ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1232/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1232/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului

de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea, secția comercială, sub nr. 3986/90/2008, din 15 decembrie 2008

reclamanta J.A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. și SC B.T. SRL, solicitând

instanței ca prin sentința ce va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului

adițional din 22 decembrie 2004 la actul constitutiv al SC B.T. SRL, prin care reclamanta

a cooptat în societate pe pârâta S.C., cesionându-i acesteia 200 de părți sociale

în valoare de 20.000.000 ROL, (2.000 RON) reprezentând 80% din capitalul social

al SC B.T. SRL, reclamanta retrăgându-se din societate și din funcția de administrator;

precum și repunerea părților în situația anterioară, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 948, art. 949, art. 950, art. 968, art. 986 C. civ.

Pârâta SC

B.T. SRL a depus întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată, cu

obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză au fost

administrate proba cu înscrisuri, interogatoriu și proba testimonială.

Prin sentința

comercială nr. 141 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Vâlcea, secția comercială

și contencios administrativ fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamanta

J.A., s-a constatat nulitatea absolută a actului adițional din 22 decembrie 2004,

s-a dispus repunerea părților în situația anterioară și au fost obligați pârâții

la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Pentru a se pronunța

această hotărâre, s-a reținut că din luna septembrie 2004 SC B.T. SRL a funcționat

conform actului constitutiv, având ca asociați și pe reclamanta J.A. cu 80% din

capitalul social și pe S.D. cu 20% din capitalul social al societății.

Prin încheierea

actului adițional din 22 decembrie 2004, J.A. s-a retras din societate, cesionând

părțile sale sociale pârâtei S.C., actul fiind încheiat din cauza incompatibilităților

impuse soțului reclamantei care era încadrat la A.R.R., conform actului adițional

la contractul colectiv de muncă, din 20 octombrie 2004.

Încheierea actului

adițional din 22 decembrie 2004 s-a efectuat în considerarea persoanei pârâte, cu

care reclamanta și soțul său aveau relații de prietenie. S-a apreciat că susținerea

pârâtei în sensul că i s-au vândut părțile sociale cu suma de 20.000.000 ROL nu

poate fi reținută întrucât pârâta nu a depus nici o chitanță sau alt act doveditor

al plății, cu titlu de preț al părților sociale cesionate de reclamantă.

S-a mai reținut

că după încheierea actului adițional din 22 noiembrie 2004 familia J. s-a îngrijit

de buna funcționarea a firmei, martorul P.D. declarând că din 2003 până în 2008

soțul reclamantei asigura bunul mers al firmei, achiziționând microbuze și negociind

cu partenerii firmei mai multe relații comerciale.

De asemenea, reclamanta

și soțul acesteia au împrumutat firma cu suma de 183.387 RON, în anul 2007, situație

recunoscută și de pârâtă la interogatoriu, iar acceptul pârâtei de a tolera această

activitate de buni administratori ai reclamantei și soțului acesteia nu ar avea

nici o justificare dacă firma i-ar fi fost vândută; vânzarea ar fi clarificat raporturile

dintre părți dacă ar fi avut loc, dar probele dosarului nu confirmă o astfel de

operațiune juridică, condiția consimțământului valabil include un element specific,

affectio societatis, ce presupune intenția de a desfășura o activitate comercială

a asociaților.

În cauză nu există

acest element psihologic al consimțământului pârâtei S.C. care, deși este parte

în actul adițional a cărui nulitate se cere a fi constatată, nu a desfășurat activitate

comercială în firmă.

În plus, lipsește

hotărârea adunării generale a asociaților cu privire la cesionarea părților sociale,

conform art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată și actului constitutiv

al societății, iar măsura retragerii reclamantei din societate nu s-a efectuat în

condițiile prevăzute de actul constitutiv.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât pârâta SC B.T. SRL, cât și pârâta S.C.

Prin decizia

nr. 571R-COM din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în Dosarul

nr. 3986/90/2008 au fost respinse, ca nefondate, ambele recursuri, iar recurentele

au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată către intimata reclamantă.

Instanța de recurs

a reținut următoarele:

Criticile referitoare

la eroarea asupra naturii actului juridic și eroarea asupra identității obiectului

actului juridic nu au legătură cu cauza, deoarece nu s-a invocat drept motiv de

nulitate absolută eroarea ca viciu de consimțământ, ci s-a susținut că actul întocmit

nu reflectă voința reală a părților, cauza pentru care s-a încheiat fiind o cauză

nelicită, falsă, ce nu poate avea efectele unui act valid.

Potrivit dispozițiilor

art. 948 pct. 2 C. civ., una din condițiile de validitate a actului juridic o reprezintă

consimțământul valabil al părții care se obligă și care, în speță, nu există, fapt

ce conduce la nulitatea absolută a actului adițional.

La încheierea

actului părțile au căutat să ocolească interdicțiile impuse de A.R.R. soțului reclamantei,

iar în speță nu s-a dovedit nici că prin cooptarea pârâtei S.C. în societate s-ar

fi realizat „affectio societatis”, aceasta continuând să lucreze ca vânzătoare la

magazinul „C.”, fără a se implica în treburile societății.

Interesul societății,

reprezentând cauza actului juridic, nerespectarea acestuia este sancționată cu nulitatea

absolută pentru că actul este practic lipsit de cauză, conform art. 966 C. civ.

Din probele administrate

rezultă lipsa cauzei, cauza falsă răsturnând prezumția de valabilitate a actului

adițional, prevăzut de art. 967 C. civ.

S-a apreciat că

prima instanță a interpretat corect actul juridic dedus judecății și probatoriul

administrat, concluzionând că actul adițional nu reprezintă voința reală a părților.

Reclamanta nu

a invocat instituția simulatiei, astfel că tribunalul nu era obligat să analizeze

valabilitatea actului prin prisma condițiilor impuse de această instituție de drept.

Prima instanță

a reținut corect starea de fapt și a aplicat corect legea, atunci când s-a reținut

nu s-a achitat nici un ban cu titlu de preț, recurentele pârâte neprezentând un

înscris din care să rezulte contravaloarea părților sociale cesionate.

Împotriva acestei

decizii au formulat contestație în anulare S.C. și SC B.T. SRL, dosarele fiind reunite.

Prin decizia

nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești a admis contestațiile

în anulare și a anulat decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, fiind fixat termen pentru

judecarea recursurilor la 3 noiembrie 2010.

În motivarea deciziei

Curtea de Apel Pitești a reținut că instanța de recurs nu a răspuns motivelor de

recurs referitoare la prescripția dreptului la acțiune pentru cauzele de nulitate

relativă, valabilitatea retragerii reclamantei din societate, necesitatea existenței

unei hotărâri prealabile a adunării generale a asociaților cu privire la cesionarea

părților sociale, natura juridică exactă a actului intervenit între părți, valorificarea

de către reclamantă a propriei culpe în obținerea nulității actului adițional.

În cursul soluționării

recursurilor, după anularea primei decizii, reclamanta-intimată J.A. a formulat

o cerere de strămutare, Înalta Curte de Casație și Justiție dispunând suspendarea

judecării dosarului, în condițiile art. 40 alin. (2) C. proc. civ., și, ulterior,

la 3 martie 2011, strămutarea dosarului la Curtea de Apel București, cauza fiind

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, sub nr. 831/46/2010,

din 23 martie 2011.

Prin decizia civilă

nr. 1495 din 18 octombrie 2011, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă,

a admis recursurile formulate de recurentele-pârâte SC B.T. SRL și S.C., a casat,

în tot, sentința nr. 141 din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Vâlcea,

secția comercială și de contencios administrativ fiscal și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului București, secția a Vl-a civilă.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă sub nr. 70955/3/2011, din

7 noiembrie 2011.

La termenul din

26 ianuarie 2012 pârâta S.C. a depus completare la întâmpinare, invocând excepția

prescripției dreptului la acțiune și pe fond respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a precizat

că cele patru motive de nulitate invocate în cererea de chemare în judecată atrag,

cel mult, nulitatea relativă a actului și nu nulitatea absolută, astfel încât dreptul

la acțiune era prescris la data formulării cererii.

Prin răspunsul

la întâmpinare, depus la 23 februarie 2012, reclamanta a solicitat respingerea excepției

prescripției și respingerea argumentelor pârâtei.

În rejudecare

părțile au depus la dosar înscrisuri.

Prin sentința

civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată.

A respins acțiunea

formulată de reclamanta J.A., ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta

la plata sumei de 11.300 RON cheltuieli de judecată către pârâta S.C. și la plata

sumei de 18.600 RON către pârâta SC B.T. SRL, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut cu privire la excepția prescripției, că reclamanta

a învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității absolute a actului adițional

din 22 decembrie 2004, invocând mai multe motive de nulitate.

Împrejurarea că

o parte din motivele de nulitate invocate nu sunt motive de nulitate absolută, ci

motive de nulitate relativă trebuie avută în vedere la analiza fondului litigiului,

instanța urmând să stabilească dacă motivele de nulitate invocate de reclamantă

atrag nulitatea absolută sau nulitatea relativă, condițiile în care pot fi invocate

și temeinicia acestora.

Pe fondul cauzei,

prima instanță a reținut că prin actul adițional la actul constitutiv al SC

B.T. SRL din 22 decembrie 2004, încheiat între reclamanta J.A., pârâta S.C. și S.D.,

reclamanta a cesionat pârâtei 200 părți sociale la valoarea nominală de 100.000

RON fiecare, totalizând suma de 20.000.000 ROL și care reprezintă 80% din capitalul

social al societății, reclamanta retrăgându-se din societate și din funcția de administrator

al societății, declarând că și-a primit toate drepturile materiale cuvenite și nu

mai are nici un fel de pretenție față de societate și față de asociați, capitalul

social total în valoare de 25.000.000 ROL împărțindu-se în 250 părți sociale, din

care S.D. urmând a deține 50 părți sociale, reprezentând 20% din capitalul social,

iar pârâta S.C. 200 părți sociale, reprezentând 80% din capitalul social. Prin același

act a fost schimbat sediul societății SC B.T. SRL.

S-a mai reținut

că natura juridică a acestui act a fost stabilită irevocabil prin decizia civilă

de casare, nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București, secția a Vl-a

civilă, instanța de recurs stabilind că actul adițional din 22 decembrie 2004 descrie

în fapt, potrivit părților semnatare, două operațiuni juridice: cesionarea părților

sociale deținute de către J.A. în SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social

al societății către S.C., urmată de retragerea asociatei reclamante din societate

și cooptarea ca asociat a cesionarei.

Cele două operațiuni

juridice sunt asumate prin însușirea expresă a conținutului actului inserată la

finele actului și semnarea sa de către toate părțile.

Față de cele reținute

și având în vedere scopul urmărit de către reclamantă la data transferului, instanța

de recurs a considerat că operațiunea menționată la pct. 2 al actului adițional

din 22 decembrie 2004 este o cesiune, vânzare de părți sociale.

Actul nu putea

fi împrumut, închiriere sau o altă operațiune juridică de natură să presupună menținerea

proprietății acțiunilor în patrimoniul numitei J.A., deoarece, reclamanta nu ar

fi putut să înlăture starea de incompatibilitate cauzată de funcția deținută de

soțul său în cadrul A.R.R., în contextul căreia a decis încheierea acestei tranzacții.

Acest act este

urmat de un act adițional la actul constitutiv al SC B.T. SRL, în sensul schimbării

deținerii capitalului și calității de asociați în societate.

Reclamanta a urmărit

constatarea nulității actului de cesiune și, implicit, desființarea actului modificator

al SC B.T. SRL prin care, urmare a cesiunii, s-a retras din societate, deoarece

el confirmă efectele primului.

Cu privire la

primul motiv de nulitate a actului adițional din 22 decembrie 2004 invocat de către

reclamantă prin cererea de chemare în judecată și anume acela că actul atacat are

caracter pur formal și nu reflectă voința părților, cauza pentru care s-a încheiat

fiind o cauză nelicită, ce nu poate avea efectele unui act valid, reclamanta dorind

să ocolească interdicțiile impuse de A.R.R. de a nu fi salariat sau administrator/asociat

la o firmă de transport, angajatul A.R.R. sau soțul/soția acestuia, prima instanță

a apreciat că motivele de nulitate invocate de reclamantă nu pot fi reținute.

Reclamanta și-a

dat consimțământul prin semnarea actului, nu a contestat cuprinsul actului și nici

semnătura sa, ci doar a susținut că a existat o simulatie, dar nu a învestit instanța

cu o acțiune în simulatie.

Nu s-a putut reține

că actul ar avea caracter formal sau că nu ar reflecta voința părților, ci dimpotrivă,

scopul încheierii actului a fost acela de a efectua transferul dreptului de proprietate

asupra părților sociale ale reclamantei.

Mai mult, actul

a fost încheiat la inițiativa reclamantei, care dorea să înlăture starea de incompatibilitate

în care se găsea soțul său, ce avea funcția de inspector în cadrul A.R.R.

Implicarea reclamantei

și a soțului acesteia în activitatea SC B.T. SRL după încheierea actului atacat

este lipsită de relevanță, a arătat prima instanță, întrucât cauzele de nulitate

trebuie să fie anterioare sau concomitente încheierii actului și nu ulterioare.

Pe de altă parte,

reclamanta și-a invocat propria culpă în scopul de a obține protecția juridică a

unui drept, încălcând astfel principiul „nemo auditur propriam turpitudinem allegans”

atunci când a susținut că actul a fost încheiat pentru ocolirea interdicțiilor impuse

de A.R.R. prin contractul colectiv de muncă angajaților acesteia, din rândul cărora

făcea parte și soțul reclamantei.

S-a mai reținut

că deși a invocat caracterul ilicit al cauzei actului, reclamanta nu a indicat ce

dispoziții legale au fost încălcate de pârâți la încheierea actului, descriind doar

scopul pe care ea însăși l-a avut în vedere, respectiv încălcarea dispozițiilor

contractului colectiv de muncă al soțului, J.A.A., dispoziții ce nu permiteau nici

acestuia și nici soției sale, reclamanta J.A., să fie salariat sau administrator/asociat

la o firmă de transport.

Prin încheierea

actului a cărui nulitate se solicită a fi constatată, reclamanta și soțul acesteia,

ce erau incompatibili, dar ar fi continuat să administreze societatea, s-a urmărit

de către reclamantă inducerea în eroare a terților cu privire la calitatea sa și

a soțului său și la influența reală exercitată de aceștia în societate.

S-a apreciat că

cea care a urmărit eludarea unor dispoziții legale la încheierea actului este reclamanta,

și nu pârâta, iar eventuala cauză nelicită este datorată reclamantei, care nu își

poate, însă, invoca propria culpă pentru a obține constatarea nulității actului.

Cel de-al doilea

motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv că nu a cesionat părțile sociale

ci Ie-a împrumutat (închiriat) pârâtei până la ridicarea interdicțiilor impuse de

către A.R.R., urmând să se revină la situația anterioară, avându-se în vedere calificarea

dată de Curtea de Apel actului juridic încheiat de părți și dispozițiile art. 315

alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București a stabilit, irevocabil, că actul

menționat la pct. 2 al actului adițional din 22 decembrie 2004 este o cesiune/vânzare

de părți sociale.

Cel de-al treilea

motiv de nulitate invocat de reclamantă, respectiv nerespectarea dispozițiilor

art. 197 alin. (2) și art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1991, pentru lipsa

hotărârii adunării generale a asociaților SC B.T. SRL privind cesionarea părților

sociale unei terțe persoane din afara societății și retragerea unui asociat și pentru

nerespectarea art. 13 lit. d) alin. (4) și art. 27 din actul constitutiv al SC

B.T. SRL, a fost apreciat de către prima instanță ca fiind un motiv de nulitate

relativă și nu de nulitate absolută, astfel încât acest motiv putea fi invocat de

persoana interesată (respectiv persoana care a fost prejudiciată prin încheierea

actului în lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților, ceea ce nu este

cazul reclamantei) în termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr.

167/1958.

S-a mai reținut

că dispozițiile referitoare la cesiunea de părți sociale au fost respectate.

Astfel, în conformitate

cu prevederile art. 202 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, transmiterea către persoane

din afara societății este permisă numai dacă a fost aprobată de asociați reprezentând

cel puțin

3

/

4

din capitalul social, în cauză, transmiterea

părților sociale ale reclamantei fiind aprobată cu 100% din capitalul social, atât

reclamanta (care deținea 80% din capitalul social), cât și asociatul S.D. exprimându-și

acordul cu privire la această cesiune, prin semnarea actului a cărui nulitate solicită

reclamanta a fi constatată, hotărârea prin care asociații și-au exprimat voința

socială fiind inserată chiar în cuprinsul actului adițional din 22 decembrie 2004.

S-a mai reținut

că reclamanta nu își poate invoca propria culpă, respectiv faptul că a încheiat

un act de cesiune cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, deoarece reclamanta,

ce deținea calitatea de asociat majoritar și administrator al societății, avea și

dreptul și obligația convocării adunării generale a asociaților în vederea adoptării

hotărârilor.

Cât privește retragerea

reclamantei din societate, prima instanță a reținut că reclamanta și-a pierdut calitatea

de asociat prin transferul dreptului său de proprietate asupra părților sociale

și nu prin retragere din societate, în condițiile prevăzute de art. 27 din actul

constitutiv și art. 226 din Legea nr. 31/1990, în actul încheiat de părți menționându-se

că reclamanta se retrage din societate „în urma cesionării”.

Toate celelalte

hotărâri în legătură cu retragerea reclamantei și cooptarea noului asociat și alte

hotărâri în legătură cu societatea, din actul adițional din 22 decembrie 2004, fiind

adoptate cu acordul unanim al asociaților.

Cel de-al patrulea

motiv de nulitate invocat de către reclamantă, vizând identificarea prețul, a fost

înlăturat de către prima instanță care a arătat că împrejurarea că pârâta nu ar

fi plătit prețul părților sociale transmise, chiar reală de ar fi, nu determină

nulitatea absolută a contractului, neputând fi confundată lipsa caracterului determinat

sau determinabil al prețului cu plata acestuia.

În speță, a arătat

prima instanță, prețul a fost determinat de părți, neplata creând în patrimoniul

reclamantei un drept de creanță, sens în care reclamanta are la îndemână o acțiune

ce putea fi exercitată în termenul de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul

nr. 167/1958.

Prin sentința

civilă nr. 17093 din 15 noiembrie 2012 pronunțată în același dosar, (Dosar nr. 70955/3/2011),

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, cererile

formulate de către pârâtele S.C. și SC B.T. SRL, de completare a dispozitivului

sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012, în sensul de a obliga reclamanta

la plata unor cheltuieli de judecată în cuantum de 16.300 RON și 32.100 RON efectuate

în celelalte faze procesuale, prima instanță reținând în motivare că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ., prin sentința civilă nr. 5460

din 26 aprilie 2012 prima instanță pronunțându-se asupra cheltuielilor de judecată

solicitate de pârâte.

S-a concluzionat

că împrejurarea că pârâtele sunt nemulțumite de modul de soluționare a cererilor

acestora privind plata cheltuielilor de judecată nu justifică admiterea cererii

de completare a dispozitivului, acestea având la îndemână căile de atac prevăzute

de lege pentru remedierea greșelilor de judecată, și nu cererea de completare a

dispozitivului.

Împotriva sentinței

civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă,

au declarat apel reclamanta J.A., precum și pârâtele SC B.T. SRL și S.C.

Pârâtele SC

B.T. SRL și S.C. au declarat apel și împotriva sentinței civile nr. 17093 din 15

noiembrie 2012.

Apelurile au fost

înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. 70955/3/2011

din 3 ianuarie 2013.

Prin apelul său,

reclamanta J.A. a criticat sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

A considerat apelanta reclamantă că ceea ce trebuia să analizeze tribunalul în rejudecare,

erau doar chestiunile ce nu fuseseră analizate de prima instanță, menționate în

decizia nr. 1340 din 13 octombrie 2010, așa cum ar fi precizat și Curtea de Apel

București în motivarea deciziei civile nr. 1492 din 18 octombrie 2011.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Apelul declarat

de către pârâta S.C. împotriva sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului

București, secția a Vl-a civilă, a vizat doar cuantumul în care au fost acordate

cheltuielile de judecată, instanța de fond obligând pe reclamantă doar la plata

sumei de 11.300 RON și nu a sumei de 16.300 RON, cât au fost în realitate cheltuielile

de judecată efectuate de către pârâtă în toate fazele procesuale și nu doar cheltuielile

de judecată efectuate la Tribunalul București ca instanță de fond.

Și apelanta-pârâtă

SC B.T. SRL a criticat sentința civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului

București, secția a VI-a civilă tot sub aspectul cuantumului în care au fost acordate

cheltuielile de judecată efectuate de către aceasta, arătând că suma de 18.600 RON

la care prima instanță a obligat-o pe reclamantă, reprezintă doar cheltuieli de

judecată efectuate de către apelanta pârâtă la Tribunalul București ca instanță

de fond.

Cele două pârâte,

SC B.T. SRL și S.C. au apelat și sentința civilă nr. 17093 din 15 noiembrie 2012,

renunțând însă la judecata apelurilor împotriva acestei sentințe, în ședința publică

de la 4 februarie 2013.

Apelanta-reclamantă

J.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor (apelurilor) formulate

de către pârâtele S.C. și SC B.T. SRL, ca nefondate.

Apelanta pârâtă

S.C. și SC B.T. SRL au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului declarat

de reclamanta J.A. și menținerea sentinței civile nr. 5460 din 26 aprilie 2012,

cu obligarea reclamantei-apelante la plata cheltuielilor de judecată.

Nu au fost solicitate

probe noi în apel.

Părțile au depus

concluzii scrise.

Prin decizia civilă

nr. 55 din 11 februarie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins,

ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă J.A., împotriva sentinței civile

nr. 17093 din 15 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a

civilă, în Dosarul nr. 70955/3/2011.

A admis apelurile

declarate de apelantele-pârâte SC B.T. SRL și S.C.

A schimbat, în

parte, sentința civilă nr. 5460 din 26 aprilie 2012 a Tribunalului București, secția

a Vl-a civilă, în sensul că au obligat reclamanta la plata sumei de 32.100 RON către

pârâta SC B.T. SRL și la plata sumei de 16.300 RON către pârâta S.C., cu titlu de

cheltuieli de judecată.

A păstrat celelalte

dispoziții ale sentinței civile atacate.

A obligat apelanta-reclamantă

J.A. la plata către apelanta-pârâtă SC B.T. SRL a sumei de 23.600 RON și la plata

către apelanta-pârâtă S.C. a sumei de 14.300 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

În ce privește

apelul reclamantei J.A.

Primul motiv de

apel a criticat hotărârea primei instanțe pentru nerespectarea limitelor rejudecării

impuse prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București,

susținând că s-a încălcat, astfel, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 571

din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești „în partea de decizie neanulată”.

Prin decizia nr.

1340/R-COM din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești au fost admise, însă,

contestațiile în anulare formulate de SC B.T. SRL și S.C. și a fost anulată decizia

nr. 571 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești, fiind fixat termen pentru

rejudecarea recursurilor declarate de către pârâtele SC B.T. SRL și S.C.

Prin decizia

nr. 1340 din 13 octombrie 2010 a Curții de Apel Pitești s-a constatat că instanța

de recurs a reținut prin decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010 că actul juridic avea

o cauză falsă; a stabilit că tribunalul a reținut că actul adițional nu reprezintă

voința părților, dar nu a analizat valabilitatea actului deoarece nu a fost învestit

cu o acțiune în simulație, și a apreciat că tribunalul a reținut, corect, că pârâtele

nu au dovedit că reclamanta ar fi primit bani cu titlu de preț pentru părțile sociale

cesionate.

De asemenea, prin

aceeași decizie, nr. 1340 din 13 octombrie 2010, Curtea de Apel Pitești a constatat

că instanța de recurs, prin decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, nu a răspuns motivelor

de recurs referitoare la: - prescripția dreptului material la acțiune pentru cauze

de nulitate relativă; - valabilitatea retragerii reclamantei J.A. din societate;

- necesitatea existenței unei hotărâri prealabile a adunării generale a asociaților

cu privire la cesionarea părților sociale; - natura juridică exactă a actului intervenit

între părți; - valorificarea de către reclamant în obținerea nulității actului adițional.

Ca efect al strămutării

cauzei prin hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București,

investită, astfel, cu soluționarea recursurilor (rejudecarea recursurilor), a apreciat

că, deși efectul nulității deciziei nr. 571 din 28 aprilie 2010 vizează întreaga

decizie din recurs, se consideră învestită în rejudecarea recursului doar în măsura

motivelor rămase neanalizate în prima decizie, astfel cum au fost enumerate prin

decizia nr. 1340/R-COM din 13 octombrie 2010.

În acest sens,

Curtea de Apel București a lămurit natura juridică a actului intervenit între părți,

pornind de la intenția reală a părții reclamate și a stabilit că actul a cărui anulare

s-a solicitat descrie două operațiuni juridice: cesionarea părților sociale deținute

de către J.A. în SC B.T. SRL, reprezentând 80% din capitalul social al acestei societăți,

către S.C., urmată de retragerea asociatei reclamante din societate și cooptarea,

ca asociat, a cesionarei.

Așadar, având

în vedere scopul urmărit de către reclamantă la data transferului, s-a stabilit

în ciclul procesual anterior că actul menționat la pct. 2 al actului adițional din

22 decembrie 2004 este o „cesiune/vânzare de părți sociale”.

S-a mai stabilit

că „actul nu a putut fi împrumut, închiriere, sau o altă operațiune juridică de

natură să presupună menținerea proprietății acțiunilor în patrimoniul numitei J.A.,

deoarece, în acest fel, reclamanta nu ar fi putut să înlăture starea de incompatibilitate

cauzată de funcția deținută de soțul său în cadrul R.A.R., în contextul căreia a

decis încheierea acestei tranzacții” (decizia nr. 1495/2011 a Curții de Apel București).

Ca atare, s-a

reținut că în mod nefondat a susținut apelanta-reclamantă că prima instanță nu a

respectat dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de recurs, atunci

când a reținut că „reclamanta a încheiat actului de cesiune în deplină cunoștință

de cauză, cu privire la conținutul și consecințele lui, reținând, contrar probatoriului,

că scopul încheierii actului a fost acela de a efectua transferul dreptului de proprietate

asupra părților sale sociale”.

S-a constatat

că, în mod contrar celor susținute de către apelanta-reclamantă, cele reținute de

către prima instanță sunt conforme dezlegării date acestei chestiuni de către instanța

de recurs prin decizia de casare, chiar dacă, în opinia apelantei-reclamante, cele

reținute contravin aprecierilor făcute de Curtea de Apel Pitești prin decizia

nr. 571/R-COM din 28 aprilie 2010, prima instanță fiind obligată, în speță, să respecte,

în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței

de casare, nr. 1495/2011, asupra problemelor de drept dezlegate, și nu o hotărâre

dată de către o instanță de recurs (Curtea de Apel Pitești), hotărâre ce a fost,

însă, anulată.

Raportat la decizia

de casare, nr. 1495/2011 a Curții de Apel București, în mod corect, prima instanță

a reținut că reclamanta a încheiat actul în deplină cunoștință de cauză, încheierea

actului fiind inițiativa acesteia, pentru a înlătura starea de incompatibilitate

în care se afla soțul reclamantei, ce lucra în cadrul A.R.R., operațiunile juridice

cuprinse în actul adițional fiind însușite, expres, prin mențiunea inserată în cuprinsul

actului și semnarea actului de către toate părțile implicate.

Această constatare

a primei instanțe respectă, întru-totul, dezlegarea dată de Curtea de Apel București

prin decizia de casare și a fost, de altfel, confirmată și de către apelanta reclamantă

care a susținut, expres, prin motivele de apel, că „la încheierea actului ambele

părți am căutat să ocolim interdicțiile impuse de A.R.R., așa cum am dovedit în

cauză cu probele administrate”.

S-a mai reținut

că, așa după cum, corect, a stabilit prima instanță, încheierea, în sine, a actului

de cesiune părți sociale, nu reprezintă o operațiune ilicită, cum a susținut apelanta-reclamantă,

ilicită fiind doar intenția reclamantei de eludare a unor dispoziții legale de către

aceasta și de către soțul său, atunci când, după cesionarea părților sociale, pentru

înlăturarea stării de incompatibilitate în care se afla soțul reclamantei, aceasta,

împreună cu soțul său, ar fi continuat să administreze societatea.

Prin prisma celor

invocate de către apelanta-reclamantă a rezultat că intenția reală a acesteia nu

a fost să încheie un act de cesiune a părților sociale deținute de aceasta la SC

B.T. SRL, ci doar să eludeze dispozițiile legale și cele din contractul colectiv

de muncă al soțului său, actul de cesiune fiind doar aparent.

După cum s-a arătat,

însă, prin decizia nr. 5781 din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Pitești, câtă vreme

reclamanta nu a invocat simulația, prima instanță nu era obligată să analizeze valabilitatea

actului prin prisma acestei instituții juridice.

Acest aspect a

fost menținut și de Curtea de Apel București prin decizia de casare nr. 1495 din

18 octombrie 2011.

Prin aceeași decizie

de casare prima instanță a fost ținută să se pronunțe, însă, asupra „valorificării

de către reclamantă a propriei culpe în obținerea nulității actului adițional”,

sens în care prima instanță a constatat, în mod legal și temeinic, faptul că reclamanta

și-a invocat propria culpă, aceea de a urmări eludarea unor dispoziții legale prin

încheierea actului (starea de incompatibilitate a soțului său), pentru a obține

protecția juridică a unui drept, ceea ce încalcă principul „nemo auditur propriam

turpitudinem allegans”.

Încheierea actului

de cesiune, la inițiativa reclamantei, în scopul ocolirii interdicțiilor impuse

de către A.R.R. și invocarea acestui fapt în scopul obținerii anulării actului astfel

încheiat, pentru ca reclamanta să reintre în proprietatea părților sociale cesionate,

reprezintă exact invocarea propriei culpe în scopul de a obține protecția judiciară

a unui drept, astfel cum a reținut instanța de fond.

Cât privește susținerea

apelantei-reclamante în sensul că scopul actului juridic l-a reprezentat (sau trebuia

să-l reprezinte) interesul societății, ceea ce în speță nu a fost respectat, neexistând

affectio societatis, deoarece S.C. a continuat să lucreze ca vânzătoare la magazinul

„C.”, fără a se implica în treburile SC B.T. SRL, ceea ce ar atrage nulitatea absolută

a actului de cesiune pentru lipsa cauzei, instanța de apel a reținut că reclamanta

nu a învestit instanța cu soluționarea unui asemenea motiv de constatare a nulității

absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004, motivele fiind, așa cum s-a

reținut atât de către instanța de casare, prin decizia nr. 1495/2011, cât și de

către prima instanță, următoarele: - actul este formal și nu reflectă voința părților,

fiind încheiat pentru o cauză nelicită (ocolirea interdicțiilor impuse de A.R.R.

soțului reclamantei); - nu a fost vorba de cesionare a 80% din părțile sociale,

ci de un împrumut (încheiere) a lor până la ridicarea interdicțiilor impuse de A.R.R.;

- la încheierea actului nu au fost respectate dispozițiile art. 197 alin. (2),

art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990, neexistând hotărârea A.G.A. privind

cesionarea părților sociale unei terțe persoane și retragerea unui asociat, precum

și dispozițiile art. 13 lit. d) alin. (4) și art. 27 din actul constitutiv al SC

B.T. SRL; - nu este identificat prețul ce se reflectă în patrimoniul societății.

Constatarea nulității

actului adițional pentru nerespectarea interesului SC B.T. SRL și inexistența lui

affectio societatis din partea pârâtei S.C., reprezintă o cauză nouă, invocată direct

prin motivele de apel, ceea ce atrage inadmisibilitatea acesteia prin prisma dispozițiilor

imperative ale art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „în apel nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată

și nici nu se pot face alte cereri noi”.

Pe de altă parte,

nerespectarea interesului social la încheierea unui act juridic reprezintă o cauză

de nulitate relativă a actului respectiv și nu poate fi invocată decât de către

societatea prejudiciată prin încheierea actului, în termenul legal de prescripție,

de 3 ani de la data la care a fost încheiat actul.

Nici susținerea

apelantei-reclamante în sensul că hotărârea atacată este contradictorie, motivarea

fiind străină naturii pricinii, nu a fost găsită fondată, reținerea primei instanțe

în sensul că implicarea reclamantei și a soțului său în activitatea societății,

ulterior cesionării de către reclamantă a părților sociale, este irelevantă, cauzele

de nulitate fiind anterioare sau concomitente actului juridic și nu ulterioare acestuia,

necontrazicând, prin nimic, susținerea că actul a fost încheiat la inițiativa reclamantei,

aceasta fiind în deplină cunoștință de cauză asupra operațiunii juridice încheiate,

de cesiune a părților sociale deținute în cadrul SC B.T. SRL, apreciere care reflectă

întocmai cele statuate de către instanța de recurs prin decizia de casare cu privire

la însușirea expresă de către reclamantă a conținutul actului, ceea ce implică existența

consimțământului acesteia la încheierea actului adițional în litigiu.

S-a mai reținut

că, în mod legal și temeinic, prima instanță a arătat că împrejurarea că pârâta

nu ar fi plătit prețul părților sociale transmise, chiar reală de ar fi, nu determină

nulitatea absolută a contractului, neplata prețului creând în patrimoniul reclamantei,

și nu în patrimoniul SC B.T. SRL, un drept de creanță pentru valorificarea căruia

reclamanta avea la dispoziție o acțiune ce putea fi exercitată în termenul general

de prescripție, de 3 ani de la data nașterii obligației de plată.

Pe de altă parte,

atâta timp cât transmisiunea părților sociale poate fi atât cu titlu oneros, cât

și cu titlu gratuit, cesiunea părților sociale este valabilă, chiar dată părțile

nu ar fi prevăzut un preț pentru acestea, absența stabilirii unui preț sau neplata

acestuia nefiind de natură a proba în vreun fel lipsa consimțământului cedentului

la încheierea actului de cesiune a părților sociale.

Instanța de apel

a constatat că nefondat este și motivul de apel prin care reclamanta apelantă a

susținut că a învestit instanța cu o cerere privind constatarea nulității absolute

a contractului de cesiune, motiv pentru care nu era necesară judecata în contradictoriu

și cu numitul S.D.

În realitate,

reclamanta a investit instanța cu o cerere având ca obiect constatarea nulității

absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004 la statutul SC B.T. SRL și nu

a contractului de cesiune, iar S.D. este parte semnatară a respectivului act adițional,

în calitate de asociat al SC B.T. SRL, cu o cotă de 20% din capitalul social al

societății.

S-a mai reținut

că temeiul de drept invocat de reclamantă în susținerea motivului de nulitate absolută,

respectiv dispozițiile art. 197 alin. (2) și art. 221 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 31/1990, nu au nicio legătură cu obiectul dedus judecății, aceste dispoziții

legale referindu-se la mandatul administratorilor în alte societăți.

Art. 202

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 dispune în sensul că „transmiterea către persoane

din afara societății (a părților sociale) este permisă numai dacă a fost aprobată

de asociații reprezentând cel puțin trei pătrimi din capitalul social”.

Rezultă că transmisiunea

părților sociale către un terț implică obținerea agrementului acestuia de către

asociați, care decid cu o majoritate calificată de

3

/

4

din

capitalul social.

În același timp,

art. 226 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990 prevede că asociatul în societate

cu răspundere limitată se poate retrage din societate „cu acordul tuturor celorlalți

asociați”.

Așa cum s-a arătat

atât în literatura de specialitate, cât și în practica judiciară, libertatea de

a se asocia o cuprinde și pe cea de a se retrage din asociere, în condițiile în

care nu se încalcă puterea de lege a pactului societar.

În acest sens,

prin actul constitutiv al SC B.T. SRL, în art. 10 se prevede că: „Părțile sociale

pot fi cesionate între asociați sau altor persoane”, iar în art. 27 alin. (1) se

prevede că „Asociații pot hotărî aprobarea retragerii unui asociat”.

De asemenea, prin

art. 9 din actul constitutiv al societății se stipulează că „Eventualele modificări

de repartiție care vor interveni ca urmare a majorării capitalului social, a transferului

de părți sociale, a cooptării de noi asociați, a drepturilor succesorilor asociaților,

vor fi reglementate prin acte adiționale la prezentul act constitutiv, încheiate

conform legii”.

În speță, SC

B.T. SRL nu avea, la data încheierii actului adițional din 22 decembrie 2004 decât

doi asociați, pe reclamanta J.A., deținătoare a unei cote de 80% din capitalul social

al societății, asociat majoritar, și pe S.D., soțul pârâtei S.C., cu o cotă de 20%

din capitalul social al societății, asociat minoritar, el însuși cooptat în societate

de către reclamanta J.A., fost asociat unic al SC B.T. SRL, sens în care a fost

încheiat actul adițional din 14 septembrie 2004.

Prin actul adițional

din 22 decembrie 2004, cei doi asociați au stipulat, expres, că „în conformitate

cu prevederile Legii nr. 31/1990 republicată, am hotărât:

în societate d-na S.C. (...);

200 părți sociale la valoarea nominală de 100.00 ROL fiecare, împreună valorând

20.000.000 ROL și care reprezintă 80% din capitalul social d-nei S.C.

mai sus menționate, J.A. se retrage din societate și din funcția de administrator

și declară că și-a primit toate drepturile materiale cuvenite și nu mai are nici

un fel de pretenție față de societate și față de asociați, iar cesionarul declară

că și-a primit părțile sociale cesionate;

total în valoare de 25.000.000 ROL se împarte în 250 părți sociale la valoarea nominală

de 100.000 ROL fiecare și se distribuie, între asociați, astfel:

- S.D. deține

50 părți sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL reprezentând 20% din capitalul

social.

- S.C. deține

200 părți sociale la valoarea nominală de 100.000 ROL fiecare, totalizând 20.000.000

ROL, reprezentând 80% din capitalul social.

pierderile societății vor fi încasate și respectiv suportate proporțional cu aportul

la capitalul social al fiecărui asociat.

sediul societății (...).

Prezentul act

modifică corespunzător actul constitutiv al societății, se înregistrează în Registrul

Comerțului și se publică în M. Of.

Subsemnații declarăm

că înainte de semnarea prezentului înscris, am citit personal cuprinsul acestuia

și corespunde întocmai acordului nostru de voință.

Asociați,

J.A. - s.s. indescifrabil

S.D. - s.s. indescifrabil

S.C. - ss indescifrabil.

Așa fiind, în

mod corect a reținut prima instanță că transmiterea părților sociale de către reclamantă

a fost aprobată de 100% din capitalul social, respectiv de cei doi asociați, reclamanta

și S.D., hotărârea prin care aceștia și-au exprimat voința socială fiind inserată

în chiar cuprinsul actului adițional din 22 decembrie 2004.

Cele reținute

de către prima instanță nu contravin celor reținute de către Curtea de Apel București

prin decizia de casare, întrucât instanța de recurs a menționat, explicit, că actul

a cărei nulitate se solicită „înglobează două manifestări de voință specifice a

două acte juridice diferite și succesive și care au între ele o legătură de determinare”,

respectiv „cesiunea” cuprinsă la pct. 2 al actului adițional și pct. 1, pct. 3,

pct. 4, pct. 5 ale actului adițional din 22 decembrie 2004 care vizează persoana

juridică SC B.T. SRL, aceste operațiuni fiind subsecvente cesiunii părților sociale.

S-a mai reținut

că instanța nu avea obligația de a pune în discuția părților sumele pe care acestea

le solicită cu titlu de cheltuieli de judecată, efectuarea acestor cheltuieli rezultând

din înscrisurile depuse de către pârâți la dosarul cauzei, sens în care fiecare

parte poate verifica dovezile de efectuare a cheltuielilor de judecată pretinse

de partea adversă și de a se opune, sau nu, plății integrale a acestora.

Instanța are doar

dreptul și nu obligația de a mări sau micșora onorariile avocaților, motivându-și

hotărârea prin raportare la valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat [art.

274 alin. (3) C. proc. civ.].

Jurisprudența

C.E.D.O. cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată este în sensul ca rambursarea

cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, urmează

a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite (Cauza

Croitoru contra României; Cauza lacob contra România) și constituie cheltuieli necesare

care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (Cauza Costin contra

României).

În speță, partea

care a câștigat procesul, ca urmarea rejudecării după casare, are, în mod exclusiv,

dreptul la toate cheltuielile de judecată, partea căzută în pretenții având obligația

plății cheltuielilor de judecată determinate în toate etapele procesului.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta J.A., aducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței

de apel este nelegală, deoarece, nu s-au respectat limitele rejudecării, impuse

prin decizia de casare nr. 1495 din 18 octombrie 2011 a Curții de Apel București

care a menținut, în parte, decizia nr. 571 din 28 aprilie 2010, în cea ce privește

nulitatea actului adițional pentru cauză ilicită, lipsa lui affectio societatis

și lipsa consimțământului, încălcându-se autoritatea de lucru judecat a celor statuate

prin această decizie, instanța de apel nepronunțându-se nici cu privire la motivul

de apel referitor la nerespectarea limitelor rejudecării.

Instanța de apel

a soluționat cauza cu încălcarea dreptului de apărare al reclamantei, deoarece nu

i-au fost comunicate motivele de apel ale părților adverse, amânându-se doar pronunțarea,

în timp ce părțile adverse și-au putut formula apărări la obiect, acestora comunicându-li-se

motivele sale de apel.

Instanța de apel

nu a pus în discuția părților calificarea căii de atac, deși aceasta fusese stabilită

irevocabil, de către Curtea de Apel Pitești în contestația în anulare și de către

Curtea de Apel București, în primul ciclu procesual, ca fiind recursul.

Recurenta a reiterat

ideea încălcării autorității de lucru judecat, expunându-și pe larg opinia în acest

sens, făcând trimitere și la jurisprudența C.E.D.O., cu privire la această chestiune.

Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

susținând că nu au fost respectate dezlegările date de către instanța de recurs

asupra problemelor de drept analizate, criticând faptul că instanța de apel ar fi

reținut că sunt obligatorii doar dezlegările date de către Curtea de Apel București

prin decizia de casare nr. 1495/2011, nu și dezlegările date de Curtea de Apel Pitești

prin decizia nr. 571/2010, care, deși anulată, a constituit izvorul dezlegărilor

problemelor de drept ce au fost reiterate și transpuse în deciziile nr. 1340/2010

a Curții de Apel Pitești și nr. 1495/2011 a Curții de Apel București.

Motivarea instanței

de apel este contradictorie și lipsită de logică.

Astfel, pe de

o parte, instanța de apel a invocat decizia nr. 571/2010 a Curții de Apel Pitești

cu privire la faptul că, atâta vreme cât reclamanta nu a invocat simulația, instanța

de fond nu era obligată să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituții,

iar, pe de altă parte, totuși a abordat actul juridic din perspectiva unui act adițional,

adică în mod identic cu abordarea juridică făcută în primul ciclu procesual, acest

fapt contravenind prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel

trebuind să țină seama de chestiunile intrate în puterea lucrului judecat prin deciziile

nr. 571/2010 și nr. 1340/2010 ale Curții de Apel Pitești, dar și de limitele rejudecării

rezultate din decizia nr. 1495/2011 a Curții de Apel București.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță, în rejudecare, trebuia să analizeze

doar chestiunile ce nu fuseseră analizate în primul ciclu procesual.

cauzei soluția este greșită deoarece, instanța de apel, fără să facă vreo referire

la probele dosarului, a reținut că reclamanta a încheiat actul de cesiune în deplină

cunoștință de cauză, concluzionând, contrar statuărilor din ciclurile procesuale

anterioare, cât și faptelor ce rezultă din analiza probatoriilor, că scopul încheierii

actului a fost acela de a transfera dreptul de proprietate asupra părților sale

sociale, această concluzie contravenind concluziilor deciziei civile nr. 571/2010

a Curții de Apel Pitești.

Sub acest aspect,

recurenta-reclamantă a reluat toate susținerile făcute în ciclurile procesuale anterioare

cu privire la dispozițiile art. 948 pct. 2, pct. 3 și pct. 4 C. civ. de la 1865,

art. 967, art. 964 și art. 1303 din același cod, invocând și o speță a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

de apel a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor actului constitutiv al societății

și a dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 republicată și modificată.

În acest sens,

s-a susținut că cesiunea părților sociale nu se putea face fără ca, anterior, să

se fi pronunțat hotărâri A.G.A. în acest sens, iar sancțiunea era nulitatea absolută

și nu nulitatea relativă.

Recurenta-reclamantă

a invocat și a indicat dispozițiile încălcate din actul constitutiv, indicând și

jurisprudență a Curții de Apel București și a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

în sensul celor indicate de către ea.

apel a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că în considerentele deciziei

recurate s-a reținut că, dacă s-ar da eficiență celor susținute de către reclamantă,

ar însemna să se admită invocarea propriei culpe, or, în apărările făcute, pârâtele

nu au invocat acest lucru, astfel încât, prima instanță, dar mai ales instanța de

apel nu aveau obligația să analizeze acest aspect.

În altă ordine

de idei, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța de apel nu a motivat

hotărârea recurată sub anumite aspecte, cum ar fi cel al încălcării de către reclamantă

a interdicțiilor R.A.R., dar și faptul că această hotărâre ar fi contradictorie

sub acest aspect, deoarece nu ea avea calitatea de salariat R.A.R., ci soțul ei.

Instanța de apel

nu s-a pronunțat asupra motivului ce viza incidența cauzei de nulitate absolută,

reglementată de dispozițiile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, în sensul că actul

adițional trebuia să fie constatat ca nul absolut, deoarece acesta nu a fost făcut

în vederea realizării scopului persoanei juridice, respectiv al societății comerciale,

această concluzie putându-se desprinde din faptul menținerii validității contractului

de societate din 14 septembrie 2004, până în anul 2010.

Motivarea instanței

de apel este contradictorie și sub un alt aspect, în sensul că, deși s-a reținut

caracterul imprescriptibil al dreptului la acțiune al reclamantei, cererea fiind

în constatarea nulității absolute a actului adițional din 22 decembrie 2004, totuși,

pe fond, nu s-a reținut existenta niciunui motiv de nulitate absolută.

Recurenta-reclamantă

a mai invocat, din nou, încălcarea autorității de lucru judecat cu privire la lipsa

consimțământului, arătând că anumite chestiuni de drept au rămas valabil dezlegate

în primul ciclu procesual, deși, prin decizia nr. 1340/2010, a fost admisă contestația

în anulare.

A mai susținut

că motivarea este contradictorie și sub aspectul participării lor la adunările generale

ale societății, arătând că, pe de o parte, cu privire la cesiunea de părți sociale,

adoptarea de hotărâri A.G.A. ar fi constituit un formalism excesiv, iar, pe de altă

parte, când s-a analizat activitatea numitei S.C., s-a reținut că principala modalitate

în care asociații participă la viața societății este participarea la adunările generale

și nu prestarea unei activități în cadrul societății.

S-a mai susținut

că și motivarea instanței de apel în sensul că reclamanta ar fi trebuit să convoace

adunarea generală pentru a-și anunța intenția de cesionare a părților sociale este

contradictorie cu concluzia că cesiunea părților sociale s-a făcut în mod legal

și statutar, arătând că dacă această cesiune a fost legală nu ar exista o culpă

a reclamantei pentru neconvocarea A.G.A.

apel a schimbat natura și înțelesul lămurit și neîndoielnic al actului juridic dedus

judecății, atunci când a concluzionat că reclamanta a învestit instanța cu acțiune

în anularea actului adițional, cât timp Curtea de Apel București, prin decizia

nr. 1495/2011, a stabilit că acț