ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2846/2009

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2846/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta A.E.T.S.S.R. Vama

Buzăului a chemat în judecată pârâta SC A. SRL solicitând instanței rezilierea

contractului având ca obiect servicii de proiectare plan urbanistic zonal

Dălghiu - Vama Buzăului și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 32.580,90 RON

achitată de reclamantă, indexată cu rata inflației la data restituirii, cu

cheltuieli de judecată.

Acțiunea reclamantei

a avut ca temei de drept dispozițiile art. 1020 și 1021 C. civ.

Prin

sentința nr. 7811 din 1 septembrie 2008 Judecătoria Brașov a declinat

competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Brașov, secția comercială,

având în vedere natura comercială a litigiului și obiectul celui de-al doilea

capăt de cerere, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competența de

soluționare în fond a cauzei în favoarea tribunalului.

Sentința a dobândit

caracter irevocabil, prin nerecurare.

Tribunalul Brașov, secția

comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 2366/C din 11 decembrie

2008, a respins excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, a

respins pe fond acțiunea reclamantei și cererea pârâtei privind plata

cheltuielilor de judecată.

Stabilind raporturile

juridice dintre părți, în baza probelor administrate, prima instanță a reținut,

în esență, următoarele:

Între părțile

litigante s-a încheiat contractul nr. x/2005 prin care pârâta, în calitate de

prestator, s-a obligat să realizeze pentru reclamantă, în calitate de

beneficiar, lucrările de proiectare pentru o zonă de agrement. Prețul convenit

a fost achitat în patru tranșe corespunzătoare de predare stabilite prin

contract, respectiv la termenele din 20 aprilie 2005, 25 aprilie 2005, 20 mai

2005 și 30 iunie 2005.

Din probele

administrate, a rezultat că reclamanta a achitat la data de 29 martie 2005 și 1

aprilie 2005 suma de 32.580,90 RON reprezentând prima tranșă stabilită prin

contract, iar pârâta a realizat o parte a proiectului.

Asupra excepției de

neexecutare a contractului invocată de pârâtă, prima instanță a apreciat-o ca

neîntemeiată, având în vedere că pentru realizarea primei faze a contractului

nu se poate pretinde plata în avans pentru tranșele doi, trei și patru, acestea

nefiind scadente.

Examinând motivele

rezilierii contractului, instanța fondului a reținut că cerințele impuse de

dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ., ce reglementează materia rezilierii, nu

sunt îndeplinite în sensul că, neexecutarea nu poate fi imputată pârâtei atâta

timp cât, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin clauza nr. 11

prevăzută în contract, cu referire la punerea la dispoziția pârâtei a

documentelor necesare executării următoarei faze de execuție.

Instanța a avut în

vedere, totodată, și poziția procesuală a pârâtei care, și-a exprimat acordul

de a continua executarea contractului.

În fine, instanța

subliniază că relativ la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată

de pârâtă prin concluziile scrise, aceasta nu poate face obiectul unei analize,

nefiind dezbătută în condiții de contradictorialitate.

Împotriva sentinței

de fond, reclamanta a declarat apel.

Prin Decizia nr. 34/A

din 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a respins

apelul, ca nefondat, reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 8.400 lei.

Instanța de apel,

examinând criticile ce vizau greșita apreciere a probelor, a reținut, în

esență, că situația de fapt stabilită de prima instanță este conformă cu

probele administrate și are ca fundament raporturile contractuale stabilite de

părți.

Instanța a apreciat

ca nerelevantă susținerea reclamantei potrivit căreia pârâta avea o obligație

legală de informare prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 21/1992, în raport cu

motivul de reziliere invocat în acțiunea introductivă de instanță.

În baza caracterului devolutiv,

instanța de apel a reexaminat obligațiile asumate de părți prin contract și a

reținut că pârâta și-a îndeplinit

parțial obligația asumată pentru prima fază

de executare a contractului, dar culpa pentru neexecutare integrală a

obligației revine reclamantei care nu și-a respectat obligația corelativă de a

furniza pârâtei documentele necesare îndeplinirii obligației.

Asupra excepției

prescripției dreptului la acțiune al reclamantului pentru restituirea primei

tranșe, excepție invocată de pârâtă în faza apelului, instanța a respins-o,

având în vedere momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, aflat

sub condiția rezilierii contractului.

La stabilirea

cheltuielilor de judecată instanța de apel a făcut aplicarea art. 274 C. proc.

civ., cuantumul acestora fiind fixat în baza chitanțelor aflate la dosar.

Împotriva deciziei

pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs.

În dezvoltarea

criticilor, recurenta a susținut următoarele:

1.

Instanța

de apel a apreciat greșit asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în

raport cu volumul de muncă depus de apărătorul pârâtei și valoarea litigiului,

stabilind în sarcina sa plata unei sume exorbitante, motiv pentru care se

impune aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul

reducerii acestuia.

2.

Greșita

interpretare a clauzelor contractuale și a probelor administrate în cauză.

În dezvoltarea

acestei critici, recurenta a susținut că, în mod greșit instanța a reținut că

pârâta și-a executat o parte a obligației ce-i revenea în legătură cu prima

fază stabilită prin contract.

Instanța nu a avut în

vedere clauza nr. 3.1 din contract, ce stabilea în mod expres obligația pârâtei

de a executa contractul, conform unui grafic de execuție, la termenele clare

stabilite în contract.

Înscrisurile avute în

vedere de instanță, cu referire la „rezumatul” primei faze, nu i-au fost

comunicate niciodată recurentei așa încât, instanța nu putea să le aprecieze ca

fiind echivalentul îndeplinirii, chiar și parțial, a obligației asumate prin

contract.

Recurenta susține că,

de altfel, și prin răspunsurile la interogator pârâta recunoaște că a primit

prețul primei tranșe, dar și faptul că nu a predat niciun document și nu și-a

executat obligația pentru prima fază a proiectului, în acest mod recunoscându-și

propria culpă.

Deși aspectele

arătate au fost invocate în apel, instanța nu a ținut cont

de ele.

S-a susținut, în

continuare, că instanța de apel nu avea cum să rețină o executare parțială a

obligației în condițiile în care, modul de a acționa al

pârâtei este

neconform cu clauzele contractuale și, în consecință, obligația trebuia

considerată ca fiind neexecutată.

Tot astfel, recurenta

apreciază că instanța nu a avut în vedere culpa pârâtei ce rezulta din faptul

că aceasta nu i-a solicitat reclamantei niciun document ce l-ar fi considerat

necesar pentru aducerea la îndeplinire a obligației.

Or, cât timp pârâta

nu a prezentat și nu a predat nici măcar prima fază a proiectului, instanța nu

putea avea în vedere acordul pârâtei pentru continuarea contractului, pentru că

aceasta nu mai era posibil.

Invocând dispozițiile

art. 970 C. civ., recurenta a susținut că, prin plata avansului aferent primei

rate a contractului și-a îndeplinit obligația contractuală ce-i revenea, iar în

ceea ce privește dispoziția clin clauză ce viza înscrisurile ce trebuiau puse

la dispoziția pârâtei, aceasta este una generală și nu una concretă.

Dimpotrivă, în opinia

recurentei, pârâta era cea care avea obligația legală de informare, conform art.

3 din O.G. nr. 21/1992, instanța de apel refuzând să ia în considerare și

incidența acestei dispoziții legale.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

atacate, rezilierea contractului și obligația pârâtei la restituirea sumei

achitate, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursul

din perspectiva

motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

1.

Critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în

apel vizează temeinicia soluției adoptate din această perspectivă, aprecierea

instanței de apel cu privire la cuantumul sumei având la bază dovezile

(chitanțele) ce atestau plata acestor cheltuieli.

Mai mult, chestiunea

reclamată în fața instanței de recurs, nu a fost pusă în discuția părților în

faza apelului, instanța nefiind investită cu o cerere de micșorare a

onorariului avocațial.

În orice caz, Înalta

Curte reține că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art.

274 C. proc. civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată

la plata cheltuielilor de judecată.

În speță, potrivit

înscrisului aflat la fila 20 din dosarul curții de apel, pârâta a achitat cu

titlu de onorariu avocat suma de 5.000 lei și respectiv 3.400 lei, totalul

fiind de 8.400 lei.

În raport cu soluția

pronunțată, legea procesual civilă stabilește dreptul părții care a câștigat

litigiul dreptul la restituirea cheltuielilor ocazionate de acesta.

Aprecierile personale

ale recurentei cu privire la calitatea serviciului avocațial prestat sau

volumul de muncă al acestuia sunt nefondate, având în vedere că, în cauză,

pârâta a fost asistată la fond și în apel de către avocat care a formulat

întâmpinări, concluzii scrise și a susținut apărările formulate de pârâtă,

motiv pentru care nu se impune o reducere a onorariului avocațial.

formulate pe fondul cauzei se constată că nu sunt susceptibile de a modifica

hotărârea atacată.

Recursul, în prezent,

este conceput ca o cale extraordinară de atac așa încât, instanța ce exercită

controlul judiciar în calea de atac a reformării este ținută a analiza numai

motivele de nelegalitate cuprinse în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ.

În aceste condiții,

Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei ce vizează netemeinicia soluției

criticate, cu referire la analiza sau interpretarea probelor administrate în

cauză.

În speță, aspectele

de nelegalitate semnalate de recurentă prin criticile aduse au fost deja supuse

controlului judiciar în calea de atac a apelului.

De aceea, Înalta Curte

reține că instanțele în mod corect au apreciat cu privire la incidența

dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ. în raport cu situația de fapt stabilită.

Tot astfel, în mod

corect au fost interpretate clauzele contractului intervenit între părți din perspectiva

obligațiilor asumate de către acestea, obligații reciproce și interdependente.

Dacă reclamanta

pretinde că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, în modul și la

termenele arătate, tot astfel, potrivit clauzelor contractuale nr. 3.1, 11.1, 11.2,

11.3, aceasta avea de dus la îndeplinire o altă obligație, funcție de care

atârna îndeplinirea obligației asumată de pârâtă pentru finalizarea primei faze

de execuție a proiectului.

Obligația de

furnizare a documentației și notificarea prevăzută în cuprinsul clauzei nr. 11

nu are caracter general. Dimpotrivă, dispoziția are natura juridică a unei

condiții pentru îndeplinirea obligației pârâtei.

Înalta Curte

reamintește principiul de drept potrivit căruia convențiile legal încheiate au

putere de lege între părțile contractante, iar clauzele convenției se

interpretează unele prin altele așa încât, acestea să producă efectul avut în

vedere la încheierea contractului.

În mod corect

instanțele au stabilit că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele rezilierii

convenției și la fel de corect, instanța a avut în vedere și poziția părților

ce reliefa intenția acestora de a continua executarea contractului.

Î

n fine, relativ la

incidența dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanța apreciază că în

mod corect instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt relevante în cauză și

nici nu se poate constata incidența acestui text de lege în condițiile în care,

temeiul de drept al acțiunii l-a constituit dispozițiile art. 1020 - 1021 din C.

civ. și contractul încheiat între părți.

Or, așa cum s-a

expus, convențiile legal făcute au putere de lege între părți și de aceea,

limitele obligațiilor stabilite prin convenție nu pot fi extinse la alte texte

de lege decât numai în condițiile în care părțile au menționat expres acest

lucru.

Mai mult, recurenta

nu a reclamat convenția din perspectiva încălcării obligației instituită de

dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanțele nefiind învestite cu un

atare petit. Or, judecătorul, potrivit art. 129 C. proc. civ., este ținut a se

pronunța numai asupra cererii cu care este învestit.

În

concluzie, Înalta Curte, constată că motivele invocate nu pot conduce la

modificarea hotărârii atacate drept pentru care, în temeiul art. 312 C. proc.

civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge

recursul declarat de reclamanta A.E.T.S.S.R. Vama Buzăului Buzău împotriva Deciziei

nr. 34/AP din 15 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția

comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi

11 noiembrie 2009.