ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2846/2009

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, reclamanta A.E.T.S.S.R. Vama Buzăului a chemat în judecată pârâta SC A. SRL solicitând instanței rezilierea contractului având ca obiect servicii de proiectare plan urbanistic zonal Dălghiu - Vama Buzăului și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 32.580,90 RON achitată de reclamantă, indexată cu rata inflației la data restituirii, cu cheltuieli de judecată. Acțiunea reclamantei a avut ca temei de drept dispozițiile art. 1020 și 1021 C. civ. Prin sentința nr. 7811 din 1 septembrie 2008 Judecătoria Brașov a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Brașov, secția comercială, având în vedere natura comercială a litigiului și obiectul celui de-al doilea capăt de cerere, evaluabil în bani, a cărui valoare atrage competența de soluționare în fond a cauzei în favoarea tribunalului.

Sentința a dobândit caracter irevocabil, prin nerecurare. Tribunalul Brașov, secția comercială și contencios administrativ, prin sentința nr. 2366/C din 11 decembrie 2008, a respins excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, a respins pe fond acțiunea reclamantei și cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată. Stabilind raporturile juridice dintre părți, în baza probelor administrate, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Între părțile litigante s-a încheiat contractul nr. x/2005 prin care pârâta, în calitate de prestator, s-a obligat să realizeze pentru reclamantă, în calitate de beneficiar, lucrările de proiectare pentru o zonă de agrement.

Prețul convenit a fost achitat în patru tranșe corespunzătoare de predare stabilite prin contract, respectiv la termenele din 20 aprilie 2005, 25 aprilie 2005, 20 mai 2005 și 30 iunie 2005. Din probele administrate, a rezultat că reclamanta a achitat la data de 29 martie 2005 și 1 aprilie 2005 suma de 32.580,90 RON reprezentând prima tranșă stabilită prin contract, iar pârâta a realizat o parte a proiectului. Asupra excepției de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, prima instanță a apreciat-o ca neîntemeiată, având în vedere că pentru realizarea primei faze a contractului nu se poate pretinde plata în avans pentru tranșele doi, trei și patru, acestea nefiind scadente.

Examinând motivele rezilierii contractului, instanța fondului a reținut că cerințele impuse de dispozițiile art. 1020 - 1021 C. civ., ce reglementează materia rezilierii, nu sunt îndeplinite în sensul că, neexecutarea nu poate fi imputată pârâtei atâta timp cât, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația asumată prin clauza nr. 11 prevăzută în contract, cu referire la punerea la dispoziția pârâtei a documentelor necesare executării următoarei faze de execuție. Instanța a avut în vedere, totodată, și poziția procesuală a pârâtei care, și-a exprimat acordul de a continua executarea contractului. În fine, instanța subliniază că relativ la excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtă prin concluziile scrise, aceasta nu poate face obiectul unei analize, nefiind dezbătută în condiții de contradictorialitate.

Împotriva sentinței de fond, reclamanta a declarat apel. Prin Decizia nr. 34/A din 15 aprilie 2009, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a respins apelul, ca nefondat, reclamanta fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8.400 lei. Instanța de apel, examinând criticile ce vizau greșita apreciere a probelor, a reținut, în esență, că situația de fapt stabilită de prima instanță este conformă cu probele administrate și are ca fundament raporturile contractuale stabilite de părți. Instanța a apreciat ca nerelevantă susținerea reclamantei potrivit căreia pârâta avea o obligație legală de informare prevăzută de art. 3 din O.G. nr. 21/1992, în raport cu motivul de reziliere invocat în acțiunea introductivă de instanță.

În baza caracterului devolutiv, instanța de apel a reexaminat obligațiile asumate de părți prin contract și a reținut că pârâta și-a îndeplinit parțial obligația asumată pentru prima fază de executare a contractului, dar culpa pentru neexecutare integrală a obligației revine reclamantei care nu și-a respectat obligația corelativă de a furniza pârâtei documentele necesare îndeplinirii obligației. Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului pentru restituirea primei tranșe, excepție invocată de pârâtă în faza apelului, instanța a respins-o, având în vedere momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, aflat sub condiția rezilierii contractului. La stabilirea cheltuielilor de judecată instanța de apel a făcut aplicarea art. 274 C. proc.

civ., cuantumul acestora fiind fixat în baza chitanțelor aflate la dosar. Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamanta a declarat recurs. În dezvoltarea criticilor, recurenta a susținut următoarele: 1. Instanța de apel a apreciat greșit asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în raport cu volumul de muncă depus de apărătorul pârâtei și valoarea litigiului, stabilind în sarcina sa plata unei sume exorbitante, motiv pentru care se impune aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul reducerii acestuia. 2. Greșita interpretare a clauzelor contractuale și a probelor administrate în cauză. În dezvoltarea acestei critici, recurenta a susținut că, în mod greșit instanța a reținut că pârâta și-a executat o parte a obligației ce-i revenea în legătură cu prima fază stabilită prin contract.

Instanța nu a avut în vedere clauza nr. 3.1 din contract, ce stabilea în mod expres obligația pârâtei de a executa contractul, conform unui grafic de execuție, la termenele clare stabilite în contract. Înscrisurile avute în vedere de instanță, cu referire la „rezumatul” primei faze, nu i-au fost comunicate niciodată recurentei așa încât, instanța nu putea să le aprecieze ca fiind echivalentul îndeplinirii, chiar și parțial, a obligației asumate prin contract. Recurenta susține că, de altfel, și prin răspunsurile la interogator pârâta recunoaște că a primit prețul primei tranșe, dar și faptul că nu a predat niciun document și nu și-a executat obligația pentru prima fază a proiectului, în acest mod recunoscându-și propria culpă.

Deși aspectele arătate au fost invocate în apel, instanța nu a ținut cont de ele. S-a susținut, în continuare, că instanța de apel nu avea cum să rețină o executare parțială a obligației în condițiile în care, modul de a acționa al pârâtei este neconform cu clauzele contractuale și, în consecință, obligația trebuia considerată ca fiind neexecutată. Tot astfel, recurenta apreciază că instanța nu a avut în vedere culpa pârâtei ce rezulta din faptul că aceasta nu i-a solicitat reclamantei niciun document ce l-ar fi considerat necesar pentru aducerea la îndeplinire a obligației. Or, cât timp pârâta nu a prezentat și nu a predat nici măcar prima fază a proiectului, instanța nu putea avea în vedere acordul pârâtei pentru continuarea contractului, pentru că aceasta nu mai era posibil.

Invocând dispozițiile art. 970 C. civ., recurenta a susținut că, prin plata avansului aferent primei rate a contractului și-a îndeplinit obligația contractuală ce-i revenea, iar în ceea ce privește dispoziția clin clauză ce viza înscrisurile ce trebuiau puse la dispoziția pârâtei, aceasta este una generală și nu una concretă. Dimpotrivă, în opinia recurentei, pârâta era cea care avea obligația legală de informare, conform art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanța de apel refuzând să ia în considerare și incidența acestei dispoziții legale. În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, rezilierea contractului și obligația pârâtei la restituirea sumei achitate, cu cheltuieli de judecată.

Examinând recursul din perspectiva motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: 1. Critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în apel vizează temeinicia soluției adoptate din această perspectivă, aprecierea instanței de apel cu privire la cuantumul sumei având la bază dovezile (chitanțele) ce atestau plata acestor cheltuieli. Mai mult, chestiunea reclamată în fața instanței de recurs, nu a fost pusă în discuția părților în faza apelului, instanța nefiind investită cu o cerere de micșorare a onorariului avocațial. În orice caz, Înalta Curte reține că, instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. În speță, potrivit înscrisului aflat la fila 20 din dosarul curții de apel, pârâta a achitat cu titlu de onorariu avocat suma de 5.000 lei și respectiv 3.400 lei, totalul fiind de 8.400 lei. În raport cu soluția pronunțată, legea procesual civilă stabilește dreptul părții care a câștigat litigiul dreptul la restituirea cheltuielilor ocazionate de acesta. Aprecierile personale ale recurentei cu privire la calitatea serviciului avocațial prestat sau volumul de muncă al acestuia sunt nefondate, având în vedere că, în cauză, pârâta a fost asistată la fond și în apel de către avocat care a formulat întâmpinări, concluzii scrise și a susținut apărările formulate de pârâtă, motiv pentru care nu se impune o reducere a onorariului avocațial.

2. Criticile formulate pe fondul cauzei se constată că nu sunt susceptibile de a modifica hotărârea atacată. Recursul, în prezent, este conceput ca o cale extraordinară de atac așa încât, instanța ce exercită controlul judiciar în calea de atac a reformării este ținută a analiza numai motivele de nelegalitate cuprinse în dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. În aceste condiții, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentei ce vizează netemeinicia soluției criticate, cu referire la analiza sau interpretarea probelor administrate în cauză. În speță, aspectele de nelegalitate semnalate de recurentă prin criticile aduse au fost deja supuse controlului judiciar în calea de atac a apelului.

De aceea, Înalta Curte reține că instanțele în mod corect au apreciat cu privire la incidența dispozițiilor art. 1020 - 1021 C. civ. în raport cu situația de fapt stabilită. Tot astfel, în mod corect au fost interpretate clauzele contractului intervenit între părți din perspectiva obligațiilor asumate de către acestea, obligații reciproce și interdependente. Dacă reclamanta pretinde că și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, în modul și la termenele arătate, tot astfel, potrivit clauzelor contractuale nr. 3.1, 11.1, 11.2, 11.3, aceasta avea de dus la îndeplinire o altă obligație, funcție de care atârna îndeplinirea obligației asumată de pârâtă pentru finalizarea primei faze de execuție a proiectului.

Obligația de furnizare a documentației și notificarea prevăzută în cuprinsul clauzei nr. 11 nu are caracter general. Dimpotrivă, dispoziția are natura juridică a unei condiții pentru îndeplinirea obligației pârâtei. Înalta Curte reamintește principiul de drept potrivit căruia convențiile legal încheiate au putere de lege între părțile contractante, iar clauzele convenției se interpretează unele prin altele așa încât, acestea să producă efectul avut în vedere la încheierea contractului. În mod corect instanțele au stabilit că în cauză nu sunt îndeplinite cerințele rezilierii convenției și la fel de corect, instanța a avut în vedere și poziția părților ce reliefa intenția acestora de a continua executarea contractului.

Î n fine, relativ la incidența dispozițiilor art. 3 din O.G. nr. 21/1992, instanța apreciază că în mod corect instanța de apel a apreciat că acestea nu sunt relevante în cauză și nici nu se poate constata incidența acestui text de lege în condițiile în care, temeiul de drept al acțiunii l-a constituit dispozițiile art. 1020 - 1021 din C. civ. și contractul încheiat între părți. Or, așa cum s-a expus, convențiile legal făcute au putere de lege între părți și de aceea, limitele obligațiilor stabilite prin convenție nu pot fi extinse la alte texte de lege decât numai în condițiile în care părțile au menționat expres acest lucru. Mai mult, recurenta nu a reclamat convenția din perspectiva încălcării obligației instituită de dispozițiile art. 3 din O.G.

nr. 21/1992, instanțele nefiind învestite cu un atare petit. Or, judecătorul, potrivit art. 129 C. proc. civ., este ținut a se pronunța numai asupra cererii cu care este învestit. În concluzie, Înalta Curte, constată că motivele invocate nu pot conduce la modificarea hotărârii atacate drept pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.E.T.S.S.R. Vama Buzăului Buzău împotriva Deciziei nr. 34/AP din 15 aprilie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.