ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4727/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea formulată la data de 25 iunie 2010 și înregistrată sub nr. 869/36/2010 la Curtea de Apel Constanța, reclamantul C.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R. să se dispună: - anularea dispoziției I.G.P.R. din 26 mai 2010, ca nelegală și netemeinică; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu; - suspendarea actului administrativ atacat, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a contestației. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin sentința nr. 381/CA din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C.D.

în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.R., în sensul că a fost anulată dispoziția din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R. privind sancționarea reclamantului cu trecerea în funcția inferioară de ofițer specialist I. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin dispoziția din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R.

s-a dispus, în temeiul art. 57 lit. b), art. 58 lit. c 1 ), art. 59, art. 60 și art. 61 din Legea nr. 360/2002, art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, având în vedere raportul de cercetare prealabilă din 15 aprilie 2010 și încheierea Consiliului Superior de Disciplină din 19 mai 2010, sancționarea reclamantului C.D., având funcția de comisar-șef de poliție, adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Constanța, cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”, respectiv în funcția de ofițer specialist I. În fapt, s-a reținut că în ziua de 9 februarie 2010 reclamantul nu a respectat dispoziția șefului Inspectoratului de Poliție Județean Constanța de a se prezenta la locul; faptei pentru a conduce activitățile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin amenințarea cu pistolul a casierului de la casa de pariuri sportive aparținând SC S.B.

SRL din municipiul M., județul Constanța, și că, deși a dispus anumite măsuri, prin telefon, cu privire la cercetările ce s-au întreprins, prin neprezentarea la locul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, ofițerul a neglijat caracterul permanent și obligatoriu al serviciului polițienesc prevăzut de art. 44 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, potrivit căruia, în situații temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, polițistul este obligat să se prezinte la serviciu și în afara programului de lucru stabilit. Apărarea ofițerului potrivit căreia a refuzat deplasarea la fața locului întrucât în ziua respectivă avea o stare febrilă a fost înlăturată, deoarece starea de sănătate invocată nu a fost susținută de acte medicale, cu excepția unui consult sumar efectuat a doua zi, în jurul orelor 11, de către medicul unității comisar șef C.A.

S-a mai reținut că prin dispoziția inspectorului șef din 4 ianuarie 2010, reclamantul avea în responsabilitate coordonarea activităților din cadrul Serviciului de Investigații Criminale și a Poliției municipiului M. și obligația de a se deplasa la astfel de cazuri și de a coordona activitățile de cercetare. Ofițerul nu a luat nici telefonic măsurile de constituire a grupei operative, nu a verificat deplasarea la fața locului a șefului Serviciului de Investigații Criminale și nici nu a solicitat să fie informat cu privire la activitățile desfășurate și măsurile dispuse în această cauză. Lipsa unui factor de decizie la fața locului a condus la nedispunerea unor măsuri imediate de prindere a autorilor, precum declanșarea acțiunii „năvodul” în baza semnalmentelor persoanelor suspecte pe raza județului Constanța și cooperarea cu unitățile limitrofe în vederea efectuării unor filtre care să conducă la prinderea autorilor.

S-a apreciat că fapta menționată întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu și a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici”, conform art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului administrație și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din Ministerul Administrației și Internelor. Prin Ordinul ministrului administrație și internelor din 18 iunie 2010 a fost respinsă ca neîntemeiată contestația formulată de reclamant, fiind menținută sancțiunea aplicată.

Din dosarul de cercetare disciplinară depus la dosarul cauzei rezultă că au fost respectate dispozițiile art. 28 și art. 29 din Ordinul ministrului administrație și internelor nr. 400/2004, în sensul că au fost administrate probele necesare, iar reclamantul a fost ascultat, având posibilitatea să formuleze cereri, să depună rapoarte și să propună administrarea unor noi dovezi sau documente în apărare. Prima instanță a apreciat că nu se poate reține încălcarea prevederilor art. 39 din Ordinul ministrului administrație și internelor nr. 400/2004, privind principiul prezumției de nevinovăție și al garantării dreptului la apărare, reclamantului fiindu-i respectat dreptul de a fi audiat, de a prezenta probe în apărarea sa și de a fi asistat.

În ceea ce privește temeinicia măsurii de sancționare, Curtea reține că din înscrisurile și rapoartele cuprinse în dosarul de cercetare disciplinară, precum și din declarațiile martorilor audiați în cauză, rezultă că în seara zilei de 9 februarie 2010 reclamantul a fost anunțat telefonic în legătură cu comiterea unei infracțiuni de tâlhărie produse prin amenințare cu pistolul la o casă de pariuri sportive din municipiul M., județul Constanța. Potrivit dispoziției inspectorului șef din 4 ianuarie 2010, reclamantul, în calitate de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Constanța, avea în responsabilitate coordonarea activităților din cadrul Serviciului de Investigații Criminale și a Poliției municipiului M., iar potrivit fișei postului avea obligația de a desfășura activități operative în cauze de importanță deosebită, ceea ce înseamnă că, în situația dată, avea obligația de a se deplasa la fața locului și de a coordona activitățile de cercetare.

Potrivit declarației martorului M.A.A., ofițer de serviciu pe Inspectoratul Județean de Poliție Constanța în noaptea de 9 februarie 2010, reclamantul a primit dispoziția șefului ierarhic de a se prezenta la locul comiterii infracțiunii de tâlhărie pentru a coordona activitățile de cercetare. Invocând o stare de boală, reclamantul a refuzat să se prezinte la locul faptei, însă, a dispus prin telefon, prin intermediul ofițerului de serviciu, măsurile necesare, respectiv constituirea și deplasarea la fața locului a unei echipe de la serviciul de investigații criminale, coordonarea activității de cercetare de către șeful Poliției din M., precum și alte măsuri care se dispun la orice eveniment de acest fel, închiderea județului, darea în urmărire a unor mașini suspecte, intensificarea controlului la graniță, anunțarea celorlalte poliții din județ, alte măsuri fiind dispuse direct de către ofițerul de serviciu, conform procedurii aplicabile.

Totodată, reclamantul a ținut legătura telefonic cu ofițerul de serviciu, precum și cu șeful Poliției Municipiului M. Martorul a mai declarat că, în astfel de situații, reclamantul se deplasa la fața locului fără un ordin al șefului ierarhic în acest sens. Deși s-a reținut în actele de cercetare disciplinară că măsurile dispuse nu au fost suficiente, iar lipsa unui factor de decizie la fața locului a condus la nedispunerea unor măsuri imediate de prindere a autorilor, precum declanșarea acțiunii „năvodul”, din depoziția aceluiași martor rezultă că inspectorul șef, fiind informat în legătură cu măsurile dispuse de reclamant, nu a considerat necesare și alte măsuri.

De asemenea, martorul a declarat că, date fiind condițiile meteorologice, deplasarea echipei de la serviciul de investigații criminale s-a făcut extrem de anevoios, iar din raportul întocmit de șeful Poliției Municipiului M. rezultă că activitatea de cercetare a durat până în jurul orei 3:30, fiind în acea noapte o temperatură de aproximativ -20 grade celsius, drumul fiind acoperit de gheață și zăpadă. Se mai reține că starea de boală invocată de reclamant a fost adusă la cunoștința inspectorului șef prin intermediul ofițerului de serviciu, fiind confirmată de către medicul unității, în urma consultului efectuat a doua zi. Cu privire la declarația martorului R.D.I., prima instanță a reținut că aceasta nu se coroborează cu susținerilor reclamantului tăcute în fața Comisiei de disciplină, susțineri din care rezultă că martorului i s-a solicitat sfatul telefonic.

Instanța a apreciat că starea de boală a reclamantului a fost dovedită prin declarația martorei C.A., medic la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, care a arătat că reclamantul avea faringele roșu și amigdalele inflamate, motiv pentru care i-a prescris un antibiotic. Față de situația de fapt expusă, Curtea reține că reclamantul a încălcat dispozițiile art. 44 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 360/2002 care prevede obligația polițistului de a se prezenta la programul de lucru stabilit, precum și în afara acestuia, în situații temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, însă, față de împrejurările concrete în care s-a săvârșit abaterea disciplinară, sancțiunea aplicată, aceea a trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv în funcția de ofițer specialist I este mult prea gravă.

Sancțiunea trecerii într-o funcție inferioară, sancțiune ce se situează în ceea ce privește gravitatea imediat după sancțiunea destituirii din poliție, nu corespunde nici gravității faptei și nici consecințelor acesteia, chiar și în condițiile sancționării anterioare a reclamantului cu mustrare scrisă, reținând circumstanțele săvârșirii faptei, respectiv starea de boală a reclamantului și condițiile meteorologice nefavorabile, care l-ar fi expus unui risc de agravare a bolii, precum și faptul că o astfel de atitudine nu este una obișnuită, având în vedere că reclamantul s-a deplasat întotdeauna la astfel de evenimente fără ordinul superiorului. Prima instanță a constatat că măsura de sancționare a reclamantului cu trecerea într-o funcție inferioară este netemeinică, decizia de sancționare fiind din acest punct de vedere nelegală, motiv pentru care a admis acțiunea și a dispunând anularea dispoziției din 26 mai 2010 emisă de I.G.P.R.

3. Recursul declarat de I.G.P.R. Împotriva sentinței curții de apel a declarat recurs pârâtul I.G.P.R., invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și dispozițiile cu caracter general ale art. 304 1 C. proc. civ. Recurentul-pârât susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale incidente.

În dezvoltarea motivului de recurs recurentul arată că instanța de fond și-a depășit atribuțiile de verificare a legalității și temeiniciei actului administrativ, dispunând anularea acestuia și absolvirea de răspundere disciplinară a intimatului-reclamant, cu toate că a constatat vinovăția acestuia în comiterea faptei disciplinare și prin această modalitate s e pune la îndoială eficiența oricărei acțiuni de tragere la răspundere a polițiștilor care comit abateri disciplinare, de către persoanele competente să aplice sancțiuni disciplinare, conform prevederilor Capitolului IV, Secțiunea a 2-a, Răspunderea juridică și sancțiuni din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. În cuprinsul cererii de recurs, este expusă situația de fapt reținută prin dispoziția I.G.P.R.

din 25 mai 2010 prin care s-a dispus sancționarea disciplinară a comisarului-șef de poliție C.D., adjunct al inspectorului șef al Inspectoratului Județean de Poliție Constanța cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”, respectiv în funcția de ofițer specialist I, pentru că în ziua de 9 februarie 2010, nu a respectat dispoziția șefului Inspectoratului Județean de Poliție Constanța de a se prezenta la locul faptei și a conduce activitățile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin amenințarea cu pistolul a casierului de la casa de pariuri sportive aparținând SC S.B. SRL din municipiul M., județul Constanța, iar sancțiunea aplicată de I.G.P.R.

intimatului-reclamant a fost în concordanță cu gravitatea faptei dar și cu antecedentele disciplinare ale acestuia. Arată că soluția instanței este neîntemeiată întrucât aceasta are la bază doar declarația martorului M.A.A., ofițer de serviciu la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța în noaptea de 9 februarie 2010 și declarația martorei C.A., medic la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, fără a le corobora cu alte probe existente la dosar, declarații date de alți polițiști pe parcursul cercetării prealabile disciplinare a intimatului-reclamant rapoartele din data de 19 martie 2010, 15 aprilie 2010 date de comisarul șef P.N., șeful Poliției M. 4. Procedura în fața instanței de recurs.

În recurs recurentul a depus în copie certificată cu originalul următoarele înscrisuri: fișa postului intimatului-reclamant; declarațiile comisarului șef P.N., comisarul M.A.A., medicul C.A.; fișele evenimentului din data de 9 februarie 2010; Dispoziția șefului Inspectoratului Județean de Poliție Constanța din 4 ianuarie 2010 referitoare la stabilirea competențelor privind coordonarea activităților structurilor subordonate Inspectoratului Județean de Poliție Constanța; raportul de cercetare prealabilă din 29 ianuarie 2010 care poartă rezoluția inspectoratului general privind atenționarea intimatului-reclamant. Intimatul-reclamant C.D.

prin concluziile scrise depuse la dosar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect, interpretând și analizând coroborat întreg material probator administrat în cauză, ca și dispozițiile legale incidente, instanța de fond a reținut că sancțiunea aplicată nesocotește vădit dispozițiile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 și pe cele ale art. 14 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2001. Susține că aplicarea celei mai grave dintre sancțiunile disciplinare aplicabile polițiștilor (cu excepția destituirii din poliție) nu se justifică, în raport de împrejurările concrete ale pretinsei sale abateri, în raport de gradul de vinovăție, și de conduita sa anterioară.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând cauza în raport cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama de actele dosarului și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru motivele expuse în continuare. Prin cererea de chemare în judecată a fost supusă controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ dispoziția I.G.P.R. din 26 mai 2010 prin care, în temeiul art. 57 lit. b) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, în baza încheierii Consiliului Superior de Disciplină din 19 mai 2010, s-a dispus sancționarea intimatului-reclamant cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”.

Din cuprinsul actului administrativ sancționator rezultă că în esență, intimatului-reclamant i s-a reținut în sarcină abaterea disciplinară de „neglijență manifestată în îndeplinirea obligațiilor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici”. Împrejurările de fapt reținute în actul sancționator și reiterate în cererea de recurs care au condus la sancționarea disciplinară a intimatului-reclamant cu trecerea acestuia în funcția de ofițer specialist I, funcție inferioară celei deținute, constau în aceea că, în ziua de 9 februarie 2010, acesta nu a respectat dispoziția șefului Inspectoratului Județean de Poliție Constanța de a se prezenta la locul faptei și a conduce activitățile de cercetare în cazul unei tâlhării produse prin amenințarea cu pistolul a casierului de la casa de pariuri sportive aparținând SC S.B.

SRL din municipiul M., județul Constanța. Prin neprezentarea la locul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, ofițerul a încălcat prevederile art. 44 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, potrivit căruia în situații temeinic justificate, pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, polițistul este obligat să se prezinte la serviciu și în afara programului de lucru stabilit. Contextul factual nu este contestat și nici nu poate fi exclusă vinovăția intimatului-reclamant așa cum de altfel a reținut și prima instanță însă contrar susținerilor recurentului-pârât, față de împrejurările concrete în care s-a săvârșit abaterea disciplinară, sancțiunea aplicată, aceea a trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional, este mult prea gravă.

Analizând temeinicia măsurii de sancționare, în raport de probele administrate în cauză, cu referire specială la declarațiile martorilor și în concordanță cu dispozițiile art. 59 alin. (8) Legea nr. 360/2002 și art. 14 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, se constată că aceasta este disproporționată în raport cu împrejurările comiterii abaterii disciplinare reținute în sarcina intimatului-reclamant, cu gradul de vinovăție, cu circumstanțele personale, decurgând din activitatea desfășurată anterior. Prima instanță a apreciat că starea de boală a reclamantului a fost dovedită în declarația martorei C.A., medic la Inspectoratul Județean de Poliție Constanța, situație necontestată de recurentul-pârât care însă arată că instanța nu a lămurit împrejurarea potrivit căreia intimatul-reclamant s-ar fi aflat în imposibilitate de a se prezenta la serviciu conform dispoziției șefului ierarhic.

Acest aspect nu a fost reținut de prima instanță ca o cauză exoneratoare de răspundere în condițiile în care s-a constatat existența abaterii disciplinare. Astfel au fost avute în vedere circumstanțele în care s-a săvârșit fapta la data de 9 februarie 2010, respectiv starea de boală a reclamantului, condițiile meteo nefavorabile ar fi putut agrava boala acestuia în raport de care prima instanță a apreciat că sancțiunea aplicată nu corespunde gravității faptei. Potrivit dispozițiilor art. 58 din Legea nr. 360/2002, sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate polițistului sunt: mustrarea scrisă; diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 5-20% pe o perioadă de 1-3 luni; amânarea promovării în grade profesionale sau funcții superioare, pe o perioadă de la 1 la 3 ani; trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut și destituirea din poliție.

Art. 14 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 stabilește că sancțiunile disciplinare se aplică luând în considerare, în principal, următoarele elemente: caracterul și gravitatea faptei comise; activitatea desfășurată anterior; împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârșită; cauzele și consecințele acesteia; gradul de vinovăție; preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise; conduita polițistului în perioada cercetării disciplinare.

Înalta Curte reține că într-adevăr recurentul-pârât a probat existența abaterii disciplinare săvârșită de intimatul-reclamant și în același timp constată că este justă soluția fondului că sancțiunea aplicată este prea severă, în raport de criteriile de individualizare a sancțiunii disciplinare enunțate în Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, însă faptei disciplinare urmează să i se aplice una din sancțiunile prevăzute la art. 58 din Legea nr. 360/2002 pentru a nu rămâne nesancționată prin anularea actului sancționator așa cum în mod corect a motivat recurentul-pârât. Înalta curte poate realiza ea însăși individualizarea sancțiunii în virtutea contenciosului în deplină jurisdicție pe care îl realizează dar și a dispozițiilor exprese ale art. 80 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.

Ca urmare, va aplica sancțiunea prevăzută de art. 58 lit. c) din Legea nr. 360/2002 respectiv „amânarea promovării în grade profesionale sau funcții superioare” pe o perioadă de 2 ani. 2. Temeiul legal al soluției adoptate. Pentru considerentele expuse la pct. 11.1, în temeiul art. 312 alin. (1), alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte admițând recursul declarat de I.G.P.R. modifică în parte sentința atacată, în sensul că modifică dispoziția din 26 mai 2010 a I.G.P.R. aplicându-se reclamantului C.D. sancțiunea amânării promovării în grade sau funcții superioare pe o perioadă de 2 ani.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de I.G.P.R. împotriva sentinței nr. 381/CA din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Constanța - Secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că modifică dispoziția din 26 mai 2010 a I.G.P.R. și aplică reclamantului C.D. sancțiunea amânării promovării în grade s-au funcții superioare pe o perioadă de 2 ani. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2011.