ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4646/2011

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanții A.S. și A.D.

au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie constatarea refuzului nejustificat al pârâtului Ministerul Justiției prin intermediul Direcției Cetățenie, Autorității Naționale pentru Cetățenie de a-i soluționa cererea de redobândire a cetățeniei romane, obligarea Comisiei pentru Cetățenie, Autoritatea Naționala pentru Cetățenie să procedeze la analizarea, avizarea cererii de redobândire a cetățeniei romane în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii instanței, obligarea pârâtei să comunice, ulterior analizării cererii, ordinul de redobândire a cetățeniei române prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la sediul ales în termen de maxim 30 zile de la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetățeniei romane (în cazul în care avizul este pozitiv), respectiv să-i programeze pe reclamanți pentru depunerea jurământului de credință față de țară în maxim 30 zile de la data emiterii ordinului de redobândire a cetățeniei romane, și să oblige pârâta să plătească suma de 100 RON pe fiecare zi de întârziere cu titlu de daune compensatorii de la data introducerii acțiunii și până la data analizării, avizării cererii de redobândire a cetățeniei romane.

În motivarea cererii s-a arătat că au formulat cerere pentru redobândirea cetățeniei române în anul 2010 și cererea lor nu a fost soluționată până în prezent. Prin întâmpinare, pârâta a solicitat, în principal, respingerea cererii, ca prematură și, în subsidiar, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 5029 din 10 decembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, cererea formulată și a obligat pârâta să soluționeze cererea reclamanților de redobândire a cetățeniei în termen de 30 de zile și să plătească reclamanților 1.000 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instanța poate să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.

Instanța de fond a apreciat că tăcerea administrației după expirarea termenelor legale impune obligarea acesteia la soluționarea cererii. Cu privire la penalitățile de 100 RON/zi de întârziere, s-a apreciat că nu se pot acorda de la data introducerii acțiunii așa cum au solicitat petenții, pentru că intimata nu fusese obligată să soluționeze cererea, iar daunele morale nu sunt dovedite. Conform art. 274 C. proc. civ., instanța de fond a admis cererea de cheltuieli de judecată, limitate la suma de 1.000 RON. Împotriva hotărâri instanței de fond atât reclamanții A.S. și A.D. cât și pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie au declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanții A.S. și A.D., în motivarea recursului, au arătat că deși instanța de fond a reținut în mod corect culpa pârâtei, instanța a minimalizat munca depusă de avocatul care a susținut cauza în fața Curții de Apel București, dispunând reducerea onorariului acestuia. Recurenții au mai susținut că reducerea onorariului de avocat la suma de 1000 RON este nefondată, deoarece din această sumă cca. 55,5% reprezintă taxe și impozite (10% la Barou, 16% la impozit, 24% TVA., 5,5% sănătate etc.), fiind de notorietate faptul că pentru cauze dintre cele mai puțin complexe (exemplu: divorțuri de comun acord, pensie de întreținere), onorariile minime solicitate de un avocat nu coboară sub 700 RON.

Recurenții au mai arătat că sunt singurii prejudiciați de reducerea acestui onorariu, deși au fost obligați de atitudinea unei autorități a statului, care nu și-a îndeplinit obligațiile în termen, să cheltuie o sumă considerabilă, aflându-se în imposibilitate de a o recupera, în conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. Pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie, prin motivele de recurs formulate, a susținut că instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, în mod greșit a interpretat și aplicat legea, admițând în parte acțiunea reclamanților, dispunând obligarea recurentei-pârâte la analizarea cererii de redobândire a cetățeniei române, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, fără să motiveze această decizie.

În acord cu dispozițiile an. 16 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 21/1991, termenul la care comisia verifică îndeplinirea condițiilor necesare acordării sau redobândirii cetățeniei române este de 5 luni la data înregistrării cererii. În cauza dedusă judecății, reclamanții A.S. și A.D. au depus cererea de redobândire din 10 decembrie 2009, cu menținerea domiciliului în străinătate.

Președintele Comisiei pentru cetățenie a dispus prin rezoluție, în conformitate cu art. 16 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, efectuarea verificărilor prevăzute de lege, și a stabilit termenul la care urma să fie analizată cererea de redobândire a cetățeniei la data de 23 martie 2010. Deoarece la această dată nu erau finalizate verificările prevăzute de lege, în sensul că nu fuseseră comunicate informațiile solicitate de către toate instituțiile abilitate în acest sens, a fost stabilit un nou termen pentru analizarea cererii de redobândire la data de 10 august 2010. La momentul analizării cererii din 2009, s-a constatat că dosarul este incomplet. Prin adresa din 3 noiembrie 2010 s-a solicitat reclamanților ca până la data de 29 ianuarie 2011 să completeze dosarul cu acordul mamei la dobândirea cetățeniei române de către A.D., prin declarație autentificată la notar.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții A.S. și A.D. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ. judecătorii nu pot micșora cheltuielile de timbru, taxele de procedură și impozitul proporțional, plata experților, despăgubirea martorilor, precum și orice alte cheltuieli pe care partea care a câștigat va dovedi că le-a făcut. Judecătorii au însă dreptul, conform alin. (3) al aceluiași articol, să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, cheltuielile de judecată vor cuprinde taxele de timbru și de procedură, plata experților, onorariile de avocat, etc., dar numai cele strict necesare pentru buna desfășurare a judecății. Pentru ca aceste cheltuieli să fie acordate de către instanță, partea care a câștigat procesul trebuie să dovedească că le-a făcut. Este adevărat că din actele și lucrările dosarului rezultă că reclamanții au făcut dovada cheltuielilor de judecată ocazionate cu susținerea intereselor în fața instanței de fond. Însă, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. care prevăd că „judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (…), ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat”. Onorariile avocaților sunt negociabile și se stabilesc prin contractul de asistență juridică, însă acest contract nu este opozabil terților în proces și ca atare, în raport de natura litigiului și după criteriile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța poate majora sau micșora, nu onorariul avocatului, ci suma pe care o va include în cheltuielile de judecată cu titlu de onorariu de avocat. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 401/2005, a recunoscut dreptul instanței de judecată de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial cuvenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat solicitat de către reclamanți, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect a făcut aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. și a redus cheltuielile de judecată la suma de 1.000 RON. Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și soluția pronunțată de instanța de fond, care a admis numai în parte acțiunea reclamanților. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie Astfel, așa cum în mod corect a reținut prima instanță, cererile reclamanților au fost înregistrate la Autoritatea Națională pentru Cetățenie la data de 21 septembrie 2009. În conformitate cu art. 14 1 alin. (2) din Legea nr. 21/1991 a cetățeniei române s-a stabilit ca termen de soluționare a cererilor termenul de 5 luni prevăzut de lege.

Reclamanții, în data de 28 iulie 2010 au revenit cu cerere de urgentare a soluționării dosarului. Termenul de 5 luni prevăzut de art. 14 1 din Legea nr. 21/1991 se calculează de la data înregistrării cererilor la Secretariatul tehnic al comisiei. Reclamanții au formulat prezenta acțiune la data de 26 noiembrie 2010 (deci anterior înregistrării la Autoritatea Națională pentru Cetățenie a cererilor formulate pentru redobândirea cetățeniei române), astfel că se poate reține că aceștia au fost lezați prin încălcarea drepturilor lor constituționale. Față de situația de fapt existentă, nesoluționarea cererilor de redobândire a cetățeniei până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere cauzele obiective, poate fi calificată ca un refuz nejustificat, în sensul legii contenciosului administrativ, neputându-se identifica „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.

În cauza de față, nesoluționarea cererilor reclamanților s-a datorat faptului că până la data pronunțării hotărârii judecătorești era împlinit termenul de 5 luni prevăzut de lege pentru soluționarea acestora. Prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată și completată prin Legea nr. 262/2007, statuează că „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Interesul legitim poate fi atât privat cât și public”. Așa cum corect a reținut și instanța de fond, reclamanții-intimați s-au adresat în mai multe rânduri, solicitând redobândirea cetățeniei române, în temeiul Legii nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Problema care se impune a fi rezolvată în cauza de față este legată de termenul în care autoritățile române trebuie să soluționeze cererile de redobândire a cetățeniei române. Potrivit art. 14 1 alin. (2) din Legea nr. 21/1991, autoritățile române trebuie să soluționeze cererea în 5 luni. Art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 6 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, stabilesc că: „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

Doctrina europeană a arătat că noțiunea de „termen rezonabil” este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte. Dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret. Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil. Aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În cauza de față, autoritatea pârâtă nu a respectat termenul de soluționare, respectiv 5 luni de la înregistrarea cererii.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de A.S. și A.D. și de Autoritatea Națională pentru Cetățenie, împotriva sentinței civile nr. 5029 din 10 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.