ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3924/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 3866 din 29 martie 2011 a

Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte

cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SC B.D. SRL

și a fost obligată pârâta SC E. R. & D. SRL la plata sumei de 12.325,34 RON

diferență curs valutar, 5.052,93 RON dobândă legală pentru perioada 4 iulie

2008 - 10 octombrie 2008 și 17.224,29 Euro în condițiile art. 9 lit. b) din

contract; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC E. R.

& D. SRL, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 502 de la 11 noiembrie

2011 a admis apelurile formulate de reclamanta SC B.D. SRL și de pârâta SC E.

R. & D. SRL, a schimbat Sentința comercială nr. 3866 din 29 martie 2011 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că a respins

cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională. A compensat

cheltuielile de judecată.

Prin Încheierea de

ședință din 9 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

din oficiu, a admis sesizarea privind eroarea materială și a dispus îndreptarea

erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei nr. 502 din 11 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, în sensul că în loc de „admite apelurile"

se va citi „admite apelul pârâtei și respinge apelul reclamantei".

Împotriva acestei

decizii, cât și a încheierii, reclamanta SC B.D. SRL București a declarat

recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.,

solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și a încheierii

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea

deciziei și a încheierii recurate, în sensul admiterii apelului său și

respingerii apelului pârâtei.

În motivarea

recursului, se susține că Încheierea din data de 9 decembrie 2011 este

nelegală, întrucât eroarea săvârșită de instanța de apel nu este una materială,

ci una substanțială pe fondul cauzei, motiv pentru care aceasta nu putea forma

obiectul unei îndreptări în temeiul art. 281 C. proc. civ.

De altfel, în cauză

nu poate fi vorba despre o eroare materială, ci de una de judecată, instanța

dispunând admiterea apelului subscrisei și respingerea cererii principale.

Această eroare nu decurge din neobservarea unor acte de procedură, din aspecte

formale ale judecății, ci privește însăși soluția asupra apelului.

Cu privire la decizia

recurată, recurenta susține că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele

pentru care au fost respinse susținerile sale, în sensul că noțiunea de

reziliere, impropriu folosită în traducerea autorizată, nu poate avea

semnificația de sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor.

De asemenea, decizia

recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, deși se acceptă

faptul că termenul „to terminate" nu este în toate situațiile echivalent

cu rezilierea contractului, instanța de apel concluzionează brusc și subit că

art. 9 lit. a) nu poate să aibă decât semnificația de reziliere a contractului

pentru culpă contractuală, însă fără să conțină argumentele pentru care verbul

„to terminate" ar trebui interpretat ca reziliere și nu ca denunțare.

De altfel, instanța

de apel nu a arătat concret de ce din interpretarea art. 9 lit. a) din contract

ar rezulta că locatarul nu ar avea dreptul de a denunța unilateral contractul,

motiv pentru care recurenta apreciază că hotărârea pronunțată nu respectă art.

261 pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta mai arată

că art. 9 lit. a) din contract îi dă dreptul de „a termina" contractul

independent de orice culpă a locatorului, singura condiție fiind aceea ca

spațiile închiriate să nu fi fost complet finalizate și predate conform clauzei

2 și 3.

În aceste condiții,

numai cu greșita interpretare și aplicare a art. 1020 C. civ. instanța de apel

a concluzionat că art. 9 lit. a) din contract ar putea prevedea dreptul de a

rezilia contractul.

Se mai susține că,

clauza prevăzută la art. 15 din contract reprezintă într-adevăr un pact

comisoriu de gradul întâi, deoarece se bazează pe neexecutarea unei obligații,

respectiv punerea locatarului în întârziere și sesizarea instanței, însă spre

deosebire de această ipoteză, clauza de la art. 9 lit. a) din contract nu numai

că nu prevede obligația locatarului de sesizare a instanței, dar prevede

obligația instantanee corelativă a locatorului de a restitui toate sumele

primite conform contractului. În acest context, recurenta apreciază că nu se

poate susține că paliile ar fi prevăzut dreptul reclamantei de „a rezilia"

contractul, prevăzând obligații instantanee corelative ale locatorului, dar

omițând să prevadă obligația de a se adresa instanței.

Recurenta precizează

că desființarea retroactivă prin voința părților nu poate fi decât rezultatul

unui mutus dissensus, care nu se poate susține că ar fi intervenit în cauză.

Totodată, anularea contractului

reprezintă o sancțiune ce intervine în ipoteza nerespectării dispozițiilor

imperative la încheierea contractului, în speță, niciuna dintre părți

neinvocând vreo nelegalitate a contractului, pentru a se putea folosi „termenul

precis" de „anulare".

În ceea ce privește

Adresa pârâtei nr. ELC 2008-314 din 9 iulie 2008, recurenta susține că aceasta

reprezintă traducerea efectuată personal de aceasta a adresei originale în

limba engleză, astfel că nu se poate susține că adresa ar reprezenta un argument

în susținerea concluziei că art. 9 lit. a) din contract nu ar prevedea dreptul

reclamantei de a denunța contractul.

Totodată, este

complet eronată concluzia instanței în sensul că adresa respectivă ar invoca

faptul că întârzierea ar proveni din noile lucrări solicitate, având în vedere

că în cuprinsul adresei nu este invocat acest lucru.

Recurenta

concluzionează că, dincolo de faptul că instanța de apel nici nu arată motivele

pentru care au fost respinse argumentele sale, nici nu arată argumentele pentru

care ajunge la concluzia că art. 9 lit. a) din contract nu ar prevedea dreptul

său de denunțare a contractului, hotărârea recurată schimbă natura și înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei contractuale și este dată cu greșita

interpretare și aplicare a legii.

Rezultă evident atât

din formularea clauzei contractuale, cât și din atitudinea părților că

reclamanta avea dreptul „să iasă din contract" imediat după expirarea

termenului de predare a spațiului, dacă acesta nu era construit și predat. Acest

drept reprezintă dovada faptului că termenul de predare era un element esențial

al contractului, aspect care se coroborează cu celelalte probe administrate.

Prin urmare,

concluzia instanței de apel este una profund greșită, ceea ce face ca hotărârea

pronunțată să fie nelegală.

Prin notele scrise

înregistrate la dosarul cauzei, la data de 3 octombrie 2012, recurenta a

invocat motive de ordine publică, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei instanței de apel și a

încheierii pronunțate la data de 9 decembrie 2011, cu consecința trimiterii

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În susținerea

motivelor de ordine publică, recurenta precizează că data încheierii de

rectificare este incertă, față de împrejurarea că aceasta pare să fi fost

pronunțată în ședința camerei de consiliu la data de 9 decembrie 2011, ca la

finalul dispozitivului să rezulte că ar fi fost pronunțată în data de 5

noiembrie 2011.

În speță, pentru

argumentele arătate în cuprinsul recursului, decizia recurată nu putea fi

supusă rectificării unei erori materiale, eroarea căzând întocmai asupra

judecății fondului.

În condițiile în care

instanța de apel a admis mai întâi ambele apeluri, pentru ca apoi să revină și

să statueze că nu a admis decât un singur apel, în condițiile în care demersul

de clarificare a soluției pe fond este el însuși neclar, prin nedeslușirea

momentului atingerii consensului judecătorilor din complet, precum și în

condițiile în care, chiar ulterior rectificării pretinsei erori materiale,

soluția pe fond continuă să fie ambiguă.

Referitor la soluția

pronunțată pe fondul cauzei, recurenta susține că dispozitivul rezultat este

confuz, statuând soluții contradictorii: pe de o parte, instanța a admis apelul

pârâtei, având ca obiect respingerea pretențiilor și admiterea cererii

reconvenționale, iar, pe de altă parte, instanța a respins cererea

reconvențională.

Recurenta,

învederează că îndreptarea pretinsei erori materiale era inadmisibilă.

Se mai susține că,

instanța de apel a lămurit din oficiu dispozitivul deciziei pronunțate, fiind

evident că încheierea nu a avut drept obiect îndreptarea unei erori materiale,

ci o lămurire a dispozitivului, ce nu poate fi exercitată din oficiu, fiind

exclusiv atributul părților.

Așadar, pentru a

reveni asupra soluției inițiale inacceptabil de confuză, instanța de apel a

recurs la un demers de un caracter nelegal, interzis a fi realizat din oficiu.

Prin urmare,

nelegalitatea vădită a Încheierii din 9 decembrie 2011 determină calificarea

prezentului argument drept motiv de ordine publică și impune casarea hotărârii

și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte,

verificând în cadrul controlului de legalitate a deciziei și a încheierii

atacate în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat

pentru rațiunile ce urmează:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive

străine sau contradictorii ori străine de natura pricinii.

Cea de a doua ipoteză

avută în vedere de textul de lege evocat vizează situația în care motivele

hotărârii recurate sunt contradictorii, contradicție ce poate fi constatată în

cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul,

fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul ci, din contră, îl

contrazic. Totodată, motivarea hotărârii trebuie să fie strictă în concordanță

cu măsurile luate de instanță prin dispozitiv, scopul motivării fiind tocmai

acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță.

Potrivit

dispozitivului Deciziei recurate - nr. 502 din 11 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VI-a civilă -, instanța a dispus admiterea apelurilor

formulate de reclamanta SC B.D. SRL și de pârâta SC E. R. & D. SRL, și în

consecință a schimbat Sentința comercială nr. 3866 din 29 martie 2011

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că a

respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională.

Totodată, ulterior,

prin Încheierea de ședință din 9 decembrie 2011, instanța de apel a dispus, din

oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei nr.

502 din 11 noiembrie 2011, în sensul că în loc de „admite apelurile" se va

citi „admite apelul pârâtei și respinge apelul reclamantei".

Astfel, se constată

că, în cauză, există contradictorialitate între dispozitivul și considerentele

deciziei recurate, în sensul că deși se reține în considerentele ce au format

convingerea instanței că apelul pârâtei este fondat iar apelul reclamantei este

nefondat, în dispozitiv se menționează că ambele apeluri sunt fondate.

Cât privește

Încheierea din 9 decembrie 2011 privind îndreptarea erorii materiale în sensul

că în loc de „admite apelurile" se va citi „admite apelul pârâtei și

respinge apelul reclamantei", se constată că aceasta nu întrunește

cerințele prevăzute de art. 281 C. proc. civ., având în vedere că în cadrul

acestei proceduri nu pot fi îndreptate greșelile de judecată care privesc fondul

pricinii și nici nu s-ar putea obține o modificare a soluției deja pronunțate,

chestiune ce în realitate ar viza o greșeală de judecată.

De altfel, textul de

lege evocat reglementează posibilitatea îndreptării erorilor sau omisiunilor

strecurate în cuprinsul unei hotărâri judecătorești, care privesc numele,

calitatea, susținerile părților, cele de calcul ori alte erori materiale, care

însă nu afectează legalitatea și temeinicia soluției adoptate.

Prin urmare, având în

vedere că în cauză există contradictorialitate între dispozitivul și

considerentele deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art.

312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7 din același cod, va admite

recursul declarat de reclamanta SC B.D. SRL București împotriva Deciziei civile

nr. 502 din 11 noiembrie 2011 și a Încheierii de ședință din 9 decembrie 2011

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia

și încheierea recurate și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC B.D. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 502

din 11 noiembrie 2011 și a Încheierii de ședință din 9 decembrie 2011

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează decizia și

încheierea recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM