ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4646/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4646/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanții A.S. și A.D.

au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie

constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției prin intermediul

Direcției Cetățenie, Autorității Naționale pentru Cetățenie de a-i soluționa

cererea de redobândire a cetățeniei romane, obligarea Comisiei pentru

Cetățenie, Autoritatea Naționala pentru Cetățenie să procedeze la analizarea, avizarea

cererii de redobândire a cetățeniei romane în termen de 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței, obligarea pârâtei să comunice,

ulterior analizării cererii, ordinul de redobândire a cetățeniei române prin

scrisoare recomandată cu confirmare de primire la sediul ales în termen de maxim

30 zile de la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetățeniei

romane (în cazul în care avizul este pozitiv), respectiv să-i programeze pe

reclamanți pentru depunerea jurământului de credință față de țară în maxim 30

zile de la data emiterii ordinului de redobândire a cetățeniei romane, și să

oblige pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu

de daune compensatorii de la data introducerii acțiunii și până la data

analizării, avizării cererii de redobândire a cetățeniei romane.

În motivarea cererii

s-a arătat că au formulat cerere pentru redobândirea cetățeniei române în anul

2010 și cererea lor nu a fost soluționată până în prezent.

Prin întâmpinare,

pârâta a solicitat, în principal, respingerea cererii, ca prematură și, în

subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă

nr. 5029 din 10 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată și a

obligat pârâta să soluționeze cererea reclamanților de redobândire a cetățeniei

în termen de 30 de zile și să plătească reclamanților 1.000 RON cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că potrivit

art. 18 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004 instanța poate să oblige autoritatea publică să emită un act

administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită

operațiune administrativă.

Instanța de fond a

apreciat că tăcerea administrației după expirarea termenelor legale impune

obligarea acesteia la soluționarea cererii.

Cu privire la

penalitățile de 100 RON/zi de întârziere, s-a apreciat că nu se pot acorda de

la data introducerii acțiunii așa cum au solicitat petenții, pentru că intimata

nu fusese obligată să soluționeze cererea, iar daunele morale nu sunt dovedite.

Conform art. 274 C.

proc. civ., instanța de fond a admis cererea de cheltuieli de judecată,

limitate la suma de 1.000 RON.

Împotriva hotărâri

instanței de fond atât reclamanții A.S. și A.D. cât și pârâta Autoritatea

Națională pentru Cetățenie au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Reclamanții A.S. și A.D.,

în motivarea recursului, au arătat că deși instanța de fond a reținut în mod

corect culpa pârâtei, instanța a minimalizat munca depusă de avocatul care a susținut

cauza în fața Curții de Apel București, dispunând reducerea onorariului

acestuia.

Recurenții au mai

susținut că reducerea onorariului de avocat la suma de 1000 RON este nefondată,

deoarece din această sumă cca. 55,5% reprezintă taxe și impozite (10% la Barou,

16% la impozit, 24% TVA., 5,5% sănătate etc.), fiind de notorietate faptul că

pentru cauze dintre cele mai puțin complexe (exemplu: divorțuri de comun acord,

pensie de întreținere), onorariile minime solicitate de un avocat nu coboară

sub 700 RON.

Recurenții au mai

arătat că sunt singurii prejudiciați de reducerea acestui onorariu, deși au

fost obligați de atitudinea unei autorități a statului, care nu și-a îndeplinit

obligațiile în termen, să cheltuie o sumă considerabilă, aflându-se în imposibilitate

de a o recupera, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ.

Pârâta Autoritatea

Națională pentru Cetățenie, prin motivele de recurs formulate, a susținut că

instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod greșit a interpretat și

aplicat legea, admițând în parte acțiunea reclamanților, dispunând obligarea

recurentei-pârâte la analizarea cererii de redobândire a cetățeniei române,

într-un termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fără să

motiveze această decizie.

În acord cu

dispozițiile an. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, termenul la care comisia

verifică îndeplinirea condițiilor necesare acordării sau redobândirii

cetățeniei române este de 5 luni la data înregistrării cererii.

În cauza dedusă

judecății, reclamanții A.S. și A.D. au depus cererea de redobândire din 10

decembrie 2009, cu menținerea domiciliului în străinătate. Președintele

Comisiei pentru cetățenie a dispus prin rezoluție, în conformitate cu art. 16

din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, efectuarea verificărilor

prevăzute de lege, și a stabilit termenul la care urma să fie analizată cererea

de redobândire a cetățeniei la data de 23 martie 2010. Deoarece la această dată

nu erau finalizate verificările prevăzute de lege, în sensul că nu fuseseră

comunicate informațiile solicitate de către toate instituțiile abilitate în

acest sens, a fost stabilit un nou termen pentru analizarea cererii de

redobândire la data de 10 august 2010. La momentul analizării cererii din 2009,

s-a constatat că dosarul este incomplet.

Prin adresa din 3

noiembrie 2010 s-a solicitat reclamanților ca până la data de 29 ianuarie 2011 să

completeze dosarul cu acordul mamei la dobândirea cetățeniei române de către A.D.,

prin declarație autentificată la notar.

Examinând cauza și sentința

recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Pentru a ajunge la această

soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește recursul

declarat de reclamanții A.S. și A.D.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele

de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor,

precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a

făcut.

Judecătorii au însă dreptul,

conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile

avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte

ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca

o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în

culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ.

Astfel, cheltuielile de

judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile

de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății.

Pentru ca aceste cheltuieli

să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească

că le-a făcut.

Este adevărat că din actele

și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de judecată

ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond.

Însă, Înalta Curte are

în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. care prevăd că „judecătorii

au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (…), ori de câtre

ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea

pricinii sau munca îndeplinită de avocat”.

Onorariile avocaților

sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest

contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de natura litigiului

și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate

majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile

de judecată cu titlu de onorariu de avocat.

În acest sens, Curtea

Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de judecată

de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului

avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea

activității depuse.

Cu privire la cuantumul

cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către reclamanți,

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea art. 274

alin. (3) C. proc. civ. și a redus cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON.

Pe de altă parte, Înalta

Curte are în vedere și soluția pronunțată de instanța de fond, care a admis numai

în parte acțiunea reclamanților.

În ceea ce privește recursul

declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie

Astfel, așa cum în mod

corect a reținut prima instanță, cererile reclamanților au fost înregistrate la

Autoritatea Națională pentru Cetățenie la data de 21 septembrie 2009.

În conformitate cu

art. 14

1

alin. (2) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române s-a stabilit

ca termen de soluționare a cererilor termenul de 5 luni prevăzut de lege.

Reclamanții, în data de

28 iulie 2010 au revenit cu cerere de urgentare a soluționării dosarului.

Termenul de 5 luni prevăzut

de art. 14

1

din Legea nr. 21/1991 se calculează de la data înregistrării

cererilor la Secretariatul tehnic al comisiei.

Reclamanții au formulat

prezenta acțiune la data de 26 noiembrie 2010 (deci anterior înregistrării la Autoritatea

Națională pentru Cetățenie a cererilor formulate pentru redobândirea cetățeniei

române), astfel că se poate reține că aceștia au fost lezați prin încălcarea drepturilor

lor constituționale.

Față de situația de fapt

existentă, nesoluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei până la momentul

introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere cauzele obiective,

poate fi calificată ca un refuz nejustificat, în sensul legii contenciosului administrativ,

neputându-se identifica „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de

a nu rezolva cererea unei persoane”.

În cauza de față, nesoluționarea

cererilor reclamanților s-a datorat faptului că până la data pronunțării hotărârii

judecătorești era împlinit termenul de 5 luni prevăzut de lege pentru soluționarea

acestora.

Prevederile art. 1 din

Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea

nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept

al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate

adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului,

recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce

i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”.

Așa cum corect a reținut

și instanța de fond, reclamanții-intimați s-au adresat în mai multe rânduri, solicitând

redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările

și completările ulterioare.

Problema care se impune

a fi rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care autoritățile române

trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române.

Potrivit art. 14

1

alin. (2) din Legea nr. 21/1991, autoritățile române trebuie să soluționeze cererea

în 5 luni.

Art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și

ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, stabilesc că: „Fiecare stat parte

trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind

dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea

unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat

că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită

după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie

apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil.

Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces,

în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile.

În cauza de față, autoritatea

pârâtă nu a respectat termenul de soluționare, respectiv 5 luni de la înregistrarea

cererii.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi

primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care

o va menține.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate

de A.S. și A.D. și de Autoritatea Națională pentru Cetățenie, împotriva sentinței

civile nr. 5029 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.