ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 918/C din 4

iulie 2000 a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului P.D. și, în

contradictoriu cu S.I.F. Transilvania SA cu sediul în Brașov, s-a constatat

nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1, 2, 3, 4, 11, 12, 13, 14,

15 din titlul II al statutului societății pârâte, act constitutiv actualizat.

S-a dispus, de asemenea, anularea hotărârii

A.G.A. din 31 martie 2000 a aceleiași societăți pârâte, fiind respinse restul

cererilor privind nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 10 pct. 3 din

statut, art. 5 pct. 6, 7, 8 și art. 8 pct. 10 din contractul de societate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, prin hotărârea nr. 2 din 3 aprilie 1999 a acționarilor

societății pârâte s-a decis modificarea actelor constitutive ale societății,

modificări printre care erau vizate și clauzele a căror nulitate absolută a

invocat-o reclamantul în acțiunea de față și care se refereau la modalitatea de

vot inclus (votul prin corespondență) la incompatibilități, la cota maximă de

acțiuni din capitalul social pe care o poate deține un acționar, precum și la

revocarea administratorilor.

În esență, instanța a apreciat că

numai clauza referitoare la votul prin corespondență este nulă absolut,

deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează o asemenea modalitate de vot și

pentru societățile pe acțiuni, ci numai pentru societățile cu răspundere

limitată și chiar dacă legea nu interzice acest mod de exprimare a votului, din

interpretarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) și art. 115 din aceeași lege,

rezultă că este necesară prezența personală a acționarilor sau, eventual, prin

mandatar conform dispozițiilor art. 124, norme legale imperative, așa încât

încălcarea lor este sancționată cu nulitate absolută.

Cât privește restul clauzelor a

căror nulitate a fost invocată, s-a reținut că ele au fost modificate ca urmare

a hotărârii A.G.A. nr. 2 din 3 aprilie 1999, hotărâre care nu a făcut obiectul

prezentului proces, că, dată fiind natura contractuală a actelor constitutive,

acționarii pot reduce sau restrânge cota maximă de acțiuni pe care o pot

deține, cu condiția ca această cotă să se încadreze în cota maximă, de cel mult

5%, stabilită prin Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/1996, stabilirea unei cote mai

mici, ținând de voința acționarilor ca și cea referitoare la revocarea

administratorilor.

Întrucât Adunarea Acționarilor din

31 martie 2000 și hotărârea adoptată la această dată a întrunit majoritatea,

doar urmare a considerării ca valabil exprimate a voturilor prin corespondență,

instanța a apreciat – consecința constatării nulității acestei clauze – că și

această hotărâre este lovită de nulitate relativă, așa încât a fost anulată.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta, în favoarea acesteia din urmă

intervenind F.Gh. și S.N.C., în această fază procesuală.

Prin decizia nr. 49 din 31 ianuarie

2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ,

a fost respins apelul reclamantului și admise în parte apelul pârâtei și

intervențiile în interesul acesteia.

S-a respins excepția lipsei de

calitate procesuală a reclamantului, invocată de pârâtă, și s-a admis excepția

acestei apelante și a intervenienților, referitoare la publicitatea ședinței de

judecată și, în consecință, s-a disjuns capătul de cerere privind nulitatea

hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, fiind trimis acest capăt de cerere, spre

soluționare, instanței de fond.

Celelalte dispoziții ale sentinței

au fost menținute.

Instanța de apel a apreciat ca

legală și temeinică soluția instanței de fond, privitoare la nulitatea

celorlalte clauze pentru care acțiunea reclamantului a fost respinsă, apreciind

că oricâte temeiuri de drept invocă reclamantul că ar fi fost încălcate, câtă

vreme legiuitorul a stabilit cota maximă, de 5% din capitalul social, orice

altă cotă sub acest prag, pe care acționarii au stabilit-o, este perfect

valabilă și legală.

De asemenea, clauza stabilită în art.

8 pct. 10 din contract este perfect legală, deoarece ea nu încalcă dispozițiile

art. 112 din Legea nr. 31/1990.

Cât privește apelul pârâtei,

privitor la nulitatea clauzei referitoare la votul prin corespondență, instanța

de apel a apreciat că soluția instanței de fond este corectă, textele din legea

specială, privitoare la prezența acționarilor și luarea hotărârilor, fiind

imperative și excluzând orice discuție referitoare la o altă modalitate de

votare.

Neîntemeiată a fost apreciată și

critica acestei apelante, referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut în

legătură cu hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000, dispunându-se anularea

hotărârii de către instanță, în timp ce reclamantul ceruse constatarea

nulității absolute a acestei hotărâri.

S-a apreciat că lipsa de rol activ a

instanței în a lămuri, la prima zi de înfățișare, cadrul și limitele procesului

nu poate prejudicia partea care a redactat acțiunea cu imperfecțiuni și,

implicit, actul de justiție, respectiv, sancționarea unor acte care contravin

legii.

Pentru încălcarea însă a dispozițiilor

art. 131 din Legea nr. 31/1990, referitoare la judecarea unei asemenea cereri

în Camera de consiliu și nu în ședință publică, instanța de apel a primit

critica apelantei pârâte și intervențiile făcute în interesul acesteia și a

dispus disjungerea acestui capăt de cerere, trimițând cauza sub acest aspect, spre

rejudecare, instanței de fond.

Întrucât reclamantul a devenit

acționar în societatea pârâtă la 14 iulie 1999, iar acesta a invocat nulitatea

absolută a unor clauze din actele constitutive, s-a apreciat că reclamantul are

calitate procesuală activă, dreptul reclamantului de a ataca aceste clauze

născându-se la momentul când a devenit acționar, nefiind relevant momentul la

care s-au decis aceste modificări – 3 aprilie 1999 – hotărârea luată la acea

dată neformând obiectul litigiului.

Nemulțumite de această decizie

părțile – reclamantul și pârâta – au declarat recurs, solicitând casarea ei

pentru netemeinicie și nelegalitate.

În recursul său, în esență,

reclamantul apreciază că atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o

greșită aplicare a legii, atunci când au reținut că nu s-au încălcat dispoziții

imperative ale legii, atunci când acționarii au stipulat, în actele

constitutive ale societății, cota maximă din totalul acțiunilor pe care o poate

deține un acționar, invocând, în sprijinul criticii formulate, dispozițiile art.

2 lit. c) și art. 88 alin. (1) și (2) din Legea nr. 52/1994, art. 24 din O.G. nr.

24/1993, precum și art. 3 alin. (2) și art. 27 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 9/1996,

norme care sancționează numai depășirea cotei de 5%.

De asemenea, instanța de apel a

interpretat greșit și dispozițiile Legii nr. 55/1995 și ale Legii nr. 133/1996,

referitoare la cota maximă de acțiuni pe care o poate deține un acționar S.I.F.,

așa încât solicită modificarea soluției, în sensul constatării nulității

absolute și a dispozițiilor art. 5 pct. 6, 7 și 8 din contractul de societate

și art. 10 pct. 3 din statut.

Recurentul-reclamant apreciază că

instanțele au încălcat dispozițiile art. 112 din Legea nr. 31/1990, atunci când

au respins cererea sa, prin care a invocat nulitatea art. 8 pct. 10 din

contractul de societate, referitoare la revocarea administratorilor înainte de

expirarea mandatului încredințat, așa încât a solicitat modificarea deciziei și

sub acest aspect.

Cât privește disjungerea dispusă cu

privire la nulitatea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000 și trimiterea ei, spre

rejudecare, tribunalului, recurentul a solicitat menținerea deciziei recurate.

Ulterior, la 21 februarie 2002, recurentul-reclamant,

în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că

disjungerea dispusă de instanța de apel încalcă dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., norme imperative, așa încât apreciază că disjungerea dispusă este

nelegală.

În recursul său, în esență,

recurenta-pârâtă critică decizia din apel, întrucât nu s-a pronunțat asupra

apărării sale – invocată și la fond – referitoare la legalitatea modificărilor

actelor constitutive, modificări decise în A.G.A. cu avizul conform al C.N.V.M.,

aviz care nu poate fi răsturnat decât cu respectarea procedurii prevăzută în art.

17 din Legea nr. 52/1994, procedură pe care reclamantul nu a uzitat-o.

De asemenea, instanțele au încălcat

principiul disponibilității acțiunii, pronunțându-se asupra anulării hotărârii

A.G.A. și nicidecum asupra nulității absolute a respectivei hotărâri, invocată

de reclamant atât în petitul acțiunii, cât și în cererea de suspendare a

executării, formulată separat.

Dispunând disjungerea acestui capăt

de cerere, formulat ca o cerere subsecventă, instanța de apel a decis o

„fărâmițare” nejustificată a cauzei, încălcând dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., cererea accesorie urmând a fi judecată în aceleași condiții ca și cererea

principală, adică în ședință publică.

Mai mult, instanța de apel a omis a

desființa hotărârea de fond sub acest aspect, dispunând direct disjungerea și

trimiterea spre rejudecare.

În ceea ce privește constatarea

nulității absolute a clauzelor actelor constitutive menționate de reclamant în

acțiunea sa, recurenta-pârâtă apreciază că acțiunea era inadmisibilă câtă vreme

legalitatea hotărârii A.G.A., prin care s-au decis respectivele modificări, nu

a fost pusă în discuție și nici n-a fost invocată de reclamant, argumentare pe

care o reține și instanța, atunci când a respins unele capete de cerere, dar pe

care o ignoră în argumentarea cererii admise, fapt ce demonstrează

contradictorialitatea motivării hotărârii atacate.

În final, recurenta-pârâtă critică

înlăturarea de către instanțe a principiului „tot ce nu este interzis este

permis”, înlăturare în contradicție cu argumentarea adusă în sprijinul

caracterului contractual și convențional al actelor constitutive, ocazie cu

care acționarii pot decide inserarea unor clauze care nu încalcă norme imperative

și care pot conduce la buna funcționare a societății.

În consecință, recurenta-pârâtă a

solicitat casarea cauzei, cu trimiterea spre rejudecare sau admiterea apelului

său în totalitate.

La 20 martie 2002, SC F.E. SA

București a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei pârâte,

cerere admisă, în principiu, la termenul din 22 ianuarie 2004.

La termenul din 13 mai 2004, când

recursurile s-au judecat în fond, recurentul-reclamant P.D. s-a legitimat și a

declarat personal că înțelege să renunțe la dreptul de a invoca nulitatea

absolută a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, depunând și cerere scrisă în

acest sens.

De asemenea, a declarat că a devenit

acționar al societății pârâte înainte de 3 aprilie 1999, când deținea 8

acțiuni, declarație consemnată în încheierea de la acea dată și asupra căreia

revine odată cu depunerea notelor scrise (24 mai 2004) susținând că a fost în

eroare, el devenind acționar la 14 iulie 1999, cum s-a reținut și de către

instanța de apel și cum a rezultat și din extrasul de cont depus în dosar.

Întrucât recurenta-pârâtă a declarat,

la 13 mai 2004, că nu înțelege să achite cauțiunea, în cuantum de 20.000.000

lei, stabilită în sarcina sa, Curtea urmează să respingă cererea de suspendare

a executării deciziei recurate, formulată de aceasta.

Recursurile formulate, cât și

cererea de intervenție accesorie, sunt întemeiate, urmând a fi admise pentru

considerentele ce se vor arăta:

Din actele dosarului rezultă că

reclamantul P.D. a învestit tribunalul, la 28 aprilie 2000, cu o acțiune prin

care invoca, la pct. I, nulitatea absolută a unor clauze din contractul de

societate și statutul societății pârâte, iar la pct. II, „pe cale de

consecință”, solicita constatarea nulității absolute a hotărârii A.G.A. din 31

martie 2000, „ca act subsecvent”, cu cheltuieli de judecată.

Judecata la fond s-a făcut în

ședință publică pentru ambele capete din acțiune, iar, în apel, instanța

disjunge capătul II de cerere, dispunând trimiterea, spre rejudecare, la

instanța de fond, pentru ca acest capăt de cerere să fie judecat în Camera de

consiliu, conform dispozițiilor art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere formularea acțiunii

cu care reclamantul a învestit instanța, cât și argumentarea cererilor cu care

acesta a învestit instanța, Curtea apreciază că decizia din apel, prin care s-a

dispus disjungerea, este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 C. proc.

civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea

instanței competente să judece cererea principală.

Câtă vreme cererea principală, ce

viza nulitatea absolută a unor acte, trebuia judecată în ședință publică și

capătul accesoriu urma a fi judecat în aceleași condiții, în situația dată,

operând prorogarea de competență.

În raport cu aceste considerente,

criticile invocate de recurente, sub acest aspect, sunt întemeiate, motiv

pentru care recursurile ambelor părți vor fi admise, disjungerea dispusă fiind

greșită, cauza – așa cum a fost formulată acțiunea – trebuind a fi soluționată

și analizată ca un tot unitar, soluționarea capătului doi din acțiune, fiind

consecința soluției date în primul capăt de acțiune.

De altfel, disjungerea dispusă nici

nu a fost pusă de către instanță în discuția părților.

Chiar dacă recurentul-reclamant a

declarat în recurs, la 13 mai 2004, că înțelege să renunțe la însuși dreptul

pretins, ce vizează nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, Curtea

apreciază că nu poate lua act de această renunțare, câtă vreme judecata acestei

cereri a fost disjunsă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, măsură

apreciată în recurs ca fiind greșită, motiv pentru care se impune trimiterea

cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru a reanaliza apelurile atât

în raport cu criticile formulate, cât și cu declarația recurentului-reclamant,

făcută în condițiile art. 247 C. proc. civ.

Întemeiate sunt și criticile

apelantei-pârâte, privind omisiunea instanței de apel de a analiza apărările

acesteia cu privire la admisibilitatea primului capăt de cerere, în condițiile

în care modificările aduse actelor constitutive, a căror nulitate a fost

invocată, au fost aduse, prin hotărârea A.G.A. nr. 2 din 3 aprilie 1999, cu

avizul C.N.V.M., la acea dată, reclamantul neavând calitatea de acționar, ci de

terț.

Deși instanța de apel a apreciat,

pentru clauzele a căror nulitate invocată a fost respinsă, că respectivele

modificări s-au decis prin hotărârea din aprilie 1999, care nu a fost atacată

și nu formează obiectul procesului, pentru clauzele a căror nulitate a admis-o

– clauze modificate la aceeași dată și în aceleași împrejurări – instanța nu

și-a mai menținut o asemenea argumentare, așa încât și, sub acest aspect,

criticile recurentei-pârâte sunt întemeiate, motivarea instanței de apel fiind

contradictorie.

Instanța de apel face – ca și

instanța de fond – confuzie între două instituții juridice diferite, confundând

și motivând incoerent „constatarea nulității absolute” cu „anularea” unei

hotărâri a Adunării Generale a Acționarilor, critica recurentei-pârâte fiind

întemeiată și sub acest aspect.

În consecință, Curtea apreciază că

ambele recursuri sunt întemeiate, urmând a fi admise, în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., precum și cererea de intervenție formulată de SC

F.E. SA București, în interesul recurentei-pârâte.

Decizia din apel urmează a fi

casată, iar cauza trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru reanalizarea

apelurilor formulate atât prin prisma criticilor invocate, cât și în raport cu

declarația reclamantului, în sensul renunțării la dreptul de a mai ataca

hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000.

Cu ocazia rejudecării, având în

vedere declarația reclamantului făcută în recurs, în temeiul art. 247 C. proc.

civ., cu privire la cel de-al doilea capăt din acțiune, instanța va analiza

criticile părților, vizând primul petit al cererii, având în vedere că, la data

când s-au decis respectivele modificări, reclamantul avea calitatea de terț (el

devenind acționar abia în 14 iulie 1999) precum și dispozițiile art. 130 alin.

(4) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu art. 56 și 61 alin. (1) și (2) din

aceeași lege.

De asemenea, instanța va analiza

acest capăt de cerere și în raport cu declarația recurentului-reclamant, în

sensul că renunță la, însuși, dreptul pretins în capătul subsecvent al

acțiunii, precum și cu cele hotărâte la pct. 6 din hotărârea A.G.A. din 31

martie 2000, analiză ce urmează a fi făcută în raport cu dezlegarea dată

cererii în raport cu îndrumările precedente.

În consecință, pentru a nu priva

părțile de un grad de jurisdicție, Curtea apreciază că se impune casarea

deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge cererea de suspendare a

executării silite a deciziei civile nr. 49/Ap din 31 ianuarie 2001 a Curții de

Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, formulată de S.I.F.

Transilvania SA Brașov.

Admite recursurile declarate de

reclamantul P.D. și pârâta S.I.F. Transilvania SA Brașov, împotriva aceleiași

decizii, precum și cererea de intervenție în interesul recurentei-pârâte S.I.F.

Transilvania SA Brașov, formulate de SC F.E. SA București.

Casează decizia civilă nr. 49/Ap din

31 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, și trimite cauza, pentru rejudecarea apelurilor, aceleiași

instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 9 iunie 2004.