ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3293/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantele SC A.

SRL și SC C.A. SRL au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Guvernul României, ca prin hotărârea ce

se va pronunța să se dispună anularea adreselor nr. 15A/9892/CA din 22 ianuarie

2010, 15A/9890/CA din 22 ianuarie 2010, emise de către Guvernul României și

202608 din 18 ianuarie 2010 și 202609 din 18 ianuarie 2010, emise de către

Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, precum și să fie obligați pârâții

la îndeplinirea obligațiilor legale în vederea emiterii Hotărârii de Guvern de

declarare a stării de calamitate naturală a culturilor agricole pe raza

Județului Călărași.

Pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus întâmpinare, prin care a invocat

excepțiile inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect anularea

adreselor, a prematurității acțiunii și a lipsei de obiect.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii reclamantelor ca nefondată.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepția

inadmisibilității în ceea ce privește primul capăt de cerere privind anularea

adreselor, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă

nr. 4208 din 15 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile inadmisibilității,

prematurității, tardivității, lipsei calității procesuale pasive a Ministerului

Agriculturii și Dezvoltării Rurale și a lipsei de obiect, invocate de pârâți și

a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantele SC A. SRL și SC

C.A. SRL.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că excepțiile invocate de pârâți

sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:

Reclamantele au

solicitat anularea adreselor nr. 15A/9892/CA din 22 ianuarie 2010, 15A/9890/CA

din 22 ianuarie 2010 emise de către Guvernul României și 202608 din 18 ianuarie

2010 și 202609 din 18 ianuarie 2010 emise de către Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale, adrese care nu reprezintă acte administrative în sensul

general, conform definiției actului administrativ de la art. 2 alin. (1) lit.

c) din Legea nr. 554/2004, însă, conform art. 2 alin. (2) din același act

normativ, s-a reținut că sunt asimilate actelor administrative "și refuzul

nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes

legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul

legal".

Instanța a constatat

că în prezenta cauză ceea ce contestă reclamantele este faptul că pârâții

refuză în mod nejustificat să le rezolve cererile referitoare la acordarea

despăgubirilor în baza Legii nr. 381/2002 și, ca urmare, acțiunea reclamantelor

nu este inadmisibilă în privința primului capăt de cerere.

Instanța a reținut că

argumentele referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere având ca

obiect obligarea pârâtului Guvernul României la emiterea hotărârii de guvern

țin de fondul acestei pretenții și nu de admisibilitatea cererii și, ca urmare,

a respins excepția inadmisibilității invocată de pârâți prin întâmpinări.

Referitor la

excepțiile prematurității și tardivității cererii, s-a reținut, de asemenea, că

aceste excepții sunt neîntemeiate, deoarece reclamantelor nu li s-a invocat în

adresele contestate lipsa hotărârii de guvern ca temei pentru considerarea ca

neîntemeiate a cererilor lor pentru acordarea despăgubirilor, ci faptul că nu

ar îndeplini condițiile prevăzute de lege și că la acest moment nu mai pot fi

acordate astfel de despăgubiri, ca urmare a faptului că ar contraveni

Tratatului de Aderare al României la Uniunea Europeană.

S-a mai reținut de

către instanță că în cauză se contestă adrese de răspuns ale pârâților, astfel

că nu se poate considera că cererea de anulare a acestor răspunsuri ar fi prematură

și că cererea nu poate fi prematură nici raportat la obligația de a efectua

demersuri pentru emiterea hotărârii de guvern, pentru că legea nu stabilește un

termen în favoarea pârâtului Guvernul României pentru emiterea hotărârii.

Instanța a apreciat

că nu este nici tardivă cererea reclamantelor, deoarece Legea nr. 381/2002 nu

prevede un termen de soluționare a cererilor de acordare a despăgubirilor,

astfel că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. c) din

Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de introducere al acțiunii.

Prin urmare, instanța

a respins și excepțiile prematurității și a tardivității acțiunii

reclamantelor.

S-a reținut în

considerentele hotărârii atacate că este adevărat ca pârâtul Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu are ca atribuție emiterea unei hotărâri

de guvern, însă față de obiectul cererii și de dispozițiile art. 7 din Legea

nr. 381/2002, acesta are atribuții în ceea ce privește administrarea,

utilizarea și gestionarea sumelor pentru despăgubirea producătorilor agricoli,

astfel că nu se poate reține ca întemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestui pârât.

Nici excepția lipsei

de obiect nu poate fi admisă față de aceleași dispoziții indicate în precedent,

deoarece atribuțiile pârâtului Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu

se finalizează odată cu înaintarea datelor către Guvernul României în vederea

emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate naturală a culturilor

agricole.

Față de cele reținute

mai sus, instanța a respins toate excepțiile invocate de pârâți prin

întâmpinări.

Cu privire la fondul

cauzei, instanța a reținut că acțiunea reclamantelor este neîntemeiată, pentru

următoarele considerente:

Prin cererea lor

reclamantele au solicitat anularea unor adrese prin care li s-a răspuns

implicit că nu li se soluționează favorabil cererile privind acordarea de

despăgubiri în temeiul Legii nr. 381/2002, instanța urmând a cerceta dacă acest

răspuns reprezintă sau nu un refuz nejustificat de soluționare a unei cereri

referitoare la un drept.

Analizând toate

înscrisurile depuse de părți, instanța a apreciat că nu suntem în prezența unui

refuz nejustificat de soluționare a cererilor și că nu s-ar impune anularea

adreselor contestate de reclamante prin prezenta acțiune, având în vedere că

reclamantele nu au făcut dovada respectării dispozițiilor art. 19 și 20 din

Legea nr. 381/2002, coroborate cu dispozițiile art. 10 și 12 alin. (2) din

Ordinul nr. 419/2002 (ordin prin care au fost adoptate normele metodologice de

aplicare a legii invocate).

De asemenea, s-a

reținut că reclamantele nu au făcut dovada întocmirii proceselor verbale

conform legii, adică a două procese-verbale pentru aceeași cultură, respectiv

unul preliminar și altul de constatare definitivă a pagubelor, precum și faptul

că reclamantele nu au dovedit nici faptul că nu aveau acces la irigații sau

posibilitatea amenajării de irigații, deoarece din art. 2 din Legea nr.

381/2002 reiese o altă obligație a producătorilor agricoli, aceea de a iriga

atunci când există posibilități în acest sens, pentru că în caz contrar aceștia

pot înființa culturi agricole în zone cunoscute ca secetoase numai pentru a

solicita despăgubiri, deși cunosc că în majoritatea timpului în acea zonă nu

cad suficiente precipitații pentru a asigura obținerea unor culturi obișnuite.

S-a apreciat că din

adeverințele depuse de reclamante nu reiese decât că terenurile respective nu

au fost irigate, nu și împrejurarea că nu ar fi existat posibilități de

irigare, astfel că s-a constatat că răspunsurile pârâtului Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale nu reprezintă un refuz nejustificat de

soluționare a unor cereri.

S-a mai apreciat de

către instanță că nici Guvernul României nu este obligat să declare starea de

calamitate, deoarece art. 14 prevede că acesta declară o astfel de stare în

funcție de mărimea zonelor afectate și de intensitatea calamităților naturale,

legea lăsând la aprecierea acestuia oportunitatea declarării stării de

calamitate.

Prin urmare, instanța

de judecată nu poate cenzura acest aspect ce ține de oportunitatea emiterii

unui act administrativ.

Pentru aceste

considerente, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat recurs reclamantele SC A. SRL și SC C.A. SRL, susținând că

hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motivele,

respectiv argumente:

- în mod greșit

instanța de fond nu a obligat Guvernul României la declararea stării de

calamitate, din moment ce Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a emis

documentația și adresa în sensul că erau întrunite condițiile legale și se

impunea declararea stării de calamitate, iar Guvernul României nu a răspuns sub

nicio formă prin emiterea unui act administrativ, fie el și de nedeclarare a

acestei stări. Pentru a se putea vorbi despre atributul discreționar al

Guvernului, trebuie, mai întâi, ca această autoritate să analizeze sesizarea și

să decidă într-un sens sau în altul, ceea ce nu s-a întâmplat în speță;

- instanța de fond a

reținut, în mod greșit, că nu este competentă să se pronunțe în cazul

obligației ce revine Guvernului în baza art. 14 din Legea nr. 381/2002, din

interpretarea dispozițiilor legale incidente rezultând că ulterior sesizării

sale de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Guvernul este

obligat să emită o hotărâre de declarare a stării de calamitate.

Recurentele nu și-au

încadrat în drept, din punct de vedere procedural, motivele de recurs.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, ce se

încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Este neîntemeiată

susținerea recurentelor că, potrivit Legii nr. 381/2002, guvernul are obligația

emiterii hotărârii de declarare a stării de calamitate, cu singura condiție de

a fi sesizat în acest sens de către Ministerul Agriculturii și Dezvoltării

Rurale.

În speță, instanța de

fond a motivat că reclamantele nu au întocmit documentația cerută de lege cu

respectarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 381/2002 și Ordinul nr.

419/2002, în sensul că nu au depus înștiințarea scrisă în termenul de 48 de ore

de la data producerii evenimentului și nu au făcut dovada că terenul nu a fost

amenajat la irigat sau că nu există posibilitatea amenajării la irigat - prin

racordare la sistemul de irigare preexistent.

Prin urmare, dreptul

subiectiv invocat de recurente, de a obține despăgubiri ca urmare a declarării

stării de calamitate este condiționat de îndeplinirea unor obligații prealabile

de către acestea.

Față de situația de

fapt menționată, aprecierile recurentelor cu privire la competența instanței de

a obliga guvernul la emiterea unei hotărâri de declarare a stării de calamitate

sunt neîntemeiate, lipsind condiția prealabilă pentru realizarea unei astfel de

obligații, respectiv întocmirea unor procese-verbale conform legii, respectarea

termenului de depunerea înștiințării și dovada inexistenței posibilității de

amenajare a terenului pentru irigații.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de SC A. SRL și SC C.A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 4208 din 15

iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat de GGC - AS