ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1725/2010

Asupra contestației în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 6 iulie 2007 reclamantul L.V.S. cheamă în judecată pe pârâta SC A. SA Arad solicitând instanței să constate nulitatea absolută a Hotărârii Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor societății pârâte din data de 1 octombrie 2008 și, deopotrivă, nulitatea absolută a celorlalte hotărâri ale AGA, ulterioare celei din data de 1 octombrie 2003. La data de 22 august 2007 reclamantul își precizează acțiunea arătând că solicită constatarea nulității absolute a hotărârii menționate cu privire la „aprobarea cumpărării de către SC C. SRL Arad a unui număr de 30.000 de acțiuni de la acționarii SC A. SA Arad cu prețul de 25.000 ROL (2,5 RON) pe acțiune, iar la data de 28 ianuarie 2008 depune o nouă cerere precizatoare prin care arată că hotărârea A.G.E.A.

atacată este lovită de nulitate absolută întrucât nu s-a respectat dreptul de preemțiune la cumpărarea acțiunilor, prevăzut de art. 9 alin. (2) din Actul constitutiv al societății. Prin sentința comercială nr. 235 din 18 februarie 2008 Tribunalul Arad, secția comercială și de contencios administrativ, respinge excepția lipsei de obiect, invocată de pârâtă admite în parte acțiunea precizată formulată de reclamant și constată nulitatea art. 3 din Hotărârea A.G.E.A. nr. 1 din 1 octombrie 2003 și nulitatea parțială a punctului 1 din Hotărârea A.G.A. nr. 1 din 15 septembrie 2004 privind achiziționarea unui număr de 13 acțiuni de către terțul SC C. SRL Arad, respingând restul pretențiilor reclamantului, cu 273,3 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei.

Prin Decizia civilă nr. 164/A/COM din 24 septembrie 2004 Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, admite excepția lipsei de obiect privind capătul al doilea al cererii introductive, invocată de pârâta apelantă, admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței primei instanțe pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acțiunea precizată formulată de reclamant, respinge excepțiile invocate de pârâta apelantă privind prescripția dreptului la acțiune și puterea lucrului judecat și respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinței menționate, cu 4.000 lei cheltuieli de judecată în primă instanță și 6000 lei cheltuieli de judecată în apel în sarcina reclamantului. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de mai sus este respins ca nefondat prin Decizia nr. 2046 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială.

Împotriva deciziei instanței de recurs reclamantul formulează la data de 20 octombrie 2010 contestație în anulare prin care, cu invocarea motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., solicită instanței admiterea acesteia, anularea deciziei contestate și, în rejudecare, admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii introductive în instanță.

Contestatorul consideră că decizia pronunțată de instanța de recurs este rezultatul unei greșeli materiale constând în înlăturarea criticii aduse de el hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Timișoara referitoare la necuprinderea motivelor pe care aceasta se sprijină ca și la cuprinderea de motive contradictorii și străine de natura pricinii, instanța de control judiciar motivându-și hotărârea de admitere a apelului pârâtei o dată pe cale de excepție și o dată procedând la analizarea fondului cauzei, din motivarea hotărârii neputându-se stabili cu exactitate motivul sau mijloacele pentru care a fost admis apelul pârâtei apelante. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata solicită respingerea contestației formulată de contestator, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată, cu cheltuieli de judecată.

Examinând contestația în anulare prin prisma motivului invocat de contestator se constată că aceasta nu este fondată. Dispozițiile art. 318 teza întâi C. proc. civ., invocate de contestator, vizează o hotărâre pronunțată de instanța de recurs ca rezultat al unei greșeli materiale, greșeală care - așa cum constant a stabilit jurisprudența - privește o problemă de procedură, aceasta trebuind să fie evidentă și în legătură cu aspecte formale ale judecății în recurs, o greșeală de fapt și nu de judecată. În speță însă, în mod evident eronat, contestatorul califică drept greșeală materială neexaminarea de către instanța de recurs a criticilor sale referitoare la nemotivarea corectă de către instanța de apel a deciziei pronunțate de aceasta, ori unul dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamantul contestator în recursul său, declarat împotriva deciziei instanței de control judiciar, a fost întemeiat tocmai pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., motiv analizat de către instanța de recurs și respins de aceasta ca nefondat. Se constată, deci, că, sub pretextul invocării unei greșeli materiale vizate de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., contestatorul tinde la rejudecarea motivelor sale de recurs, respinse ca nefondate, fără a se putea reține în sarcina instanței de recurs vreo greșeală materială în sensul avut în vedere de dispozițiile de lege evocate. Astfel fiind, contestația în anulare formulată de contestatorul reclamant împotriva deciziei instanței de recurs urmează a fi respinsă ca nefondată. Ca parte căzută în pretenții, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., contestatorul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Se constată însă că intimata solicită cheltuieli de judecată în sumă de 14.000 lei reprezentând onorariu de avocat pentru un avocat angajat la 7 mai 2010 (fila 32), care a redactat o întâmpinare de 2 pagini și jumătate, pe care a depus-o la 10 mai 2010 și pe care a susținut-o oral cu prilejul dezbaterilor contestației în anulare la termenul din 13 mai 2010. Față de complexitatea redusă a cauzei, constatându-se că onorariul de avocat solicitat este nepotrivit de mare prin raportare la munca îndeplinită de avocat, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., contestatorul urmează a fi obligat la plata către intimată numai a sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de L.V.S. împotriva Deciziei nr. 2046 din 24 iunie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția comercială, ca nefondată. Obligă contestatoarea la plata sumei de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimata SC A. SA Arad. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 mai 2010.