ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1725/2010

Asupra contestației

în anulare de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 6 iulie

2007 reclamantul L.V.S. cheamă în judecată pe pârâta SC A. SA Arad solicitând

instanței să constate nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale

Extraordinare a Acționarilor societății pârâte din data de 1 octombrie 2008 și,

deopotrivă, nulitatea absolută a celorlalte hotărâri ale AGA, ulterioare celei

din data de 1 octombrie 2003.

La data de 22 august

2007 reclamantul își precizează acțiunea arătând că solicită constatarea

nulității absolute a hotărârii menționate cu privire la „aprobarea cumpărării

de către SC C. SRL Arad a unui număr de 30.000 de acțiuni de la acționarii SC

A. SA Arad cu prețul de 25.000 ROL (2,5 RON) pe acțiune, iar la data de 28

ianuarie 2008 depune o nouă cerere precizatoare prin care arată că hotărârea A.G.E.A.

atacată este lovită de nulitate absolută întrucât nu s-a respectat dreptul de

preemțiune la cumpărarea acțiunilor, prevăzut de art. 9 alin. (2) din Actul

constitutiv al societății.

Prin sentința

comercială nr. 235 din 18 februarie 2008 Tribunalul Arad, secția comercială și

de contencios administrativ, respinge excepția lipsei de obiect, invocată de

pârâtă admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamant și constată

nulitatea art. 3 din Hotărârea A.G.E.A. nr. 1 din 1 octombrie 2003 și nulitatea

parțială a punctului 1 din Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 15 septembrie 2004

privind achiziționarea unui număr de 13 acțiuni de către terțul SC C. SRL Arad,

respingând restul pretențiilor reclamantului, cu 273,3 lei cheltuieli de

judecată în sarcina pârâtei.

Prin Decizia civilă nr.

164/A/COM din 24 septembrie 2004 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială,

admite excepția lipsei de obiect privind capătul al doilea al cererii

introductive, invocată de pârâta apelantă, admite apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă în tot, în sensul că

respinge acțiunea precizată formulată de reclamant, respinge excepțiile

invocate de pârâta apelantă privind prescripția dreptului la acțiune și puterea

lucrului judecat și respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței

menționate, cu 4.000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și 6000 lei

cheltuieli de judecată în apel în sarcina reclamantului.

Recursul declarat de

reclamant împotriva deciziei de mai sus este respins ca nefondat prin Decizia nr.

2046 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială.

Împotriva deciziei

instanței de recurs reclamantul formulează la data de 20 octombrie 2010

contestație în anulare prin care, cu invocarea motivului prevăzut de art. 318 alin.

(1) C. proc. civ., solicită instanței admiterea acesteia, anularea deciziei

contestate și, în rejudecare, admiterea recursului, modificarea în tot a

hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive în instanță.

Contestatorul

consideră că decizia pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale constând în înlăturarea criticii aduse de el hotărârii

pronunțate de Curtea de Apel Timișoara referitoare la necuprinderea motivelor

pe care aceasta se sprijină ca și la cuprinderea de motive contradictorii și

străine de natura pricinii, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea

de admitere a apelului pârâtei o dată pe cale de excepție și o dată procedând

la analizarea fondului cauzei, din motivarea hotărârii neputându-se stabili cu

exactitate motivul sau mijloacele pentru care a fost admis apelul pârâtei

apelante.

Prin întâmpinarea

depusă la dosar intimata solicită respingerea contestației formulată de

contestator, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată, cu

cheltuieli de judecată.

Examinând contestația

în anulare prin prisma motivului invocat de contestator se constată că aceasta

nu este fondată.

Dispozițiile art. 318

teza întâi C. proc. civ., invocate de contestator, vizează o hotărâre

pronunțată de instanța de recurs ca rezultat al unei greșeli materiale,

greșeală care - așa cum constant a stabilit jurisprudența - privește o problemă

de procedură, aceasta trebuind să fie evidentă și în legătură cu aspecte

formale ale judecății în recurs, o greșeală de fapt și nu de judecată.

În speță însă, în mod

evident eronat, contestatorul califică drept greșeală materială neexaminarea de

către instanța de recurs a criticilor sale referitoare la nemotivarea corectă

de către instanța de apel a deciziei pronunțate de aceasta, ori unul dintre

motivele de nelegalitate invocate de reclamantul contestator în recursul său,

declarat împotriva deciziei instanței de control judiciar, a fost întemeiat

tocmai pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motiv analizat de către

instanța de recurs și respins de aceasta ca nefondat.

Se constată, deci,

că, sub pretextul invocării unei greșeli materiale vizate de art. 318 alin. (1)

C. proc. civ., contestatorul tinde la rejudecarea motivelor sale de recurs,

respinse ca nefondate, fără a se putea reține în sarcina instanței de recurs

vreo greșeală materială în sensul avut în vedere de dispozițiile de lege

evocate.

Astfel fiind,

contestația în anulare formulată de contestatorul reclamant împotriva deciziei

instanței de recurs urmează a fi respinsă ca nefondată.

Ca parte căzută în

pretenții, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., contestatorul

urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată. Se constată însă că

intimata solicită cheltuieli de judecată în sumă de 14.000 lei reprezentând

onorariu de avocat pentru un avocat angajat la 7 mai 2010 (fila 32), care a

redactat o întâmpinare de 2 pagini și jumătate, pe care a depus-o la 10 mai

2010 și pe care a susținut-o oral cu prilejul dezbaterilor contestației în

anulare la termenul din 13 mai 2010.

Față de complexitatea

redusă a cauzei, constatându-se că onorariul de avocat solicitat este

nepotrivit de mare prin raportare la munca îndeplinită de avocat, cu aplicarea

dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., contestatorul urmează a fi

obligat la plata către intimată numai a sumei de 2.000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de L.V.S. împotriva Deciziei nr. 2046 din 24 iunie 2009 a

Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială, ca nefondată.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata

SC A. SA Arad.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2010.