ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1202/2012

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Cererea de chemare în judecată și hotărârea primei instanțe. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 11 octombrie 2010, reclamantul B.A.S. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, solicitând obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu inflația, până la data plății efective.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că la de 10 august 2010 – dată stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, a luat cunoștință că angajatorul, în mod unilateral, i-a diminuat salariul cu 25 %. Măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituției pârâte deși salariul face parte din elementele actului de numire în funcție, conform Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Salariul este o componentă a dreptului la muncă, reprezentând contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de angajat. Din raportul de serviciu incumbă obligații ambelor părți, printre care obligația esențială a angajatorului de a plăti salariul angajatului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin actul de numire în funcție.

A arătat reclamanta că dreptul la salariu este corolarul dreptului constituțional la muncă, diminuarea acestuia constituind o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. Măsura diminuării salariului cu 25 % încalcă în mod vădit dispoz. art. 11, 16, 20, 41, 44, 47 și 53 din Constituție. De asemenea, această măsură încalcă art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilă și art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor, din Cartea Socială Europeană precum și art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale și art. 17 din Declarația Universală a Dreptului Omului.

Prin întâmpinare, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru neefectuarea procedurii prealabile, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 2860 din 8 aprilie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității cererii. A respins cererea formulată de reclamantul B.A.S., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: Cât privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru neefectuarea procedurii administrative prealabile, Curtea a constatat că este neîntemeiată având în vedere că acțiunea de față prin care se urmărește revocarea măsurii de diminuare cu 25 % a salariului, este îndreptată împotriva Ordinului nr. 6669 din 20 iulie 2010, emis de vicepreședintele A.N.A.F., în calitate de conducător al Autorității Naționale a Vămilor, în aplicarea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar. Astfel că sunt aplicabile prevederile Legii nr. 330/2009, respectiv art. 34 din lege, prin care s-a reglementat o procedură prealabilă specială, în cazurile privitoare la cuantumul salariilor funcționarilor publici.

Cum, însă, în speța de față, măsura diminuării temporare a salariului a fost luată prin act administrativ, respectiv ordinul conducătorului instituției publice, care nu a fost comunicat angajatului-funcționar public, așa cum prevăd dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, Curtea a apreciat că în această conjunctură, nu se impunea urmarea unei proceduri prealabile. Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată se invocă, pe de o parte, conflictul cu unele norme constituționale a măsurii de restrângere a exercițiului dreptului la salariu, văzut ca un corolar al dreptului la muncă prevăzut de art. 41 din Constituție, iar pe de altă parte, se invocă neconcordanța între anumite acte internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, solicitându-se să se dea prioritate, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituție, reglementărilor internaționale mai favorabile.

Sunt menționate, în principal, art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale împreună cu jurisprudența C.E.D.O., precum și art. 17, art. 23 pct. 3, art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a Dreptului Omului și art. 1 pct. 2 și 4 și art. 4 din Carta Socială Europeană. Cât privește invocata restrângere a unui drept constituțional, instanța a reținut că se dovedește nefondată pentru că, pe de o parte, prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art. 1 – 8 și art. 10 – 17 din Lege sunt constituționale, iar pe de altă parte, partea reclamantă nu a invocat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii nr. 118/2010.

În ceea ce privește încălcarea art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale, potrivit căruia “Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale” și „ nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”, Curtea a stabilit că aceste dispoziții nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.

A reținut instanța că diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) si nici unei măsuri de reglementare a folosinței bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. A fost invocată cauza Aizupurua Ortiz si ceilalti c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, parag. 48, cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 si 41, cauza Mureșanu contra României, cauza Kechko c. Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag.

23 și cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 45). Curtea a concluzionat că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanței dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporționată în raport cu scopul urmărit si păstrează justul echilibru între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului, așa încât nu se poate reține o încălcare a art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție. 1. Recursul declarat în cauză. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, B.A.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut că, în mod greșit prima instanță a apreciat că nu a fost privat de dreptul de folosința al bunurilor sale, respectiv 25% din salariu, întrucât măsura vizează o expropriere formală, diferențele bănești nemaifiind vreodată restituite funcționarilor publici.

A arătat recurentul că prin această măsură, funcționarii publici au fost forțați să presteze activitate fără a fi remunerați - ceea ce în practica Organizației Internaționale a Muncii echivalează cu „munca forțată”, fapt interzis de Convenția 29/1930 și Convenția 105/1957, ambele ratificate de România. A susținut totodată că, prin Jurisprudența sa, C.E.D.O.

a statuat că pentru a dovedi încălcarea prevederilor art. 1 din primul protocol este necesară analizarea mai multor condiții, și anume: dacă membrii semnatari ai cererii au un „bun” în sensul art. 1 alin. (1) din primul protocol; dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general; dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică a fost menținut un just echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Totodată recurentul a invocat Hotărârea din 15 iunie 2010, în cauza Mureșanu împotriva României, prin care C.E.D.O. s-a pronunțat în mod expres cu privire la faptul că salariul reprezintă un „bun” in sensul art. 1 alin. (1) din primul protocol. De asemenea a considerat că reducerea salariului cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie 2010 decembrie 2010) și imposibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerință ce are ca efect privarea funcționarilor publici de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1. A mai arătat că imposibilitatea de a obține fie si o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general, întrucât Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză.

Astfel, lipsa totală a despăgubirilor reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, drept garantat de art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenție. II.Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Măsura contestată de recurent, cea privind reducerea salariului cu 25%, a fost luată în baza și în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 25 iunie 2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar. În considerentele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, s-a reținut faptul că „diminuarea cu 25% a cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componentă socială și economică.

Astfel, nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul art. 53, ci și alte aspecte din viața statului – precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului”. S-a concluzionat de Curtea Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție. În consecință, având în vedere considerentele Curții Constituționale, în mod corect prima instanță a apreciat că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport cu legislația națională.

În ceea ce privește încălcarea art. 1 din protocolul nr. 1 al C.E.D.O. vizând respectarea proprietății asupra bunurilor, prin adoptarea Legii nr. 118/2010, în condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, Înalta Curte reține că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag.

2 din protocolul nr. 1. Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine C.E.D.O., în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski c. Polonia, potrivit căreia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări. În acest context Înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010, nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Cauza Mureșanu contra României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătoreasca prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). In acest caz „bun” în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului. Pe de alta parte,C.E.D.O.

face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.

Prin urmare, în cazuri asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par ag . 39 si par ag . 41). Pentru toate aceste considerente, constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C. proc.

civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de B.A.S. împotriva sentinței nr. 2860 din 8 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 martie 2012.