ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 840/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul S.I. a chemat în judecată

Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea

măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor salariale la

zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.

În esență, s-a

susținut că la data de 10 august 2010 - dată stabilită pentru plata salariului

aferent lunii iulie - a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a

diminuat salariul cu 25%. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituției

pârâte, deși salariul face parte din elementele actului de numire în funcție,

conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

S-a mai arătat că,

salariul este o componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestația

angajatorului în raport cu munca prestată de angajat. Din raportul de serviciu

incumbă obligații ambelor părți, printre care obligația esențială a

angajatorului de a plăti salariul angajatului pentru munca prestată, așa cum a

fost el stabilit prin actul de numire în funcție.

Totodată, dreptul la

salariu este corolarul dreptului constituțional la muncă, diminuarea acestuia

constituind o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Măsura

diminuării salariului cu 25% încalcă în mod vădit dispoz. art. 11, 16, 20, 41,

44, 47 și 53 din Constituție.

Acțiunea a fost

întemeiată și pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 188/1999, și art. 40 alin.

(2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind C. muncii.

A fost depusă la

dosar cerere completatoare a acțiunii prin care reclamantul a arătat că

începând cu plata salariului aferent lunii iulie 2010 și până în prezent, a

primit toate salariile micșorate față de ceea ce i se cuvenea.

Prin întâmpinare,

pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat în principal excepția inadmisibilității

cererii pentru neurmarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii

ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

În motivarea

excepției s-a arătat în esență că, diminuarea temporară cu 25% a salariilor

brute ale angajaților săi (care au statut de funcționari publici) s-a dispus

prin Ordinul nr. 6669/2010, pentru perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010.

Ordinul menționat

este un act administrativ în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004, iar pentru

contestarea lui trebuia urmată procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin.

(1) din aceeași lege, iar potrivit art. 34 din Legea nr. 330/2009 privind

salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, era necesară, de

asemenea, urmarea unei proceduri prealabile sub forma contestației, a cărei

soluționare este de competența ordonatorului de credite, și aceasta să fie

atacată ulterior la instanța judecătorească competentă.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința

civilă nr. 1978 din 14 martie 2011 a respins excepția inadmisibilității

acțiunii și, soluționând pricina pe fond a respins-o ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință instanța a reținut următoarele:

Este adevărat că

potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanței de

contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată

într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ

individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității

ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data

comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, însă în speță,

nu se solicită anularea unui act administrativ, ci înlăturarea unei măsuri prin

care s-a modificat un element al raportului de serviciu, pe care reclamanta o

consideră nelegală, și implicit restaurarea ordinii de drept existente

anterior.

Pe fondul cauzei

instanța a reținut că atâta vreme cât actul administrativ nu a fost anulat și

nici atacat pe calea unei acțiuni directe și nici pe calea excepției de

nelegalitate, iar dispozițiile legale în temeiul cărora a fost emis, nu au fost

declarate neconstituționale nu se poate susține cu temei, că măsura reducerii

drepturilor salariale este nelegală sau neconstituțională.

Totodată, instanța a

reținut că, susținerile reclamantului nu sunt întemeiate nici din perspectiva

criticilor formulate cu referire la reglementările și jurisprudența Curții

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel potrivit art.

1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

salariul este socotit, în principiu, o valoare patrimonială, însă, diminuarea

acestuia pe o perioadă determinată nu poate fi apreciată ca o atingere adusă

dreptului de proprietate atâta vreme cât această măsură este temporară și luată

în interesul general al societății.

Împotriva acestei

sentințe considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamantul S.I.

Recurentul a susținut

în esență, că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a fost privat de

folosința bunurilor sale, întrucât măsura de reducere a salariilor cu 25%

pentru munca prestată echivalează cu prestarea de muncă forțată, fapt interzis

de Convenția nr. 29/1930 și Convenția nr. 105/1957, ambele ratificate de

România.

Caracterul de muncă

forțată, susține recurentul, este subliniat și de durata în timp a acestei

măsuri (6 luni în anul 2010 și 12 luni în anul 2011) fapt care în nicio

situație de criză financiară cu care se confruntă o țară nu poate fi considerat

caz de forță majoră.

Recurentul susține

printr-o altă critică că măsura luată de instituția publică angajatoare de a-i

reduce cu 25% salariul cuvenit încalcă dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.

Recursul este

nefondat.

Analizând actele și

lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Măsura contestată de

recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza și în

aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea

restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de

constituționalitate.

În acest sens, prin

Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate,

stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind

unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

În considerentele

deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, s-a reținut faptul că

"diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei, ca un

corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune

pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost

determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea

națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială

și economică. Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage

aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte

aspecte din viața statului - precum cele economice, financiare, sociale, care

ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea

fenomenului".

S-a concluzionat de

Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25%

constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce

afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din

Constituție.

În consecință, având

în vedere considerentele Curții Constituționale, în mod corect prima instanță a

apreciat că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport cu

legislația națională.

În ceea ce privește

încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, prin adoptarea Legii

nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de

respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la

încasarea integrală a salariului, Înalta Curte reține că măsura legislativă

adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri,

care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide

calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor

despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă

limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile

art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de existența

unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară

de reducere a cuantumului salariului acestuia nu contravine Convenției Europene

a Drepturilor Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța

dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes

general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un

context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în

legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu

interesul general.

Sub acest aspect,

Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c.

Polonia, potrivit căreia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii

largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra

ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare

putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului

din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar

avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și

faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general

legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu

privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea

reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare

a acestei reglementări.

În acest context Înalta

Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu

aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condițiile

în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a

statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate

între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui,

respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar

și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de

salariați vizați.

Cauza Mureșanu contra

României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul

juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre

judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit

salariu). În acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de

natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci,

situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu

diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de altă parte,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între

dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum

și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca

a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010,

parag. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu

într-un anume cuantum, iar o creanță poate fi considerată o valoare

patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o bază

suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie

2007, parag. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de față, în care prin

dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

Prin urmare, în

cazuri asemănătoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a urmărit să

stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră

care antrenează atingerea adusă însăși substanței dreptului și a analizat

respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care

trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele

protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan

Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41).

Pentru toate aceste

considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală

și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia,

recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., urmează a

fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de S.I. împotriva Sentinței civile nr. 1978 din 14 martie 2011 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 februarie 2012

Procesat de GGC - AS