ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1148/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2154 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamantul L.C.M., în contradictoriu cu pârâta SC G.F.M. SA, a constatat nulitatea absolută parțială a hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor pârâtei din data de 9 decembrie 2008, publicată în M.Of., Partea a IV-a, nr. 1984/2008 (denumită „hotărârea din data de 8 decembrie a adunării generale extraordinare a acționarilor”) – în ceea ce privește modificarea art. 6.2 din actul constitutiv al pârâtei, a dispus radierea înregistrării acestui punct din hotărârea A.G.A.

din registrul comerțului, la rămânerea irevocabilă a sentinței, precum și menționarea hotărârii irevocabile în registrul comerțului și publicarea sa în Monitorul Oficial, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 12,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea reclamantului, având ca obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul avocatului, ca nefondată. Anterior, prin încheierea de la data de 25 ianuarie 2010, Tribunalul a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei de interes, cea a lipsei calității procesuale active și excepția prescripției.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut că art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 conferă legitimare procesuală activă în acțiunea în anularea unei hotărâri adoptate de adunarea generală, acționarului care nu a participat la adunarea generală sau care, deși a luat parte la ședință, a votat împotriva adoptării hotărârii și a cerut să se insereze punctul său de vedere în procesul - verbal al ședinței. În acest context, Tribunalul a notat că reclamantul este acționar la societatea pârâtă și că nu a fost prezent la ședința adunării generale la care s-a adoptat hotărârea atacată, apreciind aceste împrejurări ca fiind apte de a susține vocația legală a reclamantului în promovarea cererii.

Luând act că legea nu impune condiția suplimentară a justificării absenței, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active. A respins și excepția lipsei de interes, considerând că acțiunea în anulare are un caracter social, astfel încât acționarul nu este ținut să probeze un interes personal. De asemenea, prima instanță a respins și excepția prescripției, întrucât, în condițiile în care reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a hotărârii A.G.A., devin incidente prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, referitoare la imprescriptibilitatea dreptului de a formula acțiunea în anulare. În această ordine de idei, instanța a subliniat că măsura în care motivele invocate atrag sancțiunea nulității sau dacă acestea se circumscriu unor cauze de nulitate absolută sau relativă, urmează a se stabili la analiza în fond a cauzei.

Pe de altă parte, pentru a pronunța sentința, Tribunalul a reținut că prin hotărârea din data de 9 decembrie 2008, Adunarea Generală Extraordinară a acționarilor pârâtei a decis modificarea art. 6.2 din actul constitutiv, în sensul emiterii de acțiuni cu drept de vot multiplu, astfel: În continuare, instanța de fond a examinat dispozițiile art. 94 și art. 120 din Legea nr. 31/1990, a căror încălcare la adoptarea hotărârii a fost invocată de către reclamant și a constatat că regula instituită de lege este cea a egalității în drepturi a acționarilor.

Interpretând prevederile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prima instanță a reținut că toți posesorii acțiunilor trebuie să aibă, de principiu, aceleași drepturi, dar și că de la această regulă se poate deroga, însă doar în condițiile art. 94 alin. (2) din lege, în conformitate cu care „se pot emite totuși, în condițiile actului constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite, potrivit art. 95 și art. 96”.

Pe de altă parte, din analiza art. 120 din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care „acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul de acțiuni pe care le posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin. (2)”, instanța de fond a constatat că sistemul creat de legiuitor, cu privire la exercitarea dreptului de vot, respectă principiul egalității, dreptul de vot fiind legat de numărul de acțiuni deținute, dar și că singura excepție permisă este cea a limitării numărului de voturi pentru acționarii care dețin mai mult de o acțiune.

Prima instanță a înlăturat apărările pârâtei, potrivit cărora ar fi admisibilă emiterea unor acțiuni cu drept de vot multiplu, în temeiul art. 101 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990, având în vedere că textul evocat reglementează drepturile de vot conferite de acțiuni, stabilind regula de bază, conform căreia o acțiune plătită dă dreptul la un singur vot în adunarea generală – care respectă atât principiul egalității în drepturi a acționarilor, cât și pe cel al proporționalității, consacrate de art. 94 și de art. 120 din Legea nr. 31/1990. Tribunalul a recunoscut că teza finală a art. 101 alin. (1) prevede că prin actul constitutiv se poate deroga de la regula de bază, dar a apreciat că derogarea nu poate fi în sensul votului multiplu.

Astfel, a arătat că art. 101 alin. (2) prevede că actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune, iar art. 120 statuează că acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul de acțiuni pe care le posedă, cu excepția art. 101 alin. (2). Așadar, prima instanță a apreciat că actul constitutiv poate doar să limiteze dreptul de vot. Pe de altă parte, a arătat că art. 94 și art. 120 din lege cuprind norme imperative, întrucât fixează limitele legale ale formării voinței sociale, iar sancțiunea care intervine pentru eludarea acestor dispoziții legale este nulitatea absolută. Prin decizia nr. 416 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de SC G.F.M.

SA împotriva sentinței. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că față de dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, când se invocă motive de nulitate absolută, cererea poate fi formulată și de orice persoană interesată și, prin urmare, legiuitorul acordă legitimare procesuală activă, în acțiunea în constatarea nulității absolute a unei hotărâri A.G.A., acționarilor care nu au luat parte la adunarea generală sau celor care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul - verbal al ședinței, precum și oricărei persoane interesate ceea ce denotă că, în calitatea sa de acționar al societății apelante, care nu a luat parte la adunarea generală în care a fost adoptată hotărârea atacată, intimatul are calitate procesuală activă.

S-a mai reținut că, niciuna dintre cele două împrejurări invocate de apelantă, în susținerea lipsei calității procesuale active a intimatului (mai întâi, din aceea că de la data adoptării hotărârii atacate până la sesizarea primei instanțe au trecut peste 9 luni, interval de timp în care au mai avut loc încă patru adunări generale, la care intimatul a participat și a votat, fără a contesta sistemul de vot adoptat prin hotărârea A.G.E.A. din data de 9 decembrie 2008, iar în al doilea rând, din faptul că acesta a lipsit nemotivat de la adunarea generală care a adoptat hotărârea atacată) nu justifică susținerile apelantei.

Astfel, instanța de apel a reținut că participarea intimatului la patru adunări generale, înainte de a promova prezenta acțiune în anulare, nu este de natură să conducă spre concluzia lipsei calității sale procesuale active, de vreme ce atitudinea sa nu poate avea semnificația acceptării, chiar și tacite, a hotărârii atacate, iar pe de altă parte, lipsa – fie și nemotivată – a unui acționar de la ședința adunării generale îl legitimează pe acesta, în sistemul pe care Legea nr. 31/1990 îl reglementează, să promoveze acțiunea în anularea hotărârii adoptate de către respectiva adunare, neputând fi aplicate prin analogie prevederile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006.

Pe fond, instanța a reținut că potrivit art. 94 din Legea nr. 31/1990, acțiunile trebuie să fie de o egală valoare și acordă posesorilor drepturi egale și că alin. (2) al aceluiași articol stabilește că se pot emite totuși, în condițiile actului constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite, potrivit dispozițiilor art. 95 și art. 96. Din interpretarea prevederilor art. 95 din lege a considerat că singurele acțiuni preferențiale (ca acțiuni care se deosebesc de cele ordinare) sunt cele cu dividend prioritar, fără drept de vot, notând că, în speță, potrivit art. 6.1 din actul constitutiv al apelantei, aceasta a emis o singură categorie de acțiuni: nominative, dematerializate, indivizibile situație care conferă proprietarilor lor drepturi a căror întindere nu depinde de calitatea lor (a titularilor), ci rezultă din însuși titlul.

În aceste condiții, instanța a statuat că o hotărâre a adunării generale, care conferă unei acțiuni drept de vot multiplu, în temeiul unor criterii care țin de calitățile personale ale titularului acțiunii, este lovită de nulitate. Pe de altă parte, Curtea a mai reținut că potrivit art. 120 din Legea nr. 31/1990, acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută la art. 101 alin. (2), iar în conformitate cu art. 101 din Legea nr. 31/1990, orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.

De asemenea, s-a considerat că susținerea potrivit căreia teza finală din art. 101 alin. (1) – „dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel” – are semnificația conferirii posibilității instituirii unui vot multiplu pentru unii acționari sau a limitării dreptului de vot și că alin. (2) al art. 101 clarifică aspectul limitării dreptului de vot, dar și că legiuitorul nu a mai revenit cu o regulă specială în ce privește votul multiplu, lăsând adoptarea unei astfel de decizii la aprecierea acționarilor, ignoră ansamblul regulilor de drept societar pentru că, derogarea de la regula potrivit căreia o acțiune dă dreptul la un vot este îngăduită de legiuitor numai în sensul art. 101 alin. (2), respectiv al limitării numărului voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune și, bineînțeles, în cazul prevăzut de art. 94, al acțiunilor preferențiale care conferă dreptul la dividend prioritar, fără drept de vot.

Nu a fost primită nici interpretarea dată de apelantă tezei finale cuprinse în art. 101 alin. (1), considerând că este o interpretare izolată a unei teze dintr-un text legal, fără a se raporta la ansamblul legii din care face parte când, în fapt, alin. (2) al art. 101 nu face altceva decât să indice limita în care se poate deroga de la regula cuprinsă în art. 101 alin. (1), iar o astfel de interpretare este singura care dă eficiență art. 120, cu referire la proporționalitatea dreptului de vot.

În concluzie, Curtea a constatat că, prin instituirea votului multiplu sunt încălcate prevederile art. 94 și art. 120 din Legea nr. 31/1990, care conțin norme cu caracter imperativ, întrucât ele nu doar protejează interesul social, ci reglementează însuși regimul juridic al acțiunilor și al unuia dintre drepturile fundamentale pe care acestea le conferă, respectiv cel de vot și, de aceea, referirile apelantei la o eventuală promovare tardivă a acțiunii, prin raportare la termenul pe care îl prevede art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt nefondate, dreptul la acțiune fiind imprescriptibil, potrivit art. 132 alin. (3). Împotriva deciziei, Grupul Financiar Muntenia a declarat recurs prin care a susținut nelegalitatea acesteia din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., prezentând următoarele argumente: I. Decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, în ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantului determinată și de lipsa de interes a acestuia, menținându-se în mod greșit soluția instanței de fond pe acest aspect, aceea de respingere a excepției. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta susține următoarele: 1. Interpretarea dată de instanța de apel dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, precum și reținerea că dispozițiile articolului menționat nu ar putea fi interpretate prin analogie cu cele ale art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 este greșită.

- Având în vedere doctrina de specialitate, în cadrul căreia s-a arătat în mod constant că „nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes”, recurenta consideră că, în materia nulității absolute, pentru ca o persoană să aibă calitate procesuală activă trebuie să justifice un interes personal, legitim, născut, actual și direct astfel că lipsa interesului determină lipsa calității procesuale active de a formula cererea de anulare a actului juridic. - În cauză, lipsa de interes a reclamantului ce conduce și la lipsa calității procesuale active decurge din două aspecte. Recurenta susține un prim aspect, constând în faptul că în intervalul de timp dintre data adoptării hotărârii A.G.E.A.

din 9 decembrie 2008 și momentul introducerii acțiunii au avut loc încă patru adunări generale la care, reclamanta a participat și a votat „pentru” în ceea ce privește majoritatea punctelor de pe ordinea de zi situație în care se poate constata că, dacă ar fi avut într-adevăr interes să conteste hotărârea din 9 decembrie 2008, ar fi putut promova acțiune imediat după adoptarea ei sau cel mai târziu imediat după publicarea acesteia în Monitorul Oficial. Se mai afirmă că atitudinea adoptată de reclamant în cadrul adunării generale care au succedat A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 denotă că acesta a considerat-o legală, iar în condițiile în care aceasta și-a produs efectele, interesul reclamantului nu mai este actual ceea ce determină și lipsa calității procesuale active.

Un al doilea aspect indicat de recurentă are la bază prevederile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 potrivit cu care – hotărârea adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, de oricare dintre acționarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul – verbal al ședinței.

Recurenta consideră că, deși reclamantul s-ar încadra din punct de vedere formal în cazul acționarului care nu a luat parte la adunarea generală, acesta ar trebui să facă dovada că absența sa a fost motivată, iar în cazul absenței nemotivate nu poate avea calitate procesuală activă, soluție împărtășită și de doctrina de specialitate și care se întemeiază pe dezinteresul acționarului, care omițând să își manifeste spiritul de „ affectio societatis” poate fi considerat că a avut un comportament șicanator la adresa societății sau a celorlalți acționari. - Recurenta invocă, în sensul celor arătate anterior, prevederile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 potrivit cu care – hotărârea adunării creditorilor poate fi desființată de judecătorul sindic pentru nelegalitate (...) la cererea creditorilor îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, care au lipsit motivat de la ședință.

- Se argumentează că atâta timp cât Legea insolvenței condiționează, în mod expres, posibilitatea creditorilor care au absentat motivat de la lucrările adunării creditorilor de a ataca hotărârea luată în lipsa lor este justificat ca și legea societăților comerciale să fie interpretată în sensul de a nu se acorda calitatea procesuală activă oricărui acționar care a lipsit de la ședința adunării generale a acționarilor. - Printr-o interpretare istorico – teleologică a art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 și a art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se ajunge la aceeași concluzie, rațiunea constând în aceea că acționarul care nu se arată interesat de soarta societății și a acțiunilor sale, de beneficiile pe care acestea le conferă, prin neparticiparea nemotivată la adunările generale ale acționarilor, corelativ nu va avea nici interesul să atace hotărârile adoptate în cadrul acelor adunări, iar pe cale de consecință nici calitatea procesuală activă.

- Recurenta consideră că, și în situația în care prevederile art. 14 alin. (7) derivă dintr-o lege cu caracter special (față de norma prevăzută în legea generală a societății comerciale), pentru identitate de rațiune, aceasta trebuie extinsă și la norma generală pentru că legiuitorul a urmărit același scop și anume formarea voinței societare și manifestarea spiritului de „ affectio societatis ”, indiferent că este vorba de societatea care funcționează în mod curent or de societatea aflată în dificultate. 2. Decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 94, art. 101 și art. 120 din Legea nr. 31/1990, apreciindu-se greșit că dispozițiile art. 94 și art. 120 sunt incidente în cauză și că nu permit instituirea de acțiuni cu vot multiplu, întrucât art. 101 alin. (1) teza II conferă posibilitatea acționarilor de a institui prin actul constitutiv un vot multiplu pentru unii dintre acționari, motiv pentru care nu se impunea anularea hotărârii A.G.E.A.

din 9 decembrie 2008. Recurenta aduce, în susținerea acestui motiv de recurs, următoarele argumente: - Potrivit art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 – (1) „orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel”, (2) actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune”. - Aplicând regulile de interpretare prevăzute de art. 978 C. civ. și art. 982 C. civ. rezultă că prima teză a alin. (1) stabilește regula generală – o acțiune = un vot –, iar teza a doua prevede o derogare de la acest principiu, în sensul că în actul constitutiv se pot prevedea alte reguli. - În privința limitării dreptului de vot legiuitorul a clarificat situația în alin. (2) însă, în ce privește votul multiplu, s-a lăsat la latitudinea acționarilor să decidă modul în care se va institui votul multiplu.

- Legea nr. 31/1990 prevede în mod expres și situațiile în care dreptul de vot al acționarilor este eliminat (art. 95), precum și acele situații în care se limitează dreptul de vot ale acționarilor ori se elimină. - Cum, dispozițiile invocate de reclamant vizează exclusiv situațiile în care dreptul de vot este fie limitat, fie eliminat acestea nu pot fi aplicate prin analogie situației în care sunt acordate mai multe drepturi de vot acționarului care deține o acțiune și, prin urmare nu au fost încălcate norme imperative, fiind incidente dispozițiile art. 101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care conferă posibilitatea acționarilor de a institui un vot multiplu pentru unii din acționari.

- Legea permite o serie de derogări de natură legală sau convențională de la principiul „o acțiune = un vot” astfel cum rezultă din art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990, iar excepțiile despre care face vorbire teza a II-a a art. 101 sunt prevăzute în chiar actul constitutiv al societății. - Doctrina relevantă în domeniu a reținut o astfel de soluție și chiar titulatura interbelică recunoștea posibilitatea unor acțiunii cu vot plural. - Atâta timp cât se respectă dreptul acționarului la un vot corespunzător acțiunii pe care o deține este permisă derogarea de la acest principiu, în sensul acordării unor voturi multiple dacă prin actul constitutiv al societății se decide în acest sens.

- Atunci când legiuitorul a dorit să restrângă dreptul de vot al unor acționari a făcut-o în mod expres prin categoriile de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite – de timpul acțiunilor cu vot restrâns [art. 101 alin. (2)] sau a acțiunilor neplătite (art. 95 și art. 96) ceea ce denotă că legiuitorul a urmărit cu precădere ca situațiile în care este diminuat dreptul de vot al acționarilor să nu fie lăsat nereglementat și, mai mult, reducerea drepturilor de vot să fie posibilă exclusiv, în condițiile stabilite de lege. - Excepțiile instituite de art. 94 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt de strictă interpretare și aplicare și nu pot fi extinse prin analogie către alte situații asupra cărora acționarii au libertatea de a decide.

3. Instanța de apel a apreciat în mod greșit că, în cauză, sancțiunea ce se impune a fi aplicată este nulitatea absolută, în condițiile în care art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 cuprinde norme dispozitive, situație în care sancțiunea nu poate fi decât nulitatea relativă. Recurenta aduce în susținere următoarele argumente: - Art. 101 alin. (1) teza finală din Legea nr. 31/1990 cuprinde o normă dispozitivă, iar nu imperativă, în sensul că permite acționarilor unei societăți să deroge de la regula „o acțiune = un vot” prin actul constitutiv.

- Primul aliniat al art. 101 stabilește atât regula în ceea ce privește proporționalitatea drepturilor de vot, cât și excepția de la această regulă (teza 2). Pe de altă parte, limita fixată la alin. (2) nu vizează excepția de la alin. (1) teza 2, ci trebuie să fie analizată exclusiv în corelație cu art. 120 din Legea societăților comerciale, care conferă posibilitatea acționarilor să micșoreze numărul de voturi al acționarilor care posedă mai mult de o acțiune. - În cauză, motivele de nulitate invocate de reclamant nu se încadrează în cele stabilite de doctrina de specialitate și, mai mult, reclamantul nici măcar nu precizează care sunt motivele pentru care a considerat că hotărârea atacată este lovită de nulitate.

- De asemenea, făcându-se referire la motivele de nulitate relativă stabilite de doctrina de specialitate se susține că aspectele învederate de reclamant ar putea fi – cu greu – încadrate în acestea. - Fiind vorba de o nulitate relativă, art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că acționarii îndreptățiți pot invoca nulitatea relativă a unei hotărâri A.G.A. în termen de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României. - În cauză, hotărârea A.G.A. din 9 decembrie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la 6 aprilie 2009, iar acțiunea în anulare a fost promovată la 2 decembrie 2009, cu mult peste termenul de prescripție de 15 zile, motiv pentru care se apreciază că acțiunea este prescrisă.

Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2001, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și – pe cale de consecință – menținerea deciziei atacate, apreciind motivele de recurs invocate de recurentă nu sunt fondate. Intimata susține că, în susținerea primului motiv de recurs, se aduc în discuție împrejurări ce nu au legătură cu obiectul pricinii, iar cu privire la celelalte motive se invocă aplicarea corectă a dispozițiilor art. 94, art. 101, art. 120 din Legea nr. 31/1990, în sensul inadmisibilității emiterii de acțiuni cu vot multiplu. Recursul este fondat pentru următoarele considerente: Recurenta susține nelegalitatea deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recursul fiind structurat în trei categorii cărora li se subsumează mai multe argumente. Două dintre acestea privesc aspecte procedurale pretins a fi fost soluționate cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel vizate rezolvările date excepțiilor lipsei calității procesuale active și a interesului, precum și excepția prescrierii dreptului la acțiune, iar cea de-a treia se referă la fondul cauzei. În atare situație, în analizarea motivelor de recurs, instanța va da eficiență prevederilor art. 137 C. proc. civ., care reglementează ordinea soluționării excepțiilor și care stabilesc că, mai întâi instanța este datoare să se pronunțe asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac inutilă sau în parte cercetarea fondului cauzei.

În raport de această regulă se impune a fi analizată soluția dată excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, determinată și de lipsa de interes a acestuia, dată fiind influența unei astfel de excepții asupra cadrului procesual în care urmează a se analiza celelalte excepții. Astfel, art. 132 alin. (2)din Legea nr. 31/1990 atribuie legitimare procesuală activă, în cazul acțiunilor în anularea hotărârii A.G.A., acționarilor care au votat personal sau prin mandatar, în temeiul unei procuri speciale, împotriva hotărârii și au cerut să se consemneze în procesul – verbal votul lor împotrivă, precum și acționarilor care nu au putut participa la adunare. Acestor categorii de persoane, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, li se adaugă – în cazul în care se invocă nulitatea absolută a hotărârii – și persoanele interesate, care pot justifica un interes personal, născut și legitim.

În cauza dedusă judecății, reclamantul are calitatea de acționar al societății și care nu a participat la adunarea în cadrul căreia s-a adoptat hotărârea atacată, situație reglementată la textul menționat, calitate ce-i atribuie legitimitatea de a ataca hotărârea în discuție. Argumentele invocate de recurentă prin care susține că intimatul – reclamant nu poate justifica un interes în contestarea hotărârii, deoarece nu a făcut dovada unei absențe motivate de la adunare și nu a contestat sistemul de vot adoptat prin hotărârea adunării generale atacate, decât după 9 luni, perioadă în care au mai avut loc patru adunări generale, nu pot fi luate în considerare, fiind nefundamentate juridic.

Câtă vreme prevederile art. 132 alin. (2) nu fac nicio referire la motivele ce ar fi putut determina absentarea acționarului de la adunarea generală ori la posibilitatea „acceptării tacite” a hotărârii ce ar rezulta din comportamentul său, ulterior adoptării hotărârii, instanța nu poate îmbrățișa punctul de vedere al recurentei pentru că astfel s-ar adăuga la lege, lucru ce nu-i este permis. Nici pretinsa similitudine între prevederile menționate și art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi primită, instanța apelului reținând în mod corect că prevederile Legii insolvenței nu sunt incidente în cauză.

Dispozițiile din Legea nr. 85/2006 aduse în discuție, reglementează condițiile în care poate fi exercitată acțiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor (iar nu a acționarilor) adunare ce are cu totul alte atribuții – într-o procedură specială de executare, cu caracter concursual, în recuperarea creanțelor deținute împotriva unei debitoare aflate în insolvență – ce nu are puncte comune cu adunarea asociaților/acționarilor. Așa fiind, Înalta Curte constată că instanța apelului a dat eficiență prevederilor legale incidente în cauză și a stabilit în mod corect că reclamantul are legitimare procesuală activă și interes în promovarea acțiunii ce face obiectul cauzei deduse societății.

Constatându-se că prima excepție a fost soluționată cu respectarea legii urmează a se analiza excepția prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, urmând a se stabili caracterul imperativ sau supletiv al acestor norme și implicit dacă este vorba de o nulitate absolută ori relativă. Se apreciază că este absolut necesar a se stabili caracterul normelor cuprinse în textul evocat pentru că în funcție de aceasta se poate determina termenul de prescripție ce operează în cauză. Astfel, potrivit art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, orice acțiune plătibilă dă dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel.

Aceste prevederi instituie regula potrivit cu care orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea generală, iar în teza a doua stabilește și excepția de regulă, în sensul căreia acționarii pot deroga de la ea – prin actul constitutiv ori prin acte adiționale ulterioare – cu respectarea exigențelor principiului libertății contractuale. Problema care ridică în contextul reglementării instituite de textul de lege enunțat este aceea dacă derogarea de la principiul proporționalității poate fi făcută atât în sens pozitiv (cum este cazul votului multiplu) cât și în sens negativ (cum este cazul votului restrâns).

Dacă avem în vedere formularea folosită de legiuitor în alineatul al doilea de la art. 101 din lege, respectiv că – „actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o acțiune „- răspunsul nu poate fi decât acela că prin teza a doua a primului alineat al aceluiași articol s-a dat acționarilor, libertatea de a stabili prin actul constitutiv de înființare a societății mai multe voturi pentru o acțiune”. Că este așa o demonstrează și modul în care s-a procedat la formularea textului art. 101, respectiv că în situația în care s-ar fi avut în vedere numai o derogare în sens negativ ar fi fost inutilă menționarea tezei a doua din alineatul prim.

Un alt argument în sensul arătat derivă din chiar conținutul art. 120 din lege [„acționarii exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin. (2”], articol ce se află în corelație cu reglementarea alin. (2) de la art. 101. Dacă luăm în considerare și reglementările cuprinse de art. 95-96 din Legea nr. 31/1990 putem conchide că legiuitorul a dorit să reglementeze în amănunt situațiile prin care se procedează la restrângerea dreptului de vot al unor acționari tocmai pentru a se evita eventualele abuzuri. Prin urmare, așa cum este reglementată, regula conținută de textul menționat este una flexibilă, permițând acționarilor ca – prin actul constitutiv ori prin acte adiționale ulterioare – să deroge de la ea, într-un fel sau altul.

Câtă vreme, derogarea de la principiul egalității în drepturi a acționarilor – este consimțită de către acționari prin actul constitutiv ori în cadrul adunării generale și a fost inserată în condițiile legii în actul constitutiv, ea nu poate fi decât o manifestare a libertății contractuale. Așa fiind, norma în discuție este una dispozitivă, ceea ce atrage – în caz de încălcare a normelor statutare – sancțiunea nulității relative. Fiind în discuție o nulitate relativă a hotărârii adunării generale, acționarii îndreptățiți o pot invoca pe calea unei acțiuni în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României partea a IV-a. Cum, în cauză, hotărârea A.G.E.A.

din 9 decembrie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 6 aprilie 2009, iar acțiunea în anulare a fost promovată în instanță la data de 21 septembrie 2009 se constată că termenul de prescripție de 15 zile prevăzut de art.132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost depășit ceea ce atrage prescripția dreptului la acțiune al reclamantului. Pentru cele ce preced, conform art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul ca fondat și va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului formulat de pârât, iar pe cale de consecință va schimba sentința în tot și va respinge acțiunea precizată a reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul G.F.M. București împotriva deciziei comerciale nr. 416 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, ca fondat. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de pârâtul G.F.M. București împotriva sentinței comerciale nr. 2154 din 26 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot, și, în consecință, respinge acțiunea, așa cum a fost precizată de reclamantul L.C.M., ca prescrisă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2011.