ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 918/C din 4 iulie 2000 a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a fost admisă în parte acțiunea reclamantului P.D. și, în contradictoriu cu S.I.F. Transilvania SA cu sediul în Brașov, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1, 2, 3, 4, 11, 12, 13, 14, 15 din titlul II al statutului societății pârâte, act constitutiv actualizat. S-a dispus, de asemenea, anularea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000 a aceleiași societăți pârâte, fiind respinse restul cererilor privind nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 10 pct. 3 din statut, art. 5 pct. 6, 7, 8 și art. 8 pct. 10 din contractul de societate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin hotărârea nr. 2 din 3 aprilie 1999 a acționarilor societății pârâte s-a decis modificarea actelor constitutive ale societății, modificări printre care erau vizate și clauzele a căror nulitate absolută a invocat-o reclamantul în acțiunea de față și care se refereau la modalitatea de vot inclus (votul prin corespondență) la incompatibilități, la cota maximă de acțiuni din capitalul social pe care o poate deține un acționar, precum și la revocarea administratorilor.

În esență, instanța a apreciat că numai clauza referitoare la votul prin corespondență este nulă absolut, deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează o asemenea modalitate de vot și pentru societățile pe acțiuni, ci numai pentru societățile cu răspundere limitată și chiar dacă legea nu interzice acest mod de exprimare a votului, din interpretarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) și art. 115 din aceeași lege, rezultă că este necesară prezența personală a acționarilor sau, eventual, prin mandatar conform dispozițiilor art. 124, norme legale imperative, așa încât încălcarea lor este sancționată cu nulitate absolută. Cât privește restul clauzelor a căror nulitate a fost invocată, s-a reținut că ele au fost modificate ca urmare a hotărârii A.G.A.

nr. 2 din 3 aprilie 1999, hotărâre care nu a făcut obiectul prezentului proces, că, dată fiind natura contractuală a actelor constitutive, acționarii pot reduce sau restrânge cota maximă de acțiuni pe care o pot deține, cu condiția ca această cotă să se încadreze în cota maximă, de cel mult 5%, stabilită prin Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/1996, stabilirea unei cote mai mici, ținând de voința acționarilor ca și cea referitoare la revocarea administratorilor. Întrucât Adunarea Acționarilor din 31 martie 2000 și hotărârea adoptată la această dată a întrunit majoritatea, doar urmare a considerării ca valabil exprimate a voturilor prin corespondență, instanța a apreciat – consecința constatării nulității acestei clauze – că și această hotărâre este lovită de nulitate relativă, așa încât a fost anulată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta, în favoarea acesteia din urmă intervenind F.Gh. și S.N.C., în această fază procesuală. Prin decizia nr. 49 din 31 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, a fost respins apelul reclamantului și admise în parte apelul pârâtei și intervențiile în interesul acesteia. S-a respins excepția lipsei de calitate procesuală a reclamantului, invocată de pârâtă, și s-a admis excepția acestei apelante și a intervenienților, referitoare la publicitatea ședinței de judecată și, în consecință, s-a disjuns capătul de cerere privind nulitatea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, fiind trimis acest capăt de cerere, spre soluționare, instanței de fond.

Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute. Instanța de apel a apreciat ca legală și temeinică soluția instanței de fond, privitoare la nulitatea celorlalte clauze pentru care acțiunea reclamantului a fost respinsă, apreciind că oricâte temeiuri de drept invocă reclamantul că ar fi fost încălcate, câtă vreme legiuitorul a stabilit cota maximă, de 5% din capitalul social, orice altă cotă sub acest prag, pe care acționarii au stabilit-o, este perfect valabilă și legală. De asemenea, clauza stabilită în art. 8 pct. 10 din contract este perfect legală, deoarece ea nu încalcă dispozițiile art. 112 din Legea nr. 31/1990. Cât privește apelul pârâtei, privitor la nulitatea clauzei referitoare la votul prin corespondență, instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond este corectă, textele din legea specială, privitoare la prezența acționarilor și luarea hotărârilor, fiind imperative și excluzând orice discuție referitoare la o altă modalitate de votare.

Neîntemeiată a fost apreciată și critica acestei apelante, referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut în legătură cu hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000, dispunându-se anularea hotărârii de către instanță, în timp ce reclamantul ceruse constatarea nulității absolute a acestei hotărâri. S-a apreciat că lipsa de rol activ a instanței în a lămuri, la prima zi de înfățișare, cadrul și limitele procesului nu poate prejudicia partea care a redactat acțiunea cu imperfecțiuni și, implicit, actul de justiție, respectiv, sancționarea unor acte care contravin legii. Pentru încălcarea însă a dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 31/1990, referitoare la judecarea unei asemenea cereri în Camera de consiliu și nu în ședință publică, instanța de apel a primit critica apelantei pârâte și intervențiile făcute în interesul acesteia și a dispus disjungerea acestui capăt de cerere, trimițând cauza sub acest aspect, spre rejudecare, instanței de fond.

Întrucât reclamantul a devenit acționar în societatea pârâtă la 14 iulie 1999, iar acesta a invocat nulitatea absolută a unor clauze din actele constitutive, s-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, dreptul reclamantului de a ataca aceste clauze născându-se la momentul când a devenit acționar, nefiind relevant momentul la care s-au decis aceste modificări – 3 aprilie 1999 – hotărârea luată la acea dată neformând obiectul litigiului. Nemulțumite de această decizie părțile – reclamantul și pârâta – au declarat recurs, solicitând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.

În recursul său, în esență, reclamantul apreciază că atât instanța de fond, cât și cea de apel au făcut o greșită aplicare a legii, atunci când au reținut că nu s-au încălcat dispoziții imperative ale legii, atunci când acționarii au stipulat, în actele constitutive ale societății, cota maximă din totalul acțiunilor pe care o poate deține un acționar, invocând, în sprijinul criticii formulate, dispozițiile art. 2 lit. c) și art. 88 alin. (1) și (2) din Legea nr. 52/1994, art. 24 din O.G. nr. 24/1993, precum și art. 3 alin. (2) și art. 27 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 9/1996, norme care sancționează numai depășirea cotei de 5%.

De asemenea, instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile Legii nr. 55/1995 și ale Legii nr. 133/1996, referitoare la cota maximă de acțiuni pe care o poate deține un acționar S.I.F., așa încât solicită modificarea soluției, în sensul constatării nulității absolute și a dispozițiilor art. 5 pct. 6, 7 și 8 din contractul de societate și art. 10 pct. 3 din statut. Recurentul-reclamant apreciază că instanțele au încălcat dispozițiile art. 112 din Legea nr. 31/1990, atunci când au respins cererea sa, prin care a invocat nulitatea art. 8 pct. 10 din contractul de societate, referitoare la revocarea administratorilor înainte de expirarea mandatului încredințat, așa încât a solicitat modificarea deciziei și sub acest aspect.

Cât privește disjungerea dispusă cu privire la nulitatea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000 și trimiterea ei, spre rejudecare, tribunalului, recurentul a solicitat menținerea deciziei recurate. Ulterior, la 21 februarie 2002, recurentul-reclamant, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că disjungerea dispusă de instanța de apel încalcă dispozițiile art. 17 C. proc. civ., norme imperative, așa încât apreciază că disjungerea dispusă este nelegală. În recursul său, în esență, recurenta-pârâtă critică decizia din apel, întrucât nu s-a pronunțat asupra apărării sale – invocată și la fond – referitoare la legalitatea modificărilor actelor constitutive, modificări decise în A.G.A.

cu avizul conform al C.N.V.M., aviz care nu poate fi răsturnat decât cu respectarea procedurii prevăzută în art. 17 din Legea nr. 52/1994, procedură pe care reclamantul nu a uzitat-o. De asemenea, instanțele au încălcat principiul disponibilității acțiunii, pronunțându-se asupra anulării hotărârii A.G.A. și nicidecum asupra nulității absolute a respectivei hotărâri, invocată de reclamant atât în petitul acțiunii, cât și în cererea de suspendare a executării, formulată separat. Dispunând disjungerea acestui capăt de cerere, formulat ca o cerere subsecventă, instanța de apel a decis o „fărâmițare” nejustificată a cauzei, încălcând dispozițiile art. 17 C. proc. civ., cererea accesorie urmând a fi judecată în aceleași condiții ca și cererea principală, adică în ședință publică.

Mai mult, instanța de apel a omis a desființa hotărârea de fond sub acest aspect, dispunând direct disjungerea și trimiterea spre rejudecare. În ceea ce privește constatarea nulității absolute a clauzelor actelor constitutive menționate de reclamant în acțiunea sa, recurenta-pârâtă apreciază că acțiunea era inadmisibilă câtă vreme legalitatea hotărârii A.G.A., prin care s-au decis respectivele modificări, nu a fost pusă în discuție și nici n-a fost invocată de reclamant, argumentare pe care o reține și instanța, atunci când a respins unele capete de cerere, dar pe care o ignoră în argumentarea cererii admise, fapt ce demonstrează contradictorialitatea motivării hotărârii atacate.

În final, recurenta-pârâtă critică înlăturarea de către instanțe a principiului „tot ce nu este interzis este permis”, înlăturare în contradicție cu argumentarea adusă în sprijinul caracterului contractual și convențional al actelor constitutive, ocazie cu care acționarii pot decide inserarea unor clauze care nu încalcă norme imperative și care pot conduce la buna funcționare a societății. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat casarea cauzei, cu trimiterea spre rejudecare sau admiterea apelului său în totalitate. La 20 martie 2002, SC F.E. SA București a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei pârâte, cerere admisă, în principiu, la termenul din 22 ianuarie 2004. La termenul din 13 mai 2004, când recursurile s-au judecat în fond, recurentul-reclamant P.D.

s-a legitimat și a declarat personal că înțelege să renunțe la dreptul de a invoca nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, depunând și cerere scrisă în acest sens. De asemenea, a declarat că a devenit acționar al societății pârâte înainte de 3 aprilie 1999, când deținea 8 acțiuni, declarație consemnată în încheierea de la acea dată și asupra căreia revine odată cu depunerea notelor scrise (24 mai 2004) susținând că a fost în eroare, el devenind acționar la 14 iulie 1999, cum s-a reținut și de către instanța de apel și cum a rezultat și din extrasul de cont depus în dosar. Întrucât recurenta-pârâtă a declarat, la 13 mai 2004, că nu înțelege să achite cauțiunea, în cuantum de 20.000.000 lei, stabilită în sarcina sa, Curtea urmează să respingă cererea de suspendare a executării deciziei recurate, formulată de aceasta.

Recursurile formulate, cât și cererea de intervenție accesorie, sunt întemeiate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor arăta: Din actele dosarului rezultă că reclamantul P.D. a învestit tribunalul, la 28 aprilie 2000, cu o acțiune prin care invoca, la pct. I, nulitatea absolută a unor clauze din contractul de societate și statutul societății pârâte, iar la pct. II, „pe cale de consecință”, solicita constatarea nulității absolute a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, „ca act subsecvent”, cu cheltuieli de judecată. Judecata la fond s-a făcut în ședință publică pentru ambele capete din acțiune, iar, în apel, instanța disjunge capătul II de cerere, dispunând trimiterea, spre rejudecare, la instanța de fond, pentru ca acest capăt de cerere să fie judecat în Camera de consiliu, conform dispozițiilor art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.

Având în vedere formularea acțiunii cu care reclamantul a învestit instanța, cât și argumentarea cererilor cu care acesta a învestit instanța, Curtea apreciază că decizia din apel, prin care s-a dispus disjungerea, este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Câtă vreme cererea principală, ce viza nulitatea absolută a unor acte, trebuia judecată în ședință publică și capătul accesoriu urma a fi judecat în aceleași condiții, în situația dată, operând prorogarea de competență.

În raport cu aceste considerente, criticile invocate de recurente, sub acest aspect, sunt întemeiate, motiv pentru care recursurile ambelor părți vor fi admise, disjungerea dispusă fiind greșită, cauza – așa cum a fost formulată acțiunea – trebuind a fi soluționată și analizată ca un tot unitar, soluționarea capătului doi din acțiune, fiind consecința soluției date în primul capăt de acțiune. De altfel, disjungerea dispusă nici nu a fost pusă de către instanță în discuția părților. Chiar dacă recurentul-reclamant a declarat în recurs, la 13 mai 2004, că înțelege să renunțe la însuși dreptul pretins, ce vizează nulitatea absolută a hotărârii A.G.A.

din 31 martie 2000, Curtea apreciază că nu poate lua act de această renunțare, câtă vreme judecata acestei cereri a fost disjunsă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, măsură apreciată în recurs ca fiind greșită, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel, pentru a reanaliza apelurile atât în raport cu criticile formulate, cât și cu declarația recurentului-reclamant, făcută în condițiile art. 247 C. proc. civ. Întemeiate sunt și criticile apelantei-pârâte, privind omisiunea instanței de apel de a analiza apărările acesteia cu privire la admisibilitatea primului capăt de cerere, în condițiile în care modificările aduse actelor constitutive, a căror nulitate a fost invocată, au fost aduse, prin hotărârea A.G.A.

nr. 2 din 3 aprilie 1999, cu avizul C.N.V.M., la acea dată, reclamantul neavând calitatea de acționar, ci de terț. Deși instanța de apel a apreciat, pentru clauzele a căror nulitate invocată a fost respinsă, că respectivele modificări s-au decis prin hotărârea din aprilie 1999, care nu a fost atacată și nu formează obiectul procesului, pentru clauzele a căror nulitate a admis-o – clauze modificate la aceeași dată și în aceleași împrejurări – instanța nu și-a mai menținut o asemenea argumentare, așa încât și, sub acest aspect, criticile recurentei-pârâte sunt întemeiate, motivarea instanței de apel fiind contradictorie. Instanța de apel face – ca și instanța de fond – confuzie între două instituții juridice diferite, confundând și motivând incoerent „constatarea nulității absolute” cu „anularea” unei hotărâri a Adunării Generale a Acționarilor, critica recurentei-pârâte fiind întemeiată și sub acest aspect.

În consecință, Curtea apreciază că ambele recursuri sunt întemeiate, urmând a fi admise, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., precum și cererea de intervenție formulată de SC F.E. SA București, în interesul recurentei-pârâte. Decizia din apel urmează a fi casată, iar cauza trimisă, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru reanalizarea apelurilor formulate atât prin prisma criticilor invocate, cât și în raport cu declarația reclamantului, în sensul renunțării la dreptul de a mai ataca hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000. Cu ocazia rejudecării, având în vedere declarația reclamantului făcută în recurs, în temeiul art. 247 C. proc.

civ., cu privire la cel de-al doilea capăt din acțiune, instanța va analiza criticile părților, vizând primul petit al cererii, având în vedere că, la data când s-au decis respectivele modificări, reclamantul avea calitatea de terț (el devenind acționar abia în 14 iulie 1999) precum și dispozițiile art. 130 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu art. 56 și 61 alin. (1) și (2) din aceeași lege. De asemenea, instanța va analiza acest capăt de cerere și în raport cu declarația recurentului-reclamant, în sensul că renunță la, însuși, dreptul pretins în capătul subsecvent al acțiunii, precum și cu cele hotărâte la pct. 6 din hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000, analiză ce urmează a fi făcută în raport cu dezlegarea dată cererii în raport cu îndrumările precedente.

În consecință, pentru a nu priva părțile de un grad de jurisdicție, Curtea apreciază că se impune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge cererea de suspendare a executării silite a deciziei civile nr. 49/Ap din 31 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, formulată de S.I.F. Transilvania SA Brașov. Admite recursurile declarate de reclamantul P.D. și pârâta S.I.F. Transilvania SA Brașov, împotriva aceleiași decizii, precum și cererea de intervenție în interesul recurentei-pârâte S.I.F. Transilvania SA Brașov, formulate de SC F.E. SA București. Casează decizia civilă nr. 49/Ap din 31 ianuarie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, și trimite cauza, pentru rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2004.