ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3191/2009

Prin sentința civilă nr. 1112 din 16 octombrie 2008 a Tribunalului Botoșani, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamantele H.M.E., R.T. și G.E. împotriva pârâților SC M. SRL Sulița, SC D.F. SA Suceava și M.S.F., față de acesta din urmă, prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive. În motivarea soluției s-a reținut că, în speță, fiind vorba despre revendicarea unui imobil naționalizat conform Decretului nr. 134/1949 sunt aplicabile dispozițiile legii speciale - Legea nr. 10/2001, care prevalează dispozițiilor de drept comun, iar persoanele aflate în situația reclamantelor trebuie să urmeze această procedură.

Reclamantelor le-a foste respinsă plângerea la Legea nr. 112/1995, iar cu privire la cererea de anulare a celor două contracte s-a reținut că în privința acestora nu există nici un motiv de nulitate absolută, fiind îndeplinite toate condițiile cerute pentru încheierea lor, inclusiv forma solemnă. Apelul declarat de reclamantele H.M.E. și R.T. împotriva acestei sentințe a fost respins prin Decizia nr. 81 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, ca nefondat. În considerentele deciziei s-a reținut că, în raport de obiectul litigiului - revendicarea unui imobil naționalizat - și raportat la aplicabilitatea în privința acestuia a reglementărilor cu caracter special, soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii pronunțată de prima instanță este corectă.

Astfel, litigiul fiind promovat ulterior apariției Legii nr. 10/2001 se supune acesteia, iar motivele de apel ce invocă neaplicarea acestei legi prin prisma art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt fondate, deoarece aceste dispoziții stabilesc competența instanțelor în stabilirea valabilității titlurilor numai în situația bunurilor din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, a celor preluate fără titlu valabil și numai dacă nu fac obiectul legii speciale de reparare. În privința cererii de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare s-a reținut că acestea au fost încheiate cu respectarea art. 948 C. civ., și sub acest aspect soluția primei instanțe fiind legală.

Împotriva acestei decizii reclamantele H.M.E. și R.T. au declarat recurs solicitând admiterea acestuia, pentru următoarele motive: Recurentele susțin că decizia de confirmare a hotărârii de respingere ca inadmisibilă a acțiunii este nelegală deoarece, în cazul confiscării unui imobil și vânzării acestuia ulterior altei persoane fizice sau juridice, acțiunea în revendicare întemeiată pe art. 480-481 C. civ. este admisibilă, altfel se îngrădește liberul acces la justiție, ceea ce este în contradicție cu practica CEDO. Sunt reiterate apărările conform cărora dispozițiile arat. 6 din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile pentru a face acțiunea inadmisibilă în condițiile existenței unei legi speciale, în speță imobilul fiind vândut unei persoane juridice de drept privat, deci nu face parte din domeniul public sau privat al statului.

Cu privire la petitul prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, recurentele susțin că dreptul lor de proprietate nu a fost desființat, iar statul nu a devenit proprietar prin naționalizarea fără titlu a imobilului în speță, care a avut destinația de locuință. Se arată că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, SC M. SRL Sulița a dobândit proprietatea asupra 110 mp teren și asupra construcției, iar la acea dată, formalitatea actului autentic era prevăzută sub sancțiunea nulității absolute. De asemenea, contractul este lovit de nulitate absolută pentru prețul derizoriu și nevalabilitatea obiectului, deoarece vânzarea a avut un caracter ilicit, imobilul fiind preluat de stat fără titlu și neaparținând vânzătorului.

Recurentele mai invocă lipsa cauzei și frauda la lege, pe motiv că existența dubiilor asupra titlului statului erau cunoscute de cumpărător, acesta a avut cunoștință de procesul de revendicare în baza Legii nr. 112/1997, precum și de faptul că Legea nr. 10/2001 conferea dreptul reclamantelor de a solicita restituirea în natură. Recurentele invocă reaua-credință a părților contractante, care cunoșteau viciile actului de naționalizare, acordul autorului reclamantelor nefiind dat la naționalizare, iar aceasta a fost neconstituțională și a încălcat normele Codului civil. Astfel, certificatul de atestare a dreptului de proprietate este lovit de nulitate absolută, deoarece imobilul a fost construit înainte de naționalizare de către un particular, avea destinația de locuință și a fost transformat în farmacie de locatar, astfel că Decretul nr. 134/1949 nu a fost un act juridic, ci unul politic.

S-a mai invocat greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, acesta având calitatea de emitent al certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca act juridic care face obiectul acțiunii. Intimații nu au formulat întâmpinare. Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele au solicitat să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul naționalizat fără titlu în baza Decretul nr. 134/1949 - construcție și teren și să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 2 mai 2001, precum și a contractului din 4 septembrie 2002 având ca obiect imobilul revendicat, și nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 3 aprilie 2000 emis de Ministerul Sănătății.

Anterior, reclamantele au formulat plângere la Legea nr. 112/1995 pentru restituirea imobilului, care a foste respinsă prin sentința nr. 3222 din 4 mai 2008 a Judecătoriei Botoșani, definitivă prin respingerea apelului. Acțiunea în revendicare imobiliară promovată de reclamante pentru imobilul în litigiu este inadmisibilă prin raportare la reglementările legale cu caracter special incidente în speță, așa cum s-a reținut și în decizia analizată, valorificarea drepturilor pretinse putându-se realiza în conformitate cu normele Legii nr. 10/2001, în vigoare la data formulării prezentei cereri. Cu privire la competența instanțelor în stabilirea valabilității titlului, Legea nr. 213/1998 o prevede numai în situația bunurilor din domeniul public sau privat al statului sau unităților administrativ-teritoriale, a celor preluate fără titlu valabil și numai dacă ele nu fac obiectul legii speciale de reparare.

Or, imobilul în litigiu a fost preluat “cu titlu”, în sensul legii, prin Decretul nr. 134/1949 și, așa cum s-a reținut anterior, este supus reglementărilor speciale ale Legii nr.10/2001. Prin urmare sunt nefondate motivele de recurs care vizează această chestiune, dezlegarea în drept dată în apel fiind corectă. Nici celelalte motive de recurs care vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nu sunt fondate, și sub acest aspect decizia criticată fiind dată cu aplicarea corectă a legii. Astfel, cerința formei solemne a fost îndeplinită prin încheierea contractului autentificat din 4 septembrie 2002, obiectul contractului este determinat, licit, moral și se găsește în circuitul civil, vânzătorul fiind titularul dreptului subiectiv conform sentinței nr. 108 din 5 mai 2004 a Curții de Apel Suceava, care a confirmat valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Cu privire la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a emitentului certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ca act administrativ individual solicitat a fi analizat prin aceeași acțiune, motivul de recurs bazat pe acest aspect va fi respins, față de soluția de respingere a acțiunii ce urmează a fi menținută în recurs,și care n-ar determina o altă soluție în cauză. Se va reține deci, că instanța de apel a aplicat în mod corespunzător prevederile legale, motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 C. proc. civ. nefiind fondate. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele H.M.E.

și R.T. împotriva Deciziei nr. 81 din 10 iunie 2009 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele M.E.H. și R.T. împotriva Deciziei nr. 81 din 10 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2009.