ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4688/2013

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta L.C.L.B. a chemat în judecată pe pârâtul chemat în garanție M.E.C.T.S. (actualmente Ministerul Educației Naționale) și pârâta Universitatea "S.H." - Facultatea de Psihologie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta Universitatea S.H. să îi elibereze diploma de licență și suplimentul la diplomă ca urmare a promovării examenului de licență sesiunea iulie 2009, precum și obligarea chematului în garanție să aprobe tipărirea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății sumei de 3.000 RON pentru fiecare zi de întârziere. Prin cererea de intervenție în nume propriu formulată la data de 22 decembrie 2011, intervenientul S.I. a solicitat obligarea pârâților la eliberarea diplomei de licență. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că este absolventă a Universității "S.H." București - Facultatea de Psihologie, specializarea Psihologie, forma de învățământ I.D., și cu toate că au promovat examenul de licență susținut în iulie 2009, cele două pârâte refuză să îi emită diploma de licență. Prin întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, arătând că interesul acesteia nu este născut, procedura de eliberare a avizelor necesare pentru formularele tipizate fiind o procedură ce implică numai instituțiile de învățământ superior particulare acreditate și excepția lipsei obiectului cererii de chemare în judecată. În aceste sens, pârâtul a arătat că și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau în ceea ce privește emiterea avizului în vederea achiziționării tipizatelor de către Universitatea S.H., nefiind culpa sa dacă acestea nu au fost gestionate corect. Pârâta Universitatea "S.H." a precizat prin întâmpinare că nu are nicio culpă în neeliberarea diplomelor de licență, culpa revenind în totalitate M.E.C.T.S., care a refuzat să aprobe tipărirea necesarului de diplome, invocând în acest sens Adresele nr. 58 din 15 februarie 2010, 385/2009, 769/2009, 31/2010, 557/2010, 569/2010, 573/2010, 1054/2011, 960/2009, 278/2010. Prin cererea adresată instanței odată cu formularea întâmpinării, pârâta a chemat în garanție M.E.C.T.S., solicitând obligarea acestei instituții să aprobe tipărirea diplomelor de licență, sub sancțiunea achitării unor daune cominatorii în sumă de 50 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Hotărârea Curții de Apel Galați Prin Sentința nr. 324 din 2 iulie 2012, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta Universitatea "S.H." să elibereze reclamantei diploma de licență și suplimentul la diplomă, a obligat pârâtul M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății sumei de 1.000 RON, penalități pentru fiecare zi de întârziere, și a respins excepțiile invocate, ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că reclamanta are dreptul la obținerea diplomei de licență, întrucât a promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009 la specializarea Psihologie a Facultății de Psihologie din cadrul universității pârâte, care în calitate de instituție organizatoare a examenului de licență, are obligația să elibereze diploma de licență, însoțită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licență. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, Curtea a reținut caracterul nefondat al acesteia, în considerarea faptului că interesul reclamantei este născut și actual, aceasta neputând fi privată de dreptul de a acționa în justiție instituțiile statului. Mai mult, pentru tipărirea diplomelor de licență instituția de învățământ superior are nevoie de avizul ministerului. De asemenea, a fost apreciată ca nefondată și excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, din probele administrate rezultând că pârâtul M.E.C.T.S. nu și-a îndeplinit obligația de avizare a formularelor tipizate în cazul reclamantei. În acest context, Curtea a apreciat că este întemeiată cererea de chemare în garanție, în condițiile în care, pentru tipărirea diplomelor de licență instituția de învățământ are nevoie de avizul M.E.C.T.S., iar din probele administrate rezultă că cele două instituții s-au învinuit reciproc de netipărirea diplomelor.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs chematul în garanție M.E.C.T.S. (actualmente Ministerul Educației Naționale), invocând în drept prevederile art. 304 pct. 4, 7, 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor judecătorești. Mai precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditare ale unităților de învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și A.R.A.C.I.S. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată legii și materialului probator administrat de părți, în sensul că metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor și hotărârilor de Guvern incidente în domeniul organizării și funcționării învățământului superior. Recurentul a susținut că instanța de fond nu a analizat hotărârile de Guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și specializările universitare, fără a ține cont de faptul că actele de studii pot fi eliberate doar absolvenților care au promovat examenul de licență, urmând o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare și, în consecință, nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licență, ci doar absolvenților care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu. În cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a afirmat că instanța de fond a analizat numai susținerile reclamantei, fără să facă vreo referire la apărările invocate de M.E.C.T.S., a tratat în mod superficial legislația aplicabilă în speță, invocând acte normative care nu existau în forma analizată de instanță, ceea ce echivalează, în opinia sa, cu o nemotivare, în sensul prevederilor art. 261 pct. (5) C. proc. civ. În concluzie, s-a solicitat casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărarea intimatei-pârâte Universitatea S.H. Intimata-pârâtă Universitatea S.H. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului formulat și menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală.

Procedura derulată în recurs La termenul de judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Galați de soluționare a cauzei în primă instanță. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Galați nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 21 iunie 2012 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Așadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate: 1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenului de licență susținut de reclamantă în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomei de licență către aceasta. Pârâta Universitatea "S.H." din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, Universitatea "S.H." nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel." Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. Participarea în proces, în calitate de chemat în garanție a M.E.C.T.S. nu poate determina aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și art. 63 alin. (1) C. proc. civ. Din acest considerent, calitatea chematului în garanție, de organ al administrației publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de chemare în judecată. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și fiscal.