ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4727/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4727/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată

la data de 25 iunie 2010 și înregistrată sub nr. 869/36/2010 la Curtea de Apel Constanța,

reclamantul C.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R. să se dispună:

- anularea dispoziției

I.G.P.R. din 26 mai 2010, ca nelegală și netemeinică;

- obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu;

- suspendarea actului

administrativ atacat, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației.

Apel

Prin sentința nr. 381/CA

din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța a fost admisă acțiunea formulată

de reclamantul C.D. în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R., în sensul că a fost anulată

dispoziția din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R. privind sancționarea reclamantului

cu trecerea în funcția inferioară de ofițer specialist I.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că prin dispoziția din 26 mai 2010 emisă de

I.G.P.R. s-a dispus,

în

temeiul art. 57 lit. b), art. 58 lit. c

1

), art. 59, art. 60 și art. 61

din Legea nr. 360/2002, art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. 400/2004, având în vedere raportul de cercetare

prealabilă din 15 aprilie 2010 și încheierea Consiliului Superior de Disciplină

din 19 mai 2010, sancționarea reclamantului C.D., având funcția de comisar-șef de

poliție, adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Constanța, cu „trecerea

într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional

deținut”, respectiv în funcția de ofițer specialist I.

În fapt, s-a reținut că

în ziua de 9 februarie 2010 reclamantul nu a respectat dispoziția șefului Inspectoratului

de Poliție Județean Constanța de a se prezenta la locul; faptei pentru a conduce

activitățile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin amenințarea cu pistolul

a casierului de la casa de pariuri sportive aparținând SC S.B. SRL din municipiul

M., județul Constanța, și că, deși a dispus anumite măsuri, prin telefon, cu privire

la cercetările ce s-au întreprins, prin neprezentarea la locul săvârșirii infracțiunii

de tâlhărie, ofițerul a neglijat caracterul permanent și obligatoriu al serviciului

polițienesc prevăzut de art. 44 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind

Statutul Polițistului, potrivit căruia, în situații temeinic justificate, pentru

îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, polițistul este obligat să se prezinte la

serviciu și în afara programului de lucru stabilit.

Apărarea ofițerului potrivit

căreia a refuzat deplasarea la fața locului întrucât în ziua respectivă avea o stare

febrilă a fost înlăturată, deoarece starea de sănătate invocată nu a fost susținută

de acte medicale, cu excepția unui consult sumar efectuat a doua zi, în jurul orelor

11, de către medicul unității comisar șef C.A.

S-a mai reținut că prin

dispoziția inspectorului șef din 4 ianuarie 2010, reclamantul avea în responsabilitate

coordonarea activităților din cadrul Serviciului de Investigații Criminale și a

Poliției municipiului M. și obligația de a se deplasa la astfel de cazuri și de

a coordona activitățile de cercetare. Ofițerul nu a luat nici telefonic măsurile

de constituire a grupei operative, nu a verificat deplasarea la fața locului a șefului

Serviciului de Investigații Criminale și nici nu a solicitat să fie informat cu

privire la activitățile desfășurate și măsurile dispuse în această cauză. Lipsa

unui factor de decizie la fața locului a condus la nedispunerea unor măsuri imediate

de prindere a autorilor, precum declanșarea acțiunii „năvodul” în baza semnalmentelor

persoanelor suspecte pe raza județului Constanța și cooperarea cu unitățile limitrofe

în vederea efectuării unor filtre care să conducă la prinderea autorilor.

S-a apreciat că fapta

menționată întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare de „neglijență

manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și a dispozițiilor primite

de la șefii ierarhici”, conform art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul

polițistului și art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului administrație

și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul

Administrației și Internelor.

Prin Ordinul

ministrului

administrație și internelor din 18 iunie 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamant, fiind menținută sancțiunea aplicată.

Din dosarul de cercetare

disciplinară depus la dosarul cauzei rezultă că au fost respectate dispozițiile

art. 28 și art. 29 din Ordinul ministrului administrație și internelor nr. 400/2004,

în sensul că au fost administrate probele necesare, iar reclamantul a fost ascultat,

având posibilitatea să formuleze cereri, să depună rapoarte și să propună administrarea

unor noi dovezi sau documente în apărare.

Prima instanță a apreciat

că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 39 din Ordinul ministrului

administrație și internelor nr. 400/2004, privind principiul prezumției de nevinovăție

și al garantării dreptului la apărare, reclamantului fiindu-i respectat dreptul

de a fi audiat, de a prezenta probe în apărarea sa și de a fi asistat.

În ceea ce privește temeinicia

măsurii de sancționare, Curtea reține că din înscrisurile și rapoartele cuprinse

în dosarul de cercetare disciplinară, precum și din declarațiile martorilor audiați

în cauză, rezultă că în seara zilei de 9 februarie 2010 reclamantul a fost anunțat

telefonic în legătură cu comiterea unei infracțiuni de tâlhărie produse prin amenințare

cu pistolul la o casă de pariuri sportive din municipiul M., județul Constanța.

Potrivit dispoziției inspectorului

șef din 4 ianuarie 2010, reclamantul, în calitate de adjunct al șefului Inspectoratului

de Poliție Județean Constanța, avea în responsabilitate coordonarea activităților

din cadrul Serviciului de Investigații Criminale și a Poliției municipiului M.,

iar potrivit fișei postului avea obligația de a desfășura activități operative în

cauze de importanță deosebită, ceea ce înseamnă că, în situația dată, avea obligația

de a se deplasa la fața locului și de a coordona activitățile de cercetare.

Potrivit declarației martorului

M.A.A., ofițer de serviciu pe Inspectoratul Județean de Poliție Constanța în noaptea

de 9 februarie 2010, reclamantul a primit dispoziția șefului ierarhic de a se prezenta

la locul comiterii infracțiunii de tâlhărie pentru a coordona activitățile de cercetare.

Invocând o stare de boală, reclamantul a refuzat să se prezinte la locul faptei,

însă, a dispus prin telefon, prin intermediul ofițerului de serviciu, măsurile necesare,

respectiv constituirea și deplasarea la fața locului a unei echipe de la serviciul

de investigații criminale, coordonarea activității de cercetare de către șeful Poliției

din M., precum și alte măsuri care se dispun la orice eveniment de acest fel, închiderea

județului, darea în urmărire a unor mașini suspecte, intensificarea controlului

la graniță, anunțarea celorlalte poliții din județ, alte măsuri fiind dispuse direct

de către ofițerul de serviciu, conform procedurii aplicabile. Totodată, reclamantul

a ținut legătura telefonic cu ofițerul de serviciu, precum și cu șeful Poliției

Municipiului M.

Martorul a mai declarat

că, în astfel de situații, reclamantul se deplasa la fața locului fără un ordin

al șefului ierarhic în acest sens.

Deși s-a reținut în actele

de cercetare disciplinară că măsurile dispuse nu au fost suficiente, iar lipsa unui

factor de decizie la fața locului a condus la nedispunerea unor măsuri imediate

de prindere a autorilor, precum declanșarea acțiunii „năvodul”, din depoziția aceluiași

martor rezultă că inspectorul șef, fiind informat în legătură cu măsurile dispuse

de reclamant, nu a considerat necesare și alte măsuri.

De asemenea, martorul

a declarat că, date fiind condițiile meteorologice, deplasarea echipei de la serviciul

de investigații criminale s-a făcut extrem de anevoios, iar din raportul întocmit

de șeful Poliției Municipiului M. rezultă că activitatea de cercetare a durat până

în jurul orei 3:30, fiind în acea noapte o temperatură de aproximativ -20 grade

celsius, drumul fiind acoperit de gheață și zăpadă.

Se mai reține că starea

de boală invocată de reclamant a fost adusă la cunoștința inspectorului șef prin

intermediul ofițerului de serviciu, fiind confirmată de către medicul unității,

în urma consultului efectuat a doua zi.

Cu privire la declarația

martorului R.D.I., prima instanță a reținut că aceasta nu se coroborează cu susținerilor

reclamantului tăcute în fața Comisiei de disciplină, susțineri din care rezultă

că martorului i s-a solicitat sfatul telefonic.

Instanța a apreciat că

starea de boală a reclamantului a fost dovedită prin declarația martorei C.A., medic

la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, care a arătat că reclamantul avea

faringele roșu și amigdalele inflamate, motiv pentru care i-a prescris un antibiotic.

Față de situația de fapt

expusă, Curtea reține că reclamantul a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (1) și

alin. (2) din Legea nr. 360/2002 care prevede obligația polițistului de a se prezenta

la programul de lucru stabilit, precum și în afara acestuia, în situații temeinic

justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, însă, față de împrejurările

concrete în care s-a săvârșit abaterea disciplinară, sancțiunea aplicată, aceea

a trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului

profesional deținut, respectiv în funcția de ofițer specialist I este mult prea

gravă.

Sancțiunea trecerii într-o

funcție inferioară, sancțiune ce se situează în ceea ce privește gravitatea imediat

după sancțiunea destituirii din poliție, nu corespunde nici gravității faptei și

nici consecințelor acesteia, chiar și în condițiile sancționării anterioare a reclamantului

cu mustrare scrisă, reținând circumstanțele săvârșirii faptei, respectiv starea

de boală a reclamantului și condițiile meteorologice nefavorabile, care l-ar fi

expus unui risc de agravare a bolii, precum și faptul că o astfel de atitudine nu

este una obișnuită, având în vedere că reclamantul s-a deplasat întotdeauna la astfel

de evenimente fără ordinul superiorului.

Prima instanță a constatat

că măsura de sancționare a reclamantului cu trecerea într-o funcție inferioară este

netemeinică, decizia de sancționare fiind din acest punct de vedere nelegală, motiv

pentru care a admis acțiunea și a dispunând anularea dispoziției din 26 mai 2010

emisă de I.G.P.R.

I.G.P.R.

Împotriva sentinței curții

de apel a declarat recurs pârâtul I.G.P.R., invocând motivul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și dispozițiile cu caracter general ale art. 304

1

C. proc. civ.

Recurentul-pârât susține

că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente.

În dezvoltarea motivului

de recurs recurentul arată că instanța de fond și-a depășit atribuțiile de verificare

a legalității și temeiniciei actului administrativ, dispunând anularea acestuia

și absolvirea de răspundere disciplinară a intimatului-reclamant, cu toate că a

constatat vinovăția acestuia în comiterea faptei disciplinare și prin această modalitate

s

e pune la

îndoială eficiența oricărei acțiuni de tragere la răspundere a polițiștilor care

comit abateri disciplinare, de către persoanele competente să aplice sancțiuni disciplinare,

conform prevederilor Capitolului IV, Secțiunea a 2-a, Răspunderea juridică și sancțiuni

din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.

În cuprinsul cererii de

recurs, este expusă situația de fapt reținută prin dispoziția I.G.P.R. din 25 mai

2010 prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a comisarului-șef de poliție

C.D., adjunct al inspectorului șef al Inspectoratului Județean de Poliție Constanța

cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului

profesional deținut”, respectiv în funcția de ofițer specialist I, pentru că în

ziua de 9 februarie 2010, nu a respectat dispoziția șefului Inspectoratului

Județean de Poliție Constanța de a se prezenta la locul faptei și a conduce activitățile

de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin amenințarea cu pistolul a casierului

de la casa de pariuri sportive aparținând SC S.B. SRL din municipiul M., județul

Constanța, iar sancțiunea aplicată de I.G.P.R. intimatului-reclamant a fost în concordanță

cu gravitatea faptei dar și cu antecedentele disciplinare ale acestuia.

Arată că soluția instanței

este neîntemeiată întrucât aceasta are la bază doar declarația martorului M.A.A.,

ofițer de serviciu la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța în noaptea de

9 februarie 2010 și declarația martorei C.A., medic la Inspectoratul Județean

de Poliție Constanța, fără a le corobora cu alte probe existente la dosar, declarații

date de alți polițiști pe parcursul cercetării prealabile disciplinare a intimatului-reclamant

rapoartele din data de 19 martie 2010, 15 aprilie 2010 date de comisarul șef P.N.,

șeful Poliției M.

de recurs.

În recurs recurentul a

depus în copie certificată cu originalul următoarele înscrisuri: fișa postului intimatului-reclamant;

declarațiile comisarului șef P.N., comisarul M.A.A., medicul C.A.; fișele evenimentului

din data de 9 februarie 2010; Dispoziția șefului Inspectoratului Județean de Poliție

Constanța din 4 ianuarie 2010 referitoare la stabilirea competențelor privind coordonarea

activităților structurilor subordonate Inspectoratului Județean de Poliție Constanța;

raportul de cercetare prealabilă din 29 ianuarie 2010 care poartă rezoluția inspectoratului

general privind atenționarea intimatului-reclamant.

Intimatul-reclamant C.D.

prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat,

arătând că în mod corect, interpretând și analizând coroborat întreg material probator

administrat în cauză, ca și dispozițiile legale incidente, instanța de fond a reținut

că sancțiunea aplicată nesocotește vădit dispozițiile art. 59 alin. (8) din Legea

nr. 360/2002 și pe cele ale art. 14 din Ordinul ministrului administrației și internelor

nr. 400/2001.

Susține că aplicarea celei

mai grave dintre sancțiunile disciplinare aplicabile polițiștilor (cu excepția destituirii

din poliție) nu se justifică, în raport de împrejurările concrete ale pretinsei

sale abateri, în raport de gradul de vinovăție, și de conduita sa anterioară.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului.

Examinând cauza în raport

cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ.,

ținând seama de actele dosarului și de prevederile legale incidente, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare.

Prin cererea de chemare

în judecată a fost supusă controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ dispoziția I.G.P.R. din 26 mai 2010 prin care, în temeiul art. 57

lit. b) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, în baza

încheierii Consiliului Superior de Disciplină din 19 mai 2010, s-a dispus sancționarea

intimatului-reclamant cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul

de bază al gradului profesional deținut”.

Din cuprinsul actului

administrativ sancționator rezultă că în esență, intimatului-reclamant i s-a reținut

în sarcină abaterea disciplinară de „neglijență manifestată în îndeplinirea obligațiilor

de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici”.

Împrejurările de fapt

reținute în actul sancționator și reiterate în cererea de recurs care au condus

la sancționarea disciplinară a intimatului-reclamant cu trecerea acestuia în funcția

de ofițer specialist I, funcție inferioară celei deținute, constau în aceea că,

în ziua de 9 februarie 2010, acesta nu a respectat dispoziția șefului Inspectoratului

Județean de Poliție Constanța de a se prezenta la locul faptei și a conduce activitățile

de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin amenințarea cu pistolul a casierului

de la casa de pariuri sportive aparținând SC S.B. SRL din municipiul M., județul

Constanța.

Prin neprezentarea la

locul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, ofițerul a încălcat prevederile art.

44 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului,

potrivit căruia în situații temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor

de serviciu, polițistul este obligat să se prezinte la serviciu și în afara programului

de lucru stabilit.

Contextul factual nu este

contestat și nici nu poate fi exclusă vinovăția intimatului-reclamant așa cum de

altfel a reținut și prima instanță însă contrar susținerilor recurentului-pârât,

față de împrejurările concrete în care s-a săvârșit abaterea disciplinară, sancțiunea

aplicată, aceea a trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de

bază al gradului profesional, este mult prea gravă.

Analizând temeinicia măsurii

de sancționare, în raport de probele administrate în cauză, cu referire specială

la declarațiile martorilor și în concordanță cu dispozițiile art. 59 alin. (8) Legea

nr. 360/2002 și art. 14 din Ordinul ministrului administrației și internelor

nr. 400/2004, se constată că aceasta este disproporționată în raport cu împrejurările

comiterii abaterii disciplinare reținute în sarcina intimatului-reclamant, cu gradul

de vinovăție, cu circumstanțele personale, decurgând din activitatea desfășurată

anterior.

Prima instanță a apreciat

că starea de boală a reclamantului a fost dovedită în declarația martorei C.A.,

medic la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, situație necontestată de recurentul-pârât

care însă arată că instanța nu a lămurit împrejurarea potrivit căreia intimatul-reclamant

s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta la serviciu conform dispoziției

șefului ierarhic.

Acest aspect nu a fost

reținut de prima instanță ca o cauză exoneratoare de răspundere în condițiile în

care s-a constatat existența abaterii disciplinare. Astfel au fost avute în vedere

circumstanțele în care s-a săvârșit fapta la data de 9 februarie 2010, respectiv

starea de boală a reclamantului, condițiile meteo nefavorabile ar fi putut agrava

boala acestuia în raport de care prima instanță a apreciat că sancțiunea aplicată

nu corespunde gravității faptei.

Potrivit dispozițiilor

art. 58 din Legea nr. 360/2002, sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate polițistului

sunt: mustrarea scrisă; diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită

cu 5-20% pe o perioadă de 1-3 luni; amânarea promovării în grade profesionale sau

funcții superioare, pe o perioadă de la 1 la 3 ani; trecerea într-o funcție inferioară

până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut și destituirea

din poliție.

Art. 14 din Ordinul ministrului

administrației și internelor nr. 400/2004 stabilește că sancțiunile disciplinare

se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente: caracterul și

gravitatea faptei comise; activitatea desfășurată anterior; împrejurările în care

abaterea disciplinară a fost săvârșită; cauzele și consecințele acesteia; gradul

de vinovăție; preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise; conduita polițistului

în perioada cercetării disciplinare.

Înalta Curte reține că

într-adevăr recurentul-pârât a probat existența abaterii disciplinare săvârșită

de intimatul-reclamant și în același timp constată că este justă soluția fondului

că sancțiunea aplicată este prea severă, în raport de criteriile de individualizare

a sancțiunii disciplinare enunțate în Ordinul ministrului administrației și

internelor nr. 400/2004, însă faptei disciplinare urmează să i se aplice una din

sancțiunile prevăzute la art. 58 din Legea nr. 360/2002 pentru a nu rămâne nesancționată

prin anularea actului sancționator așa cum în mod corect a motivat recurentul-pârât.

Înalta curte poate realiza

ea însăși individualizarea sancțiunii în virtutea contenciosului în deplină jurisdicție

pe care îl realizează dar și a dispozițiilor exprese ale art. 80 din Legea nr. 188/1999

privind statutul funcționarilor publici.

Ca urmare, va aplica sancțiunea

prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002 respectiv „amânarea promovării

în grade profesionale sau funcții superioare” pe o perioadă de 2 ani.

adoptate.

Pentru considerentele

expuse la pct. 11.1, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (3) C. proc. civ., raportat

la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte

admițând recursul declarat de I.G.P.R. modifică în parte sentința atacată, în sensul

că modifică dispoziția din 26 mai 2010 a I.G.P.R. aplicându-se reclamantului C.D.

sancțiunea amânării promovării în grade sau funcții superioare pe o perioadă de

2 ani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat

de I.G.P.R. împotriva sentinței nr. 381/CA din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel

Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că modifică dispoziția din 26 mai 2010 a I.G.P.R. și aplică reclamantului

C.D. sancțiunea amânării promovării în grade s-au funcții superioare pe o perioadă

de 2 ani.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 octombrie 2011.