ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1607/2012

La data de 15 noiembrie 2007, trei vânzători ambulanți de marfă din județul Ialomița, D.R., B.C. și B.R., l-au denunțat pe inculpat că ar fi pretins bani și bunuri, pentru a nu li se confisca mărfurile pe care le comercializau. În concret, cei trei l-au denunțat pe inculpat ca, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, timp de doi ani, îi oprea, le cerea documentele de proveniență a mărfii și, în lipsa acestora, îi amenința că le confiscă marfa, iar pentru a-i ierta, le pretindea bani și bunuri. Inculpatul a arătat că i-a oprit de mai multe ori pe cei trei denunțători, dar și pe alte persoane din județul Ialomița care comercializau marfa, i-a condus la poliție pentru identificare, i-a sancționat contravențional și le-a confiscat marfa, depunând-o la camera de corpuri delicte. Martorii P.F. și I.V., colegi de serviciu cu inculpatul, au declarat că i-au oprit de mai multe ori pe vânzătorii ambulanți din Ialomița, i-au sancționat contravențional și le-au confiscat marfa. Niciuna din probele administrate nu susține denunțurile celor trei denunțători, simplele afirmări ale părților vătămate nefiind de natură să înlăture prezumția de nevinovăție de care se bucura inculpatul.

Părțile vătămate J.C.V. și D.C.F. sunt angajați ai firmei de pază P., care asigura paza la barul aparținând SC C.C. SRL Piatra Neamț. În seara zilei de 02 ianuarie 2008, la acest bar a avut loc un scandal de amploare. Părțile vătămate l-au denunțat pe inculpat că le-ar fi pretins, pentru a nu-i sancționa pentru neexecutarea sarcinilor de serviciu în seara scandalului de la bar, două baxuri de vin și o sticlă de whisky. J.C.V. l-a mai denunțat pe inculpat că i-ar fi pretins bonuri de masă pentru tatăl său, care era angajat al firmei de pază. În declarațiile pe care le-au dat în faza cercetării judecătorești, părțile vătămate au arătat că nu mai mențin declarațiile date la urmărirea penală, pentru că le-au fost dictate și au fost obligați să le semneze. În declarația sa, inculpatul a arătat că este prieten cu cei doi și că nu le-a pretins niciodată bani sau alte bunuri în legătură cu atribuțiile sale de serviciu. Nici în faza urmăririi penale și nici în faza judecății nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul a săvârșit aceste fapte.

N.M.L. l-a denunțat pe inculpat că i-ar fi pretins suma de 200 RON pentru a-i aviza un plan de pază la SC A. SRL. În declarația dată în etapa cercetării judecătorești, acesta a arătat că suma de 200 RON nu a fost pretinsă de inculpat, ci i-a dat-o împrumut. N.M.L. nu a putut oferi nicio explicație a declarațiilor contradictorii. Inculpatul a declarat ca N.M.L. i-a dat suma de 200 RON împrumut, în baza prieteniei lor, deoarece tatăl său era bolnav. Nici în faza urmăririi penale și nici în faza judecății nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul a săvârșit această faptă.

C.C., administrator al SC An. SRL de care aparține restaurantul A. din Piatra Neamț, l-a denunțat pe inculpat că i-ar fi pretins produse alimentare pentru el și alți doi colegi, cu prilejul întocmirii documentației necesare asigurării pazei restaurantului și că l-ar fi amenințat să încheie contract cu o anumită firmă pentru asigurarea pazei. Inculpatul nu a recunoscut învinuirea. Martorii P.A.P. și A.A.D., colegii de serviciu cu care inculpatul a fost în control la restaurantul A., au declarat că au plătit consumația. Nici în faza urmăririi penale și nici în faza judecății nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul a comis faptele reclamate.

M.A.I., administrator al SC C.S., societate având ca obiect de activitate instalarea sistemelor de pază, l-a denunțat pe inculpat că îi trimitea clienți și că îi sancționa angajații, cerându-i în schimb să monteze la casa tatălui inculpatului un sistem antiefracție. Inculpatul a declarat că sistemul era dezafectat și a fost plătit. Martorul D.S., fost angajat al SC C.S. a declarat că a montat la casa inculpatului un sistem de alarmă, care a fost plătit. Nici în faza urmăririi penale și nici în faza judecății nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul a săvârșit aceste fapte.

F.G., angajat al SC G.E.S. Piatra Neamț, l-a denunțat pe inculpat că i-a cerut o cantitate de carne pentru că l-a sancționat cu „avertisment” pe agentul de pază C.G. În declarația dată în faza cercetării judecătorești, F.G. a arătat că i-a cerut inculpatului să-l sancționeze pe agentul de pază C.G. pentru că nu purta ecusonul și bastonul, ceea ce inculpatul a făcut. Într-o zi i-a dat inculpatului 3 kg. carne de porc, dar nu pentru că l-a sancționat pe agent, ci ca pomană. Inculpatul a arătat că l-a sancționat pe C.G. și, fără legătura cu acest fapt, a primit de la partea vătămată, în numele prieteniei lor, ca pomană, 3 kg. carne de porc. Nici în faza urmăririi penale și nici în faza judecății nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că inculpatul a pretins bunul pentru îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu.

I.T.S., fost angajat al SC I. SRL, l-a denunțat pe inculpat ca, profitând de funcția sa, i-a cerut de mai multe ori bax-uri de suc, pe care i le-a dat de frică. La dosar nu există nicio probă care să susțină învinuirea. Instanța de fond a reținut că împotriva inculpatului s-au formulat mai multe denunțuri, unele menținute ulterior și altele nu, potrivit cărora, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, inculpatul ar fi pretins și primit de la denunțători mai multe bunuri. Însă, în afara declarațiilor denunțătorilor, și acelea menținute doar în parte, nu există nicio probă pe baza căreia să se poată stabili, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul este autorul acestor fapte. În faza cercetării penale s-a autorizat interceptarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat, însă la dosar nu exista niciun proces-verbal de transcriere a convorbirilor, trimiterea în judecată nefiind fundamentată pe acestea. Drept urmare, instanța de fond a constatat că faptele nu există și a achitat inculpatul sub aspectul acestor învinuiri.

Inculpatul a încheiat șase procese-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor, prin care a aplicat contravenienților Ș.E.T., P.C., N.l.M., D.C., R.M. și P.F. sancțiunea „avertisment” pentru încălcarea unor dispoziții legale privind paza bunurilor. În aceste procese-verbale se atesta că cei sancționați recunosc faptele și au luat cunoștință de sancțiunea aplicată. Deși procesele-verbale sunt semnate de contravenienți, aceștia au declarat că nu le-au semnat și că nu au fost controlați de inculpat. Din raportul de expertiză a rezultat că semnăturile sunt executate de inculpat. În raport de această situație de fapt, instanța de fond a reținut că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. La individualizarea pedepsei pentru această infracțiune, având în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., a aplicat inculpatului o pedeapsă în minimul special prevăzut de lege, pe măsura tulburării produse în mediul social, aptă a asigura scopul prevăzut de art. 52 C. pen. Ținând cont de vârsta inculpatului, de situația sa familială și de concluziile raportului de evaluare, instanța de fond a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins chiar și fără executarea efectivă a acesteia și a dispus suspendarea condiționată a executării. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț și inculpatul P.N.M. Parchetul a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei achitări a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, reținând că faptele nu există, deși materialul probator administrat în cauză dovedește comiterea faptelor reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare a instanței de judecată. Cu privire la suma de 200 RON, inculpatul a recunoscut primirea acesteia. Prin urmare, în măsura în care s-ar reține că aceasta constituie un împrumut, se impunea reținerea altui caz de împiedicare a punerii în mișcare sau exercitării acțiunii penale, respectiv achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. Totodată, în mod greșit prima instanța a reținut că denunțătorii J.C.V. și D.C.F. nu și-au menținut declarațiile date la urmărirea penală și s-a pronunțat în raport de acestea, deși acestea ca și declarațiile date în instanță de alți denunțători nu sunt credibile, respectiv nu sunt rezonabile sub aspectele ținând de relațiile de prietenie pe care tind a le dovedi. În concluzie, procurorul a solicitat admiterea apelului, desființarea sentinței criticate și, urmare reaprecierii probelor, pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită sau, în subsidiar, prin schimbarea încadrării juridice, pentru infracțiunea de primire de foloase necuvenite. Inculpatul, susținând că faptele reținute în sarcina sa sub aspectul infracțiunii de fals intelectual nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, a solicitat reaprecierea gradului de pericol social, cu referire la împrejurarea că unele dintre contravențiile reținute au fost reale și o parte a proceselor-verbale au fost comunicate, putând fi contestate, ceea ce nu s-a întâmplat, și pronunțarea unei soluții de achitare cu aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ. Prin decizia penală nr. 45 din 22 martie 2011, Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț, a desființat sentința numai sub aspectul achitării inculpatului pentru infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a reținut cauza spre rejudecare și, pe fond: În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor din infracțiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia a aplicat inculpatului o pedeapsă de 6 luni închisoare și a contopit pedepsele în pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare. În baza art. 256 alin. (2) C. pen., cu referire la art. 19 din Legea nr. 78/2000, a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 450 RON. Celelalte dispoziții ale hotărârii instanței de fond au fost menținute. Prin aceeași decizie, apelul declarat de inculpat împotriva sentinței instanței de fond a fost respins, ca nefondat. În motivarea acestei hotărâri instanța de apel a reținut că inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată pentru săvârșirea a două infracțiuni, respectiv aceea de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1), 2 C. pen., raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pentru prima infracțiune acesta fiind condamnat în primă instanță. Cât privește cea de a doua infracțiune, prima instanță a constatat că din probele administrate nu a rezultat săvârșirea acesteia. Or, dacă cu privire la capetele de acuzare, referitoare la denunțătorii D.R., B.C., B.R., M.A. și I.T.S., soluția de achitare este corectă, sub aspectul celorlalte acuzații în mod greșit s-a reținut că faptele nu există. Astfel, ansamblul materialului probator confirmă primirea de către inculpat a unor sume de bani și bunuri, de la persoane cu care a venit în contact în virtutea relațiilor de serviciu și în raport cu care îndeplinise anumite atribuții impuse de funcția ce o deținea. Prin urmare, într-adevăr faptele acestuia nu se încadrează în niciuna dintre modalitățile de comitere reglementate de legiuitor pentru infracțiunea de luare de mită, însă faptele acestuia se încadrează în dispozițiile art. 256 C. pen., care incriminează primirea de foloase necuvenite. Pentru a respinge apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, instanța de apel a constatat că fapta inculpatului, cu privire la care instanța de fond a stabilit în mod corect că există, prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, având în vedere numărul proceselor-verbale încheiate, poziția sa procesuală, scopul urmărit, respectiv acela de „a avea activitate”, dar și calitatea sa de agent de poliție, funcționar public însărcinat cu constatarea contravențiilor și sancționarea lor, așa încât în mod corect a fost condamnat pentru săvârșirea acestei infracțiuni. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs inculpatul P.M.N., întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12, 17 2 și 14 C. proc. pen. Reiterând criticile formulate în apel, inculpatul a solicitat reaprecierea gradului de pericol social, cu referire la infracțiunea de fals intelectual, și pronunțarea unei soluții de achitare în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b 1 ) C. proc. pen. Cu privire la infracțiunea de primire de foloase necuvenite, inculpatul a susținut că în mod greșit a fost admis apelul, schimbată încadrarea juridică a faptelor și condamnarea sa, atâta timp cât probatoriul administrat în cauză a dovedit că faptele nu există. În consecință, inculpatul a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei pronunțate în apel. În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, avându-se în vedere circumstanțele personale ale inculpatului, să se coboare pedeapsa în cazul în care va fi găsit vinovat pentru vreuna din infracțiunile reținute în sarcina sa spre minimul special, apreciind că poate fi amendat potrivit prevederilor art. 76 lit. e) C. pen. Examinând hotărârea atacată în raport de cazurile de recurs invocate și dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată, în baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, următoarele: Instanța de fond a stabilit corect situația de fapt, corespunzător probelor administrate, în raport de care a fost răsturnată prezumția de nevinovăție a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual prevăzut de art. 289 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., iar pedeapsa aplicată acestuia, atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității de executare, este judicios individualizată. Evaluarea probatoriului administrat în cauză, sub aspectul acestei infracțiuni, cu referire la repetabilitate și calitatea funcționarului, nu relevă acel pericol social al faptelor în raport de care acestea nu constituie infracțiuni și, drept urmare, atrag incidența art. 18 1 C. pen. Prin urmare, în mod întemeiat instanța de apel a apreciat nefondată, sub aspectul acestor motive, calea de atac exercitată de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe. Sub aspectul infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., prima instanță a constatat că faptele nu există și a achitat inculpatul. În vederea pronunțării unei soluții de condamnare a inculpatului, și sub aspectul acestei infracțiuni, procurorul a solicitat, cu referire la aceleași probe, o reapreciere a lor. În acest sens, judecata în primă instanță, având ca finalitate proprie soluționarea fondului cauzei penale, rezolvă latura penală, respectiv acțiunea penală prin care făptuitorul a fost tras la răspundere. După cum instanța constată temeinicia sau netemeinicia tragerii la răspundere a inculpatului, aceasta va pronunța una din soluțiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen. Potrivit alin. (2) al acestui art., instanța pronunță condamnarea atunci când constată că fapta există, ea constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat. În raport de dispozițiile art. 62 și art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1, art. 200 și art. 289 din același Cod, hotărârea prin care se soluționează cauza penală dedusă judecății trebuie să apară ca o concluzie, susținută de materialul probator administrat în cauză. Pe de altă parte, în raport de aceleași dispoziții legale, tragerea la răspundere a inculpatului, materializată în sancțiunea prevăzută de lege, impune stabilirea cu certitudine a vinovăției inculpatului, ca o concluzie a lanțului deductiv fără discontinuitate reprezentat de probe. Or, probele administrate în cauză nu satisfac această exigență, în mod întemeiat prima instanța reținând că faptele reținute în sarcina inculpatului, respectiv aspecte care să ilustreze vinovăția acestuia, nu există. În fapt, evocând implicit eroarea gravă de fapt, procurorul a propus o altă interpretare a probelor. Împotriva inculpatului s-au formulat mai multe denunțuri, unele menținute ulterior, altele nu, pentru că în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu ar fi pretins și primit de la denunțător mai multe bunuri, însă în afara declarațiilor denunțătorilor și acelea menținute în parte, nu există nici o probă pe baza căreia se poate stabili că inculpatul este autorul acestor fapte. În faza cercetării penale s-au autorizat interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice purtate de inculpat, însă la dosar nu s-a depus nici un proces-verbal de transcriere a acestor convorbiri, trimiterea în judecată nefiind fundamentată pe ele. În raport de scopul procesului penal, astfel cum acesta reglementat prin art. 1 C. proc. pen., valorizarea corectă a probelor administrate este realizată și își produce efectele prin stabilirea corectă a situației de fapt. Ca atare, nicio critică nu poate privi dreptul suveran de apreciere a probelor de către instanța de judecată ci, exclusiv, discordanța dintre cele reținute de instanță și conținutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecință pronunțarea altei soluții decât cea pe care materialul probator o susține. Or, instanța de fond a evaluat corect probatoriul administrat în cauză și a stabilit situația de fapt funcție de acestea. Cu privire la aceleași probe, care evidențiază inexistența faptelor intrând în latura obiectivă a vreunei infracțiuni, instanța de apel s-a pronunțat în sensul vinovăției inculpatului, fără a evidenția discordanța dintre cele reținute de instanța de fond și conținutul real al acestor probe. Se constată prin urmare o valorizare greșită de către instanța de apel a probatoriului administrat în cauză, contrar spiritului principiului statuat de legea procesual penală. Prin urmare, admițând apelul, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu greșita aplicare a legii, supusă cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. În consecință, pentru motivele expuse, conform art. 385 15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpatul P.M.N. împotriva deciziei penale nr. 45 din 22 martie 2011 a Curții de Apel Bacău, secția penală, cauze minori și familie, va casa decizia recurată și va menține hotărârea primei instanțe. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.