ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1148/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1148/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea actelor și

lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 2154 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a admis cererea formulată de reclamantul L.C.M., în

contradictoriu cu pârâta SC G.F.M. SA, a constatat nulitatea absolută parțială

a hotărârii Adunării Generale Extraordinare a acționarilor pârâtei din data de

9 decembrie 2008, publicată în M.Of., Partea a IV-a, nr. 1984/2008 (denumită „hotărârea

din data de 8 decembrie a adunării generale extraordinare a acționarilor”) – în

ceea ce privește modificarea art. 6.2 din actul constitutiv al pârâtei, a

dispus radierea înregistrării acestui punct din hotărârea A.G.A. din registrul

comerțului, la rămânerea irevocabilă a sentinței, precum și menționarea

hotărârii irevocabile în registrul comerțului și publicarea sa în Monitorul

Oficial, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 12,3 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea reclamantului, având ca

obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, constând în

onorariul avocatului, ca nefondată.

Anterior,

prin încheierea de la data de 25 ianuarie 2010, Tribunalul a respins, ca

neîntemeiate, excepția lipsei de interes, cea a lipsei calității procesuale

active și excepția prescripției.

Pentru

a dispune astfel, prima instanță a reținut că art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

conferă legitimare procesuală activă în acțiunea în anularea unei hotărâri

adoptate de adunarea generală, acționarului care nu a participat la adunarea

generală sau care, deși a luat parte la ședință, a votat împotriva adoptării

hotărârii și a cerut să se insereze punctul său de vedere în procesul - verbal

al ședinței.

În acest context,

Tribunalul a notat că reclamantul este acționar la societatea pârâtă și că nu a

fost prezent la ședința adunării generale la care s-a adoptat hotărârea

atacată, apreciind aceste împrejurări ca fiind apte de a susține vocația legală

a reclamantului în promovarea cererii.

Luând act că legea nu

impune condiția suplimentară a justificării absenței, prima instanță a respins

excepția lipsei calității procesuale active.

A respins și excepția

lipsei de interes, considerând că acțiunea în anulare are un caracter social,

astfel încât acționarul nu este ținut să probeze un interes personal.

De asemenea, prima

instanță a respins și excepția prescripției, întrucât, în condițiile în care

reclamantul a solicitat constatarea nulității absolute parțiale a hotărârii

A.G.A., devin incidente prevederile art. 132 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,

referitoare la imprescriptibilitatea dreptului de a formula acțiunea în

anulare. În această ordine de idei, instanța a subliniat că măsura în care

motivele invocate atrag sancțiunea nulității sau dacă acestea se circumscriu

unor cauze de nulitate absolută sau relativă, urmează a se stabili la analiza

în fond a cauzei.

Pe de altă parte,

pentru a pronunța sentința, Tribunalul a reținut că prin hotărârea din data de

9 decembrie 2008, Adunarea Generală Extraordinară a acționarilor pârâtei a

decis modificarea art. 6.2 din actul constitutiv, în sensul emiterii de acțiuni

cu drept de vot multiplu, astfel:

În continuare, instanța de fond a

examinat dispozițiile art. 94 și art. 120 din Legea nr. 31/1990, a căror

încălcare la adoptarea hotărârii a fost invocată de către reclamant și a

constatat că regula instituită de lege este cea a egalității în drepturi a

acționarilor.

Interpretând prevederile art. 94 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990, prima instanță a reținut că toți posesorii

acțiunilor trebuie să aibă, de principiu, aceleași drepturi, dar și că de la

această regulă se poate deroga, însă doar în condițiile art. 94 alin. (2) din

lege, în conformitate cu care „se pot emite totuși, în condițiile actului

constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite,

potrivit art. 95 și art. 96”.

Pe de altă parte, din analiza

art. 120 din Legea nr. 31/1990, potrivit cu care „acționarii exercită dreptul

lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul de acțiuni pe care le

posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin. (2)”, instanța de fond a constatat

că sistemul creat de legiuitor, cu privire la exercitarea dreptului de vot,

respectă principiul egalității, dreptul de vot fiind legat de numărul de

acțiuni deținute, dar și că singura excepție permisă este cea a limitării

numărului de voturi pentru acționarii care dețin mai mult de o acțiune.

Prima instanță a înlăturat

apărările pârâtei, potrivit cărora ar fi admisibilă emiterea unor acțiuni cu

drept de vot multiplu, în temeiul art. 101 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 31/1990,

având în vedere că textul evocat reglementează drepturile de vot conferite de

acțiuni, stabilind regula de bază, conform căreia o acțiune plătită dă dreptul

la un singur vot în adunarea generală – care respectă atât principiul

egalității în drepturi a acționarilor, cât și pe cel al proporționalității,

consacrate de art. 94 și de art. 120 din Legea nr. 31/1990.

Tribunalul a recunoscut că teza

finală a art. 101 alin. (1) prevede că prin actul constitutiv se poate deroga

de la regula de bază, dar a apreciat că derogarea nu poate fi în sensul votului

multiplu. Astfel, a arătat că art. 101 alin. (2) prevede că actul constitutiv

poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de

o acțiune, iar art. 120 statuează că acționarii exercită dreptul lor de vot în

adunarea generală, proporțional cu numărul de acțiuni pe care le posedă, cu

excepția art. 101 alin. (2). Așadar, prima instanță a apreciat că actul

constitutiv poate doar să limiteze dreptul de vot.

Pe de altă parte, a arătat că

art. 94 și art. 120 din lege cuprind norme imperative, întrucât fixează

limitele legale ale formării voinței sociale, iar sancțiunea care intervine

pentru eludarea acestor dispoziții legale este nulitatea absolută.

Prin decizia nr. 416

din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a

respins ca nefondat apelul declarat de SC G.F.M. SA împotriva sentinței.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța a reținut că față de dispozițiile art. 132 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990, când se invocă motive de nulitate absolută, cererea poate fi

formulată și de orice persoană interesată și, prin urmare, legiuitorul acordă

legitimare procesuală activă, în acțiunea în constatarea nulității absolute a

unei hotărâri A.G.A., acționarilor care nu au luat parte la adunarea generală

sau celor care au votat contra și au cerut să se insereze aceasta în procesul -

verbal al ședinței, precum și oricărei persoane interesate ceea ce denotă că,

în calitatea sa de acționar al societății apelante, care nu a luat parte la

adunarea generală în care a fost adoptată hotărârea atacată, intimatul are

calitate procesuală activă.

S-a mai reținut că,

niciuna dintre cele două împrejurări invocate de apelantă, în susținerea lipsei

calității procesuale active a intimatului (mai întâi, din aceea că de la data

adoptării hotărârii atacate până la sesizarea primei instanțe au trecut peste 9

luni, interval de timp în care au mai avut loc încă patru adunări generale, la

care intimatul a participat și a votat, fără a contesta sistemul de vot adoptat

prin hotărârea A.G.E.A. din data de 9 decembrie 2008, iar în al doilea rând,

din faptul că acesta a lipsit nemotivat de la adunarea generală care a adoptat

hotărârea atacată) nu justifică susținerile apelantei.

Astfel, instanța de

apel a reținut că participarea intimatului la patru adunări generale, înainte

de a promova prezenta acțiune în anulare, nu este de natură să conducă spre

concluzia lipsei calității sale procesuale active, de vreme ce atitudinea sa nu

poate avea semnificația acceptării, chiar și tacite, a hotărârii atacate, iar

pe de altă parte, lipsa – fie și nemotivată – a unui acționar de la ședința

adunării generale îl legitimează pe acesta, în sistemul pe care Legea nr. 31/1990

îl reglementează, să promoveze acțiunea în anularea hotărârii adoptate de către

respectiva adunare, neputând fi aplicate prin analogie prevederile art. 14

alin. (7) din Legea nr. 85/2006.

Pe fond, instanța a

reținut că potrivit art. 94 din Legea nr. 31/1990, acțiunile trebuie să fie de

o egală valoare și acordă posesorilor drepturi egale și că alin. (2) al

aceluiași articol stabilește că se pot emite totuși, în condițiile actului

constitutiv, categorii de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite,

potrivit dispozițiilor art. 95 și art. 96.

Din interpretarea

prevederilor art. 95 din lege a considerat că singurele acțiuni preferențiale

(ca acțiuni care se deosebesc de cele ordinare) sunt cele cu dividend

prioritar, fără drept de vot, notând că, în speță, potrivit art. 6.1 din actul

constitutiv al apelantei, aceasta a emis o singură categorie de acțiuni:

nominative, dematerializate, indivizibile situație care conferă proprietarilor

lor drepturi a căror întindere nu depinde de calitatea lor (a titularilor), ci

rezultă din însuși titlul.

În aceste condiții,

instanța a statuat că o hotărâre a adunării generale, care conferă unei acțiuni

drept de vot multiplu, în temeiul unor criterii care țin de calitățile

personale ale titularului acțiunii, este lovită de nulitate.

Pe de altă parte,

Curtea a mai reținut că potrivit art. 120 din Legea nr. 31/1990, acționarii

exercită dreptul lor de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul

acțiunilor pe care le posedă, cu excepția prevăzută la art. 101 alin. (2), iar

în conformitate cu art. 101 din Legea nr. 31/1990, orice acțiune plătită dă

dreptul la un vot în adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a

prevăzut altfel.

De asemenea, s-a

considerat că susținerea potrivit căreia teza finală din art. 101 alin. (1) –

„dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel” – are semnificația

conferirii posibilității instituirii unui vot multiplu pentru unii acționari

sau a limitării dreptului de vot și că alin. (2) al art. 101 clarifică aspectul

limitării dreptului de vot, dar și că legiuitorul nu a mai revenit cu o regulă

specială în ce privește votul multiplu, lăsând adoptarea unei astfel de decizii

la aprecierea acționarilor, ignoră ansamblul regulilor de drept societar pentru

că, derogarea de la regula potrivit căreia o acțiune dă dreptul la un vot este

îngăduită de legiuitor numai în sensul art. 101 alin. (2), respectiv al

limitării numărului voturilor aparținând acționarilor care posedă mai mult de o

acțiune și, bineînțeles, în cazul prevăzut de art. 94, al acțiunilor

preferențiale care conferă dreptul la dividend prioritar, fără drept de vot.

Nu a fost

primită nici interpretarea dată de apelantă tezei finale cuprinse în art. 101 alin.

(1), considerând că este o interpretare izolată a unei teze dintr-un text

legal, fără a se raporta la ansamblul legii din care face parte când, în fapt, alin.

(2) al art. 101 nu face altceva decât să indice limita în care se poate deroga

de la regula cuprinsă în art. 101 alin. (1), iar o astfel de interpretare este

singura care dă eficiență art. 120, cu referire la proporționalitatea dreptului

de vot.

În concluzie, Curtea a constatat

că, prin instituirea votului multiplu sunt încălcate prevederile art. 94 și art.

120 din Legea nr. 31/1990, care conțin norme cu caracter imperativ, întrucât

ele nu doar protejează interesul social, ci reglementează însuși regimul

juridic al acțiunilor și al unuia dintre drepturile fundamentale pe care

acestea le conferă, respectiv cel de vot și, de aceea, referirile apelantei la

o eventuală promovare tardivă a acțiunii, prin raportare la termenul pe care îl

prevede art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt nefondate, dreptul la

acțiune fiind imprescriptibil, potrivit art. 132 alin. (3).

Împotriva deciziei, Grupul

Financiar Muntenia a declarat recurs prin care a susținut nelegalitatea

acesteia din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezentând

următoarele argumente:

I. Decizia atacată a fost dată cu

aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990,

în ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantului

determinată și de lipsa de interes a acestuia, menținându-se în mod greșit

soluția instanței de fond pe acest aspect, aceea de respingere a excepției.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs, recurenta susține următoarele:

de apel dispozițiilor art. 132 din Legea nr. 31/1990, precum și reținerea că

dispozițiile articolului menționat nu ar putea fi interpretate prin analogie cu

cele ale art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 este greșită.

- Având în vedere doctrina de

specialitate, în cadrul căreia s-a arătat în mod constant că „nulitatea

absolută poate fi invocată de oricine are interes”, recurenta consideră că, în

materia nulității absolute, pentru ca o persoană să aibă calitate procesuală

activă trebuie să justifice un interes personal, legitim, născut, actual și

direct astfel că lipsa interesului determină lipsa calității procesuale active

de a formula cererea de anulare a actului juridic.

- În cauză, lipsa de interes a

reclamantului ce conduce și la lipsa calității procesuale active decurge din

două aspecte.

Recurenta susține un

prim aspect, constând în faptul că în intervalul de timp dintre data adoptării

hotărârii A.G.E.A. din 9 decembrie 2008 și momentul introducerii acțiunii au

avut loc încă patru adunări generale la care, reclamanta a participat și a

votat „pentru” în ceea ce privește majoritatea punctelor de pe ordinea de zi

situație în care se poate constata că, dacă ar fi avut într-adevăr interes să

conteste hotărârea din 9 decembrie 2008, ar fi putut promova acțiune imediat

după adoptarea ei sau cel mai târziu imediat după publicarea acesteia în

Monitorul Oficial.

Se mai afirmă că atitudinea

adoptată de reclamant în cadrul adunării generale care au succedat A.G.E.A. din

9 decembrie 2008 denotă că acesta a considerat-o legală, iar în condițiile în

care aceasta și-a produs efectele, interesul reclamantului nu mai este actual

ceea ce determină și lipsa calității procesuale active.

Un al doilea aspect indicat de

recurentă are la bază prevederile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

potrivit cu care – hotărârea adunării generale contrare legii sau actului

constitutiv pot fi atacate în justiție, în termen de 15 zile de la data

publicării în Monitorul Oficial, de oricare dintre acționarii care nu au luat

parte la adunarea generală sau care au votat contra și au cerut să se insereze

aceasta în procesul – verbal al ședinței.

Recurenta consideră că, deși

reclamantul s-ar încadra din punct de vedere formal în cazul acționarului care

nu a luat parte la adunarea generală, acesta ar trebui să facă dovada că

absența sa a fost motivată, iar în cazul absenței nemotivate nu poate avea

calitate procesuală activă, soluție împărtășită și de doctrina de specialitate

și care se întemeiază pe dezinteresul acționarului, care omițând să își

manifeste spiritul de „

affectio societatis”

poate fi considerat că a

avut un comportament șicanator la adresa societății sau a celorlalți acționari.

- Recurenta invocă, în sensul

celor arătate anterior, prevederile art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006

potrivit cu care – hotărârea adunării creditorilor poate fi desființată de

judecătorul sindic pentru nelegalitate (...) la cererea creditorilor

îndreptățiți să participe la procedura insolvenței, care au lipsit motivat de

la ședință.

-

Se argumentează că atâta timp cât Legea insolvenței condiționează, în mod

expres, posibilitatea creditorilor care au absentat motivat de la lucrările

adunării creditorilor de a ataca hotărârea luată în lipsa lor este justificat

ca și legea societăților comerciale să fie interpretată în sensul de a nu se

acorda calitatea procesuală activă oricărui acționar care a lipsit de la

ședința adunării generale a acționarilor.

- Printr-o interpretare istorico

– teleologică a art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 și a art. 132 alin. (2)

din Legea nr. 31/1990 se ajunge la aceeași concluzie, rațiunea constând în

aceea că acționarul care nu se arată interesat de soarta societății și a

acțiunilor sale, de beneficiile pe care acestea le conferă, prin neparticiparea

nemotivată la adunările generale ale acționarilor, corelativ nu va avea nici

interesul să atace hotărârile adoptate în cadrul acelor adunări, iar pe cale de

consecință nici calitatea procesuală activă.

- Recurenta consideră că, și în

situația în care prevederile art. 14 alin. (7) derivă dintr-o lege cu caracter

special (față de norma prevăzută în legea generală a societății comerciale),

pentru identitate de rațiune, aceasta trebuie extinsă și la norma generală

pentru că legiuitorul a urmărit același scop și anume formarea voinței

societare și manifestarea spiritului de „

affectio societatis

”,

indiferent că este vorba de societatea care funcționează în mod curent or de

societatea aflată în dificultate.

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 94, art. 101 și art. 120 din Legea nr. 31/1990,

apreciindu-se greșit că dispozițiile art. 94 și art. 120 sunt incidente în

cauză și că nu permit instituirea de acțiuni cu vot multiplu, întrucât art. 101

alin. (1) teza II conferă posibilitatea acționarilor de a institui prin actul

constitutiv un vot multiplu pentru unii dintre acționari, motiv pentru care nu

se impunea anularea hotărârii A.G.E.A. din 9 decembrie 2008.

Recurenta aduce, în susținerea

acestui motiv de recurs, următoarele argumente:

- Potrivit art. 101 alin. (1) și (2)

din Legea nr. 31/1990 – (1) „orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în

adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel”, (2)

actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor care

posedă mai mult de o acțiune”.

- Aplicând regulile de

interpretare prevăzute de art. 978 C. civ. și art. 982 C. civ. rezultă că prima

teză a alin. (1) stabilește regula generală – o acțiune = un vot –, iar teza a

doua prevede o derogare de la acest principiu, în sensul că în actul

constitutiv se pot prevedea alte reguli.

- În privința limitării dreptului

de vot legiuitorul a clarificat situația în alin. (2) însă, în ce privește

votul multiplu, s-a lăsat la latitudinea acționarilor să decidă modul în care

se va institui votul multiplu.

- Legea nr. 31/1990 prevede în

mod expres și situațiile în care dreptul de vot al acționarilor este eliminat

(art. 95), precum și acele situații în care se limitează dreptul de vot ale

acționarilor ori se elimină.

- Cum, dispozițiile invocate de

reclamant vizează exclusiv situațiile în care dreptul de vot este fie limitat,

fie eliminat acestea nu pot fi aplicate prin analogie situației în care sunt

acordate mai multe drepturi de vot acționarului care deține o acțiune și, prin

urmare nu au fost încălcate norme imperative, fiind incidente dispozițiile art.

101 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, care conferă posibilitatea acționarilor de

a institui un vot multiplu pentru unii din acționari.

- Legea permite o serie de

derogări de natură legală sau convențională de la principiul „o acțiune = un

vot” astfel cum rezultă din art. 101 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990,

iar excepțiile despre care face vorbire teza a II-a a art. 101 sunt prevăzute

în chiar actul constitutiv al societății.

- Doctrina relevantă în domeniu a

reținut o astfel de soluție și chiar titulatura interbelică recunoștea

posibilitatea unor acțiunii cu vot plural.

- Atâta timp cât se respectă

dreptul acționarului la un vot corespunzător acțiunii pe care o deține este

permisă derogarea de la acest principiu, în sensul acordării unor voturi

multiple dacă prin actul constitutiv al societății se decide în acest sens.

- Atunci când legiuitorul a dorit

să restrângă dreptul de vot al unor acționari a făcut-o în mod expres prin

categoriile de acțiuni care conferă titularilor drepturi diferite – de timpul

acțiunilor cu vot restrâns [art. 101 alin. (2)] sau a acțiunilor neplătite

(art. 95 și art. 96) ceea ce denotă că legiuitorul a urmărit cu precădere ca situațiile

în care este diminuat dreptul de vot al acționarilor să nu fie lăsat

nereglementat și, mai mult, reducerea drepturilor de vot să fie posibilă

exclusiv, în condițiile stabilite de lege.

- Excepțiile instituite de art. 94

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 sunt de strictă interpretare și aplicare și nu

pot fi extinse prin analogie către alte situații asupra cărora acționarii au

libertatea de a decide.

mod greșit că, în cauză, sancțiunea ce se impune a fi aplicată este nulitatea

absolută, în condițiile în care art. 101 alin. (1) din Legea nr. 31/1990

cuprinde norme dispozitive, situație în care sancțiunea nu poate fi decât

nulitatea relativă.

Recurenta aduce în susținere

următoarele argumente:

- Art. 101 alin. (1) teza finală

din Legea nr. 31/1990 cuprinde o normă dispozitivă, iar nu imperativă, în

sensul că permite acționarilor unei societăți să deroge de la regula „o acțiune

= un vot” prin actul constitutiv.

- Primul aliniat al art. 101

stabilește atât regula în ceea ce privește proporționalitatea drepturilor de

vot, cât și excepția de la această regulă (teza 2). Pe de altă parte, limita

fixată la alin. (2) nu vizează excepția de la alin. (1) teza 2, ci trebuie să

fie analizată exclusiv în corelație cu art. 120 din Legea societăților

comerciale, care conferă posibilitatea acționarilor să micșoreze numărul de

voturi al acționarilor care posedă mai mult de o acțiune.

- În cauză, motivele

de nulitate invocate de reclamant nu se încadrează în cele stabilite de

doctrina de specialitate și, mai mult, reclamantul nici măcar nu precizează

care sunt motivele pentru care a considerat că hotărârea atacată este lovită de

nulitate.

- De asemenea, făcându-se

referire la motivele de nulitate relativă stabilite de doctrina de specialitate

se susține că aspectele învederate de reclamant ar putea fi – cu greu –

încadrate în acestea.

- Fiind vorba de o nulitate

relativă, art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevede că acționarii

îndreptățiți pot invoca nulitatea relativă a unei hotărâri A.G.A. în termen de

15 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.

- În cauză, hotărârea A.G.A. din

9 decembrie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la 6 aprilie 2009, iar

acțiunea în anulare a fost promovată la 2 decembrie 2009, cu mult peste

termenul de prescripție de 15 zile, motiv pentru care se apreciază că acțiunea

este prescrisă.

Prin întâmpinarea depusă la 11

martie 2001, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat și – pe

cale de consecință – menținerea deciziei atacate, apreciind motivele de recurs

invocate de recurentă nu sunt fondate.

Intimata susține că, în

susținerea primului motiv de recurs, se aduc în discuție împrejurări ce nu au

legătură cu obiectul pricinii, iar cu privire la celelalte motive se invocă

aplicarea corectă a dispozițiilor art. 94, art. 101, art. 120 din Legea nr. 31/1990,

în sensul inadmisibilității emiterii de acțiuni cu vot multiplu.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Recurenta susține nelegalitatea

deciziei din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul

fiind structurat în trei categorii cărora li se subsumează mai multe argumente.

Două dintre acestea privesc

aspecte procedurale pretins a fi fost soluționate cu aplicarea greșită a legii,

fiind astfel vizate rezolvările date excepțiilor lipsei calității procesuale

active și a interesului, precum și excepția prescrierii dreptului la acțiune,

iar cea de-a treia se referă la fondul cauzei.

În atare situație, în analizarea

motivelor de recurs, instanța va da eficiență prevederilor art. 137 C. proc.

civ., care reglementează ordinea soluționării excepțiilor și care stabilesc că,

mai întâi instanța este datoare să se pronunțe asupra excepțiilor de procedură

și a celor de fond care fac inutilă sau în parte cercetarea fondului cauzei.

În raport de această regulă se

impune a fi analizată soluția dată excepției lipsei calității procesuale active

a reclamantului, determinată și de lipsa de interes a acestuia, dată fiind

influența unei astfel de excepții asupra cadrului procesual în care urmează a

se analiza celelalte excepții.

Astfel, art. 132 alin. (2)din

Legea nr. 31/1990 atribuie legitimare procesuală activă, în cazul acțiunilor în

anularea hotărârii A.G.A., acționarilor care au votat personal sau prin

mandatar, în temeiul unei procuri speciale, împotriva hotărârii și au cerut să

se consemneze în procesul – verbal votul lor împotrivă, precum și acționarilor

care nu au putut participa la adunare.

Acestor categorii de persoane,

potrivit alin. (3) al aceluiași articol, li se adaugă – în cazul în care se

invocă nulitatea absolută a hotărârii – și persoanele interesate, care pot

justifica un interes personal, născut și legitim.

În cauza dedusă judecății,

reclamantul are calitatea de acționar al societății și care nu a participat la

adunarea în cadrul căreia s-a adoptat hotărârea atacată, situație reglementată

la textul menționat, calitate ce-i atribuie legitimitatea de a ataca hotărârea

în discuție.

Argumentele invocate de recurentă

prin care susține că intimatul – reclamant nu poate justifica un interes în

contestarea hotărârii, deoarece nu a făcut dovada unei absențe motivate de la

adunare și nu a contestat sistemul de vot adoptat prin hotărârea adunării

generale atacate, decât după 9 luni, perioadă în care au mai avut loc patru

adunări generale, nu pot fi luate în considerare, fiind nefundamentate juridic.

Câtă vreme prevederile art. 132 alin.

(2) nu fac nicio referire la motivele ce ar fi putut determina absentarea

acționarului de la adunarea generală ori la posibilitatea „acceptării tacite” a

hotărârii ce ar rezulta din comportamentul său, ulterior adoptării hotărârii,

instanța nu poate îmbrățișa punctul de vedere al recurentei pentru că astfel

s-ar adăuga la lege, lucru ce nu-i este permis.

Nici pretinsa similitudine între

prevederile menționate și art. 14 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 nu poate fi

primită, instanța apelului reținând în mod corect că prevederile Legii insolvenței

nu sunt incidente în cauză.

Dispozițiile din Legea nr. 85/2006

aduse în discuție, reglementează condițiile în care poate fi exercitată

acțiunea în anularea hotărârii adunării creditorilor (iar nu a acționarilor)

adunare ce are cu totul alte atribuții – într-o procedură specială de

executare, cu caracter concursual, în recuperarea creanțelor deținute împotriva

unei debitoare aflate în insolvență – ce nu are puncte comune cu adunarea

asociaților/acționarilor.

Așa fiind, Înalta Curte constată

că instanța apelului a dat eficiență prevederilor legale incidente în cauză și

a stabilit în mod corect că reclamantul are legitimare procesuală activă și

interes în promovarea acțiunii ce face obiectul cauzei deduse societății.

Constatându-se că prima excepție

a fost soluționată cu respectarea legii urmează a se analiza excepția

prescripției dreptului la acțiune, prin raportare la dispozițiile art. 101 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990, urmând a se stabili caracterul imperativ sau

supletiv al acestor norme și implicit dacă este vorba de o nulitate absolută

ori relativă.

Se apreciază că este absolut

necesar a se stabili caracterul normelor cuprinse în textul evocat pentru că în

funcție de aceasta se poate determina termenul de prescripție ce operează în

cauză.

Astfel, potrivit art. 101 alin.

(1) din Legea nr. 31/1990, orice acțiune plătibilă dă dreptul la un vot în

adunarea generală, dacă prin actul constitutiv nu s-a precizat altfel.

Aceste prevederi instituie regula

potrivit cu care orice acțiune plătită dă dreptul la un vot în adunarea

generală, iar în teza a doua stabilește și excepția de regulă, în sensul căreia

acționarii pot deroga de la ea – prin actul constitutiv ori prin acte

adiționale ulterioare – cu respectarea exigențelor principiului libertății

contractuale.

Problema care ridică în contextul

reglementării instituite de textul de lege enunțat este aceea dacă derogarea de

la principiul proporționalității poate fi făcută atât în sens pozitiv (cum este

cazul votului multiplu) cât și în sens negativ (cum este cazul votului

restrâns).

Dacă avem în vedere formularea

folosită de legiuitor în alineatul al doilea de la art. 101 din lege, respectiv

că – „actul constitutiv poate limita numărul voturilor aparținând acționarilor

care posedă mai mult de o acțiune „- răspunsul nu poate fi decât acela că prin

teza a doua a primului alineat al aceluiași articol s-a dat acționarilor,

libertatea de a stabili prin actul constitutiv de înființare a societății mai

multe voturi pentru o acțiune”.

Că este așa o demonstrează și

modul în care s-a procedat la formularea textului art. 101, respectiv că în

situația în care s-ar fi avut în vedere numai o derogare în sens negativ ar fi

fost inutilă menționarea tezei a doua din alineatul prim.

Un alt argument în sensul arătat

derivă din chiar conținutul art. 120 din lege [„acționarii exercită dreptul lor

de vot în adunarea generală, proporțional cu numărul acțiunilor pe care le

posedă, cu excepția prevăzută de art. 101 alin. (2”], articol ce se află în

corelație cu reglementarea alin. (2) de la art. 101.

Dacă luăm în considerare și

reglementările cuprinse de art. 95-96 din Legea nr. 31/1990 putem conchide că

legiuitorul a dorit să reglementeze în amănunt situațiile prin care se

procedează la restrângerea dreptului de vot al unor acționari tocmai pentru a

se evita eventualele abuzuri.

Prin urmare, așa cum este

reglementată, regula conținută de textul menționat este una flexibilă,

permițând acționarilor ca – prin actul constitutiv ori prin acte adiționale

ulterioare – să deroge de la ea, într-un fel sau altul.

Câtă vreme, derogarea de la

principiul egalității în drepturi a acționarilor – este consimțită de către

acționari prin actul constitutiv ori în cadrul adunării generale și a fost

inserată în condițiile legii în actul constitutiv, ea nu poate fi decât o

manifestare a libertății contractuale.

Așa fiind, norma în discuție este

una dispozitivă, ceea ce atrage – în caz de încălcare a normelor statutare –

sancțiunea nulității relative.

Fiind în discuție o nulitate

relativă a hotărârii adunării generale, acționarii îndreptățiți o pot invoca pe

calea unei acțiuni în justiție, în termen de 15 zile de la data publicării

acesteia în Monitorul Oficial al României partea a IV-a.

Cum, în cauză, hotărârea A.G.E.A.

din 9 decembrie 2008 a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 6 aprilie

2009, iar acțiunea în anulare a fost promovată în instanță la data de 21

septembrie 2009 se constată că termenul de prescripție de 15 zile prevăzut de

art.132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 a fost depășit ceea ce atrage

prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

Pentru cele ce preced, conform

art. 312 raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte va admite

recursul ca fondat și va modifica decizia atacată în sensul admiterii apelului

formulat de pârât, iar pe cale de consecință va schimba sentința în tot și va

respinge acțiunea precizată a reclamantului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de pârâtul G.F.M. București împotriva deciziei comerciale nr.

416 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, ca fondat.

Modifică

decizia recurată, în sensul că admite apelul formulat de pârâtul

G.F.M. București

împotriva sentinței comerciale nr. 2154 din 26 februarie 2010, pronunțată de

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, pe care o schimbă în tot, și,

în consecință, respinge acțiunea, așa cum a fost precizată de reclamantul L.C.M.,

ca prescrisă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 martie 2011.