ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3293/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantele SC A. SRL și SC C.A. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea adreselor nr. 15A/9892/CA din 22 ianuarie 2010, 15A/9890/CA din 22 ianuarie 2010, emise de către Guvernul României și 202608 din 18 ianuarie 2010 și 202609 din 18 ianuarie 2010, emise de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și să fie obligați pârâții la îndeplinirea obligațiilor legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza Județului Călărași.

Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea adreselor, a prematurității acțiunii și a lipsei de obiect. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamantelor ca nefondată. Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepția inadmisibilității în ceea ce privește primul capăt de cerere privind anularea adreselor, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Prin Sentința civilă nr. 4208 din 15 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității, prematurității, tardivității, lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a lipsei de obiect, invocate de pârâți și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele SC A. SRL și SC C.A.

SRL.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepțiile invocate de pârâți sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente: Reclamantele au solicitat anularea adreselor nr. 15A/9892/CA din 22 ianuarie 2010, 15A/9890/CA din 22 ianuarie 2010 emise de către Guvernul României și 202608 din 18 ianuarie 2010 și 202609 din 18 ianuarie 2010 emise de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, adrese care nu reprezintă acte administrative în sensul general, conform definiției actului administrativ de la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, însă, conform art. 2 alin. (2) din același act normativ, s-a reținut că sunt asimilate actelor administrative "și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal". Instanța a constatat că în prezenta cauză ceea ce contestă reclamantele este faptul că pârâții refuză în mod nejustificat să le rezolve cererile referitoare la acordarea despăgubirilor în baza Legii nr. 381/2002 și, ca urmare, acțiunea reclamantelor nu este inadmisibilă în privința primului capăt de cerere.

Instanța a reținut că argumentele referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Guvernul României la emiterea hotărârii de guvern țin de fondul acestei pretenții și nu de admisibilitatea cererii și, ca urmare, a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâți prin întâmpinări. Referitor la excepțiile prematurității și tardivității cererii, s-a reținut, de asemenea, că aceste excepții sunt neîntemeiate, deoarece reclamantelor nu li s-a invocat în adresele contestate lipsa hotărârii de guvern ca temei pentru considerarea ca neîntemeiate a cererilor lor pentru acordarea despăgubirilor, ci faptul că nu ar îndeplini condițiile prevăzute de lege și că la acest moment nu mai pot fi acordate astfel de despăgubiri, ca urmare a faptului că ar contraveni Tratatului de Aderare al României la Uniunea Europeană.

S-a mai reținut de către instanță că în cauză se contestă adrese de răspuns ale pârâților, astfel că nu se poate considera că cererea de anulare a acestor răspunsuri ar fi prematură și că cererea nu poate fi prematură nici raportat la obligația de a efectua demersuri pentru emiterea hotărârii de guvern, pentru că legea nu stabilește un termen în favoarea pârâtului Guvernul României pentru emiterea hotărârii. Instanța a apreciat că nu este nici tardivă cererea reclamantelor, deoarece Legea nr. 381/2002 nu prevede un termen de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor, astfel că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de introducere al acțiunii.

Prin urmare, instanța a respins și excepțiile prematurității și a tardivității acțiunii reclamantelor. S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că este adevărat ca pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu are ca atribuție emiterea unei hotărâri de guvern, însă față de obiectul cererii și de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 381/2002, acesta are atribuții în ceea ce privește administrarea, utilizarea și gestionarea sumelor pentru despăgubirea producătorilor agricoli, astfel că nu se poate reține ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât. Nici excepția lipsei de obiect nu poate fi admisă față de aceleași dispoziții indicate în precedent, deoarece atribuțiile pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu se finalizează odată cu înaintarea datelor către Guvernul României în vederea emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole.

Față de cele reținute mai sus, instanța a respins toate excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinări. Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că acțiunea reclamantelor este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Prin cererea lor reclamantele au solicitat anularea unor adrese prin care li s-a răspuns implicit că nu li se soluționează favorabil cererile privind acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 381/2002, instanța urmând a cerceta dacă acest răspuns reprezintă sau nu un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri referitoare la un drept.

Analizând toate înscrisurile depuse de părți, instanța a apreciat că nu suntem în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a cererilor și că nu s-ar impune anularea adreselor contestate de reclamante prin prezenta acțiune, având în vedere că reclamantele nu au făcut dovada respectării dispozițiilor art. 19 și 20 din Legea nr. 381/2002, coroborate cu dispozițiile art. 10 și 12 alin. (2) din Ordinul nr. 419/2002 (ordin prin care au fost adoptate normele metodologice de aplicare a legii invocate).

De asemenea, s-a reținut că reclamantele nu au făcut dovada întocmirii proceselor verbale conform legii, adică a două procese-verbale pentru aceeași cultură, respectiv unul preliminar și altul de constatare definitivă a pagubelor, precum și faptul că reclamantele nu au dovedit nici faptul că nu aveau acces la irigații sau posibilitatea amenajării de irigații, deoarece din art. 2 din Legea nr. 381/2002 reiese o altă obligație a producătorilor agricoli, aceea de a iriga atunci când există posibilități în acest sens, pentru că în caz contrar aceștia pot înființa culturi agricole în zone cunoscute ca secetoase numai pentru a solicita despăgubiri, deși cunosc că în majoritatea timpului în acea zonă nu cad suficiente precipitații pentru a asigura obținerea unor culturi obișnuite.

S-a apreciat că din adeverințele depuse de reclamante nu reiese decât că terenurile respective nu au fost irigate, nu și împrejurarea că nu ar fi existat posibilități de irigare, astfel că s-a constatat că răspunsurile pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a unor cereri. S-a mai apreciat de către instanță că nici Guvernul României nu este obligat să declare starea de calamitate, deoarece art. 14 prevede că acesta declară o astfel de stare în funcție de mărimea zonelor afectate și de intensitatea calamităților naturale, legea lăsând la aprecierea acestuia oportunitatea declarării stării de calamitate. Prin urmare, instanța de judecată nu poate cenzura acest aspect ce ține de oportunitatea emiterii unui act administrativ.

Pentru aceste considerente, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamantele SC A. SRL și SC C.A. SRL, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motivele, respectiv argumente: - în mod greșit instanța de fond nu a obligat Guvernul României la declararea stării de calamitate, din moment ce Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a emis documentația și adresa în sensul că erau întrunite condițiile legale și se impunea declararea stării de calamitate, iar Guvernul României nu a răspuns sub nicio formă prin emiterea unui act administrativ, fie el și de nedeclarare a acestei stări.

Pentru a se putea vorbi despre atributul discreționar al Guvernului, trebuie, mai întâi, ca această autoritate să analizeze sesizarea și să decidă într-un sens sau în altul, ceea ce nu s-a întâmplat în speță; - instanța de fond a reținut, în mod greșit, că nu este competentă să se pronunțe în cazul obligației ce revine Guvernului în baza art. 14 din Legea nr. 381/2002, din interpretarea dispozițiilor legale incidente rezultând că ulterior sesizării sale de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Guvernul este obligat să emită o hotărâre de declarare a stării de calamitate. Recurentele nu și-au încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Este neîntemeiată susținerea recurentelor că, potrivit Legii nr. 381/2002, guvernul are obligația emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate, cu singura condiție de a fi sesizat în acest sens de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale. În speță, instanța de fond a motivat că reclamantele nu au întocmit documentația cerută de lege cu respectarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 381/2002 și Ordinul nr. 419/2002, în sensul că nu au depus înștiințarea scrisă în termenul de 48 de ore de la data producerii evenimentului și nu au făcut dovada că terenul nu a fost amenajat la irigat sau că nu există posibilitatea amenajării la irigat - prin racordare la sistemul de irigare preexistent.

Prin urmare, dreptul subiectiv invocat de recurente, de a obține despăgubiri ca urmare a declarării stării de calamitate este condiționat de îndeplinirea unor obligații prealabile de către acestea. Față de situația de fapt menționată, aprecierile recurentelor cu privire la competența instanței de a obliga guvernul la emiterea unei hotărâri de declarare a stării de calamitate sunt neîntemeiate, lipsind condiția prealabilă pentru realizarea unei astfel de obligații, respectiv întocmirea unor procese-verbale conform legii, respectarea termenului de depunerea înștiințării și dovada inexistenței posibilității de amenajare a terenului pentru irigații. Pentru considerentele menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC A. SRL și SC C.A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4208 din 15 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2012. Procesat de GGC - AS