ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 840/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul S.I. a chemat în judecată Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective. În esență, s-a susținut că la data de 10 august 2010 - dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie - a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituției pârâte, deși salariul face parte din elementele actului de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

S-a mai arătat că, salariul este o componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de angajat. Din raportul de serviciu incumbă obligații ambelor părți, printre care obligația esențială a angajatorului de a plăti salariul angajatului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin actul de numire în funcție. Totodată, dreptul la salariu este corolarul dreptului constituțional la muncă, diminuarea acestuia constituind o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Măsura diminuării salariului cu 25% încalcă în mod vădit dispoz. art. 11, 16, 20, 41, 44, 47 și 53 din Constituție. Acțiunea a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, și art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

A fost depusă la dosar cerere completatoare a acțiunii prin care reclamantul a arătat că începând cu plata salariului aferent lunii iulie 2010 și până în prezent, a primit toate salariile micșorate față de ceea ce i se cuvenea. Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat în principal excepția inadmisibilității cererii pentru neurmarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea excepției s-a arătat în esență că, diminuarea temporară cu 25% a salariilor brute ale angajaților săi (care au statut de funcționari publici) s-a dispus prin Ordinul nr. 6669/2010, pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010. Ordinul menționat este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar pentru contestarea lui trebuia urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (1) din aceeași lege, iar potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, era necesară, de asemenea, urmarea unei proceduri prealabile sub forma contestației, a cărei soluționare este de competența ordonatorului de credite, și aceasta să fie atacată ulterior la instanța judecătorească competentă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 1978 din 14 martie 2011 a respins excepția inadmisibilității acțiunii și, soluționând pricina pe fond a respins-o ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut următoarele: Este adevărat că potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, însă în speță, nu se solicită anularea unui act administrativ, ci înlăturarea unei măsuri prin care s-a modificat un element al raportului de serviciu, pe care reclamanta o consideră nelegală, și implicit restaurarea ordinii de drept existente anterior.

Pe fondul cauzei instanța a reținut că atâta vreme cât actul administrativ nu a fost anulat și nici atacat pe calea unei acțiuni directe și nici pe calea excepției de nelegalitate, iar dispozițiile legale în temeiul cărora a fost emis, nu au fost declarate neconstituționale nu se poate susține cu temei, că măsura reducerii drepturilor salariale este nelegală sau neconstituțională. Totodată, instanța a reținut că, susținerile reclamantului nu sunt întemeiate nici din perspectiva criticilor formulate cu referire la reglementările și jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului. Astfel potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, salariul este socotit, în principiu, o valoare patrimonială, însă, diminuarea acestuia pe o perioadă determinată nu poate fi apreciată ca o atingere adusă dreptului de proprietate atâta vreme cât această măsură este temporară și luată în interesul general al societății.

Împotriva acestei sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul S.I. Recurentul a susținut în esență, că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a fost privat de folosința bunurilor sale, întrucât măsura de reducere a salariilor cu 25% pentru munca prestată echivalează cu prestarea de muncă forțată, fapt interzis de Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1957, ambele ratificate de România. Caracterul de muncă forțată, susține recurentul, este subliniat și de durata în timp a acestei măsuri (6 luni în anul 2010 și 12 luni în anul 2011) fapt care în nicio situație de criză financiară cu care se confruntă o țară nu poate fi considerat caz de forță majoră.

Recurentul susține printr-o altă critică că măsura luată de instituția publică angajatoare de a-i reduce cu 25% salariul cuvenit încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. Recursul este nefondat. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. În considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, s-a reținut faptul că "diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică.

Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului". S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție. În consecință, având în vedere considerentele Curții Constituționale, în mod corect prima instanță a apreciat că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport cu legislația națională.

În ceea ce privește încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, Înalta Curte reține că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag.

2 din Protocolul nr. 1. Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acestuia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări. În acest context Înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Cauza Mureșanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului. Pe de altă parte, Convenția Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, parag.

58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale. Prin urmare, în cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingerea adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag.

39 și 41). Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de S.I. împotriva Sentinței civile nr. 1978 din 14 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2012 Procesat de GGC - AS