010 a fost publicat articolul intitulat „N.C., sex la birou cu avocata”, în cuprinsul căruia cu litere bolduite se menționează „Detalii picante ies la iveală din dosarul în care prim-procurorul de la Parchetul Buftea a fost arestat pentru șpagă. Conform unor surse judiciare, N.C. și avocata denunțătoare ar fi făcut sex chiar în biroul procurorului. Înregistrați în timpul partidei de sex”.

În cuprinsul acestui articol, se menționează „Anchetatorii sunt însă de altă părere cu privire la motivele pentru care amanta l-a trădat pe șeful de la Buftea, Surse judiciare spun că avocata G. s-a supărat când a descoperit că N.C. mai are o amantă și a acceptat să-i planteze acestuia microfoane în birou (...) la dosar au apărut înregistrări ambientale din care reiese că procurorul și avocata ar fi făcut afaceri și sex în biroul acestuia”. De asemenea, pe data de 10 mai a mai apărut un articol intitulat „Procurorul șpăgar rămâne în arest”, conținând afirmații care exced noțiunii de informare a publicului și care creează o imagine falsă asupra persoanei reclamantului și a realității, neavând nici un suport real.

Curtea a reținut că afirmațiile precum: „ar fi făcut sex în biroul procurorului”, „au fost înregistrați în timpul partidei de sex”, „la dosar au apărut înregistrări ambientale din care reiese că procurorul și avocata ar fi făcut afaceri și sex în biroul acestuia”, precum și „anchetatorii sunt însă de altă părere cu privire la motivele pentru care amanta l-a trădat pe șeful de la Buftea” sunt menționate în cuprinsul articolelor și existența acestora nu este contestată de către apelantul-intimat SC R.R. SRL. În acest sens, instanța de apel consideră că afirmațiile sus-menționate sunt defăimătoare și denigratoare și afectează dreptul la reputație și dreptul la imagine al apelantului - reclamant C.N.

Însă, pentru a se atrage răspunderea civilă delictuală a prepusului este necesar să se verifice dacă aceste afirmații reprezintă judecăți de valoare de natură a se circumscrie libertății de exprimare sau situații factuale care afectează viața privată a apelantului C.N., respectiv dreptul la reputație și la demnitate. Daca materialitatea faptelor poate fi dovedita, judecățile de valoare nu se pretează la o demonstrație a exactității lor (De Haes et Gijsels c. Belgiei). Pentru judecățile de valoare, obligația de a le dovedi este deci imposibil de îndeplinit si aduce atingere libertății de opinie, element fundamental garantat de articolul 10 (Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei). Curtea a acceptat ca necesitatea unei legături între o judecată de valoare si faptele ce stau la baza sa poate sa varieze de la caz la caz in funcție de circumstanțele specifice (Feldek c. Slovaciei).

Necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (Feldek c. Slovaciei; Standard Verlags GMBH si Krawagna-Pfeifer c. Austriei). Desigur, atunci când este vorba despre alegatii cu privire la comportamentul unui terț, poate fi uneori dificil să se distingă între imputarea unor fapte si judecăți de valoare. Diferența dintre situațiile factuale și judecățile de valoare este dificil de realizat. Însă, în cauza de față, Curtea a apreciat că afirmațiile sus-menționate nu reprezintă judecăți de valoare de natură, ci situații factuale, având în vedere că acuzarea unei persoane că întreține relații sexuale la serviciu reprezinte fapte de natură a atrage cel puțin răspunderea disciplinară a persoanei vinovate.

Toate aceste situații factuale nu au fost probate de către SC R.R. SRL. Mai mult, chiar apelantul, prin motivele de apel recunoaște că aceste afirmații nu corespund realității, însă apreciază că este suficient că s-a confirmat existența unui fapte penale comisă de către apelantului - reclamant C.N., pentru a justifica afirmațiile nereale. Având în vedere că întreținerea relațiilor extraconjugale în birou era scopul principal al articolului, Curtea a reținut că jurnalistul trebuia să efectueze verificări minime cu privire la veridicitatea informațiilor. Aceste verificări nu pot fi considerate ca fiind verificări de detaliu. În realitate, scopul articolelor menționate nu era de a atrage atenția asupra pretinsei fapte de mită săvârșite de către N.C., ci asupra modului în care a comis fapta, în sensul că a fost denunțat de amanta sa și asupra comportamentului acestuia, respectiv faptul că întreținea relații sexuale la birou.

Scopul articolelor este ilustrat de titlurile și subtitlurile îngroșate ale articolelor, respectiv „Sex la birou cu avocata”, precum și celelalte subtitluri, care amintesc de relațiile extraconjugale, precum și de locul în care au fost comise. Ceea ce este relevant pentru a ilustra scopul denigrator al articolelor este modalitatea în care este prezentată fapta de mită, ca fiind în strânsă legătură cu relațiile extraconjugale comise la birou, atrăgându-se atenția în mod repetat asupra acestor relații extraconjugale. În cuprinsul articolelor se precizează că informațiile privind întreținerea relațiilor sexuale în biroul procurorului provin din surse judiciare. Mențiunea cu privire la proveniența informațiilor ilustrează reaua-credință a ziaristului, care a dorit că confere credibilitate ideilor transmise, deși, în realitate, în niciun comunicat nu exista nicio mențiune cu privire la relațiile extraconjugale întreținute de către apelantul - reclamant C.N.

Curtea a reținut că, indiferent de calitatea apelantului-reclamant, forma, stilul și modalitatea de scriere a articolului depășește limitele extinse ale libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, din conținutul articolelor menționate, rezultă că nu s-a dorit să se atragă atenția asupra unei probleme de interes general, respectiv probitatea și corectitudinea magistratului, ci a dorit să se afecteze imaginea apelantului-reclamant, ca urmare a întreținerii unor relații sexuale la birou. De asemenea, nu se poate reține nici că afirmațiile se încadrează în „doza de exagerare a limbajului artistic”, deoarece nu se face aprecieri asupra calităților apelantului-reclamant, ci se prezintă ca fiind reale unele evenimente necorespunzătoare realității.

Aceste afirmații nu vizează discursul politic sau dezbaterile asupra unor chestiuni de interes general, neputându-se considera că se circumscrie libertății de exprimare prevăzute de art. 10 din C.E.D.O. Pe cale de consecință, instanța de apel a înlăturat toate motivele de apel formulate de către SC Ringier România S.R.L referitoare la faptul că scopul articolului a fost determinat de interesul general privind modului de exercitare al profesiei de magistrat, apreciind că, în realitate, demersul jurnalist a urmărit prezentarea altor aspecte de natură a afecta dreptul la reputație al lui C.N., având în vedere că mențiunile, privind comiterea infracțiunii de care era acuzat apelantul-reclamant, erau prezentate succint.

În acest sens, instanța de apel a reținut că, continuarea articolelor de către jurnalist, după ce apelantul-reclamant a fost arestat, în condițiile în care, în cuprinsul referatului privind propunerea de arestarea preventivă, nu era nicio mențiune cu privire la relațiile extraconjugale ale acestuia, confirmă reaua-credință a jurnalistului și faptul că era declanșată o campanie de denigrare față de C.N. Instanța a învederat că afirmațiile menționate sunt defăimătoare și denigratoare, natura ilicită a faptei rezultând ex re, din fapta săvârșită însăși, ceea ce nu mai trebuie demonstrat, caracterul ilicit al faptei fiind evident, iar fapta este de natură a aduce prejudicii oricărei persoane. Afirmațiile denigratoare au fost aduse la cunoștința publicului fie prin presă, fie prin televiziune și fără a i se oferi posibilitatea reclamantului de a le combate.

Având în vedere că afirmațiile nu au fost făcute în condiții care să excludă culpa pârâtului, instanța a apreciat că, sub aspectul laturii subiective a răspunderii delictuale, vinovăția pârâților a fost dovedită. Pe cale de consecință, constatând existența concomitentă a faptelor ilicite (afirmații defăimătoare la adresa reclamantului) a prejudiciului evident (afectarea onoarei și a demnității reclamantului prin producerea cel puțin a unor suferințe psihice pe care orice persoană de bună-credință le-ar încerca în situația la care a fost expus reclamantul) stabilind legătura de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul evident și, de asemenea, culpa ziaristului - instanța de apel consideră că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

din 1864 pentru răspunderea civilă a comitentului, deoarece, potrivit art. 30 alin. (6) din Constituția României, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, iar ziaristul a depășit limitele dreptului lor la liberă exprimare, afectând reputația și demnitatea reclamantului. În ceea ce privește prejudiciul suferit de către apelantul - reclamant C.N., Curtea a reținut că este imposibilă cuantificarea acestuia sau înlăturarea tuturor consecințelor produse asupra persoanei vătămate. Neputând fi aplicabil principiul reparării integrale, instanța de apel a aplicat principiul satisfacției echitabile consacrat de către C.E.D.O. în jurisprudența sa, motiv pentru care a constatat că suma de 50.000 lei (echivalentă a 10.000 euro) stabilită cu titlu de daune morale de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă.

În jurisprudența sa recentă, C.E.D.O. a apreciat ca fiind o satisfacție echitabilă suma de 5.000 Euro daune morale, acordată în cauza Petrina vs. România pronunțată în data de 14 octombrie 2008, prin care s-a reținut încălcarea dispozițiilor art. 8 (Dreptul la reputație) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, în cauza Pfeifer împotriva Austriei Curtea a constatat încălcarea art. 8 (dreptul la reputație) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale și au fost acordate daune morale 5.000 euro, în cauza Rotaru vs. România, Curtea a constatat încălcarea art. 8 (interzicerea torturii) Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, fiind acordate daune morale 50.00 Fr.

De asemenea, în cazul Andreșan vs. România, C.E.D.O. a pronunțat în data de 30 octombrie 2012 și a constatat că reclamantul a fost supus la rele tratamente de către doi agenți de poliție, în scopul obținerii unei declarații. Curtea a constatat că au fost încălcate dispozițiile articolului 3 (Interzicerea torturii și încălcarea dreptului la reputație) din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, acordând reclamantului 10.000 euro daune morale. Având în vedere considerentele menționate, instanța de apel va aprecia ca fiind o satisfacție echitabilă suma de 50.000 lei, fiind considerate ca neîntemeiate criticile formulate de SC R.R. SRL cu privire la cuantumul daunelor morale.

Pentru considerentele expuse, va respinge, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă SC R.R. SRL II. În ceea ce privește apelul declarat de reclamant, instanța a constatat că este parțial fondat numai cu privire la modul de soluționare al capătului 2 de cerere având ca obiect obligarea obligă pârâților să publice pe cheltuiala lor, cu aceleași caractere cu care sunt tipărite articolele apărute la data de 24 aprilie 2010, dispozitivul hotărârilor de fond și apel. Având în vedere soluția pronunțată de către prima instanță, care a fost menținută de către instanța de apel, Curtea a considerat că o reparare a prejudiciului se realizează și prin publicarea dispozitivului prezentei hotărâri în 3 ziare de interes național - în baza art. 54 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, motiv pentru care a admis acest capăt de cerere.

În ceea ce privește criticile referitoare la cuantumul daunelor morale, Curtea a aplicat principiul satisfacției echitabile consacrat de către C.E.D.O. în jurisprudența sa, motiv pentru care a constatat că suma de 50.000 lei (echivalentă a 10.000 euro) stabilită cu titlul de daune morale de instanța de fond reprezintă o satisfacție echitabilă. La stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a avut în vedere și proporționalitatea sancțiunii cu fapta comisă, apreciind că, în contextul situației economice, suma acordată reprezintă o satisfacție echitabilă pentru apelantul-reclamant și, în același timp o sancțiune proporțională pentru SC R.R. SRL Decizia din apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamant și de pârâta SC R.R.

SRL. 1. Reclamantul critică decizia pronunțată de instanța de apel, susținând că daunele stabilite de instanțele de fond sunt mici față de gravitatea faptelor pârâților. Mai susține reclamantul că instanțele au omis să se pronunțe cu privire la răspunderea solidară a pârâților. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. 2. Pârâta SC R.R. SRL a formulat următoarele critici cu privire la decizia curții de apel: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 998-999 C. civ., art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, stabilind că exercițiul dreptului la libera exprimare a depășit limitele admise.

Susține că cel care exercită prerogativele pe care le recunoaște dreptului său subiectiv nu poate fi considerat că acționează ilicit. În speță, jurnalistul a utilizat dreptul la libera exprimare, iar demersul său a întrunit toate exigențele pe care jurisprudența C.E.D.O. le-a instituit în materie. Existența faptei ilicite trebuie să fie analizată în raport de buna credință a jurnalistului, iar pe de altă parte, să existe o minimă bază factuală care să justifice demersul acestuia. În speță, jurnalistul a fost de bună credință atunci când a scris articolul, întrucât informația provenea de la o sursă credibilă, iar faptele s-au confirmat în proporție covârșitoare. Afirmațiile pretins ilicite au o bază factuală de necontestat, respectiv hotărârea de condamnare a reclamantului.

Dreptul apărat de art. 10 din Convenție cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații și idei, fără amestecul autorităților publice. Invocă în susținerea afirmațiilor sale hotărârile pronunțate în cauza Dalban contra României și în cauza Wille contra Liechtenstein. Mai susține recurenta că, în condițiile în care sursa s-a dovedit credibilă, jurnalistul, de bună credință, a verificat toate informațiile furnizate de aceasta, inclusiv cele privitoare la relațiile intime, potrivit jurisprudenței C.E.D.O., trebuie exonerat de răspundere, întrucât buna credință și interesul public al subiectului scot demersul său jurnalistic din sfera faptelor ilicite. În acest sens, recurenta invocă hotărârea din cauza Goodwin vs Marea Britanie, precum și pe cea din cauza Urbino Rodrigues vs Portugalia.

Pentru aceste motive, recurenta - pârâtă a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantului. Examinând criticile formulate prin cele două recursuri cu care a fost învestită, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar trebuie arătat că pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile din recursul reclamantului care vizează cuantumul daunelor morale, precum și cele din recursul pârâtei ce privesc situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

I. Cu privire la recursul reclamantului: Pentru considerentele anterior expuse, față de împrejurarea că reclamantul contestă cuantumul despăgubirilor acordate, singura critică care poate fi analizată de instanța de recurs este cea care vizează obligarea solidară a pârâților la plata daunelor la care se consideră îndreptățit. Această critică este nefondată. Prin hotărârea primei instanțe s-a admis în parte acțiunea reclamantului și s-a dispus obligarea pârâților la plata daunelor morale. Prin decizia curții de apel, admițându-se apelul declarat de reclamant, s-a dispus schimbarea în parte a sentinței primei instanțe, numai în ce privește admiterea capătului 2 de cerere, acela de a obliga pârâtele să publice pe cheltuiala lor, dispozitivul hotărârilor de fond și apel.

Celelalte dispoziții ale sentinței, referitoare la obligarea pârâților la plata daunelor morale, au fost menținute, reținându-se ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ., în ce privește pe pârâtul ziarist, respectiv de art. 1000 alin. (3) C. civ., în privința comitentului. Reținându-se așadar, că delictul este imputabil mai multor persoane, răspunderea acestora pentru despăgubire este solidară, conform art. 1003 C. civ., text a cărui aplicare s-a făcut în speță, din moment ce pârâții au fost obligați, deopotrivă, la întreaga despăgubirie. Așa fiind, critica vizând solidaritatea răspunderii pârâților nu este fondată. În consecință, nefiind îndeplinite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II. În ce privește recursul pârâtei SC R.R. SRL. Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, „mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La parag. 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite.

Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 parag.

2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică.

„Scopul legitim” este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de parag. 2 al art. 10. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea „îndatoririlor și responsabilităților” de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității lor.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (G.C.), nr. 59320/00, parag. 50, C.E.D.H. 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, paragraful 70, C.E.D.H.

2004-VI). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens, instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România că, „Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, C.E.D.H. 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, pct. 39)”.

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre c. României (M.C.), nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag.

38). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate și să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, par. 64). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curt