ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3924/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința nr. 3866 din 29 martie 2011 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, precizată, formulată de reclamanta SC B.D. SRL și a fost obligată pârâta SC E. R. & D. SRL la plata sumei de 12.325,34 RON diferență curs valutar, 5.052,93 RON dobândă legală pentru perioada 4 iulie 2008 - 10 octombrie 2008 și 17.224,29 Euro în condițiile art. 9 lit. b) din contract; a fost respinsă cererea reconvențională formulată de pârâta SC E. R. & D. SRL, ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 502 de la 11 noiembrie 2011 a admis apelurile formulate de reclamanta SC B.D.

SRL și de pârâta SC E. R. & D. SRL, a schimbat Sentința comercială nr. 3866 din 29 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională. A compensat cheltuielile de judecată. Prin Încheierea de ședință din 9 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, din oficiu, a admis sesizarea privind eroarea materială și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei nr. 502 din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, în sensul că în loc de „admite apelurile" se va citi „admite apelul pârâtei și respinge apelul reclamantei". Împotriva acestei decizii, cât și a încheierii, reclamanta SC B.D.

SRL București a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei și a încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei și a încheierii recurate, în sensul admiterii apelului său și respingerii apelului pârâtei. În motivarea recursului, se susține că Încheierea din data de 9 decembrie 2011 este nelegală, întrucât eroarea săvârșită de instanța de apel nu este una materială, ci una substanțială pe fondul cauzei, motiv pentru care aceasta nu putea forma obiectul unei îndreptări în temeiul art. 281 C. proc. civ. De altfel, în cauză nu poate fi vorba despre o eroare materială, ci de una de judecată, instanța dispunând admiterea apelului subscrisei și respingerea cererii principale.

Această eroare nu decurge din neobservarea unor acte de procedură, din aspecte formale ale judecății, ci privește însăși soluția asupra apelului. Cu privire la decizia recurată, recurenta susține că instanța de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care au fost respinse susținerile sale, în sensul că noțiunea de reziliere, impropriu folosită în traducerea autorizată, nu poate avea semnificația de sancțiune pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor. De asemenea, decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, deși se acceptă faptul că termenul „to terminate" nu este în toate situațiile echivalent cu rezilierea contractului, instanța de apel concluzionează brusc și subit că art. 9 lit. a) nu poate să aibă decât semnificația de reziliere a contractului pentru culpă contractuală, însă fără să conțină argumentele pentru care verbul „to terminate" ar trebui interpretat ca reziliere și nu ca denunțare.

De altfel, instanța de apel nu a arătat concret de ce din interpretarea art. 9 lit. a) din contract ar rezulta că locatarul nu ar avea dreptul de a denunța unilateral contractul, motiv pentru care recurenta apreciază că hotărârea pronunțată nu respectă art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Recurenta mai arată că art. 9 lit. a) din contract îi dă dreptul de „a termina" contractul independent de orice culpă a locatorului, singura condiție fiind aceea ca spațiile închiriate să nu fi fost complet finalizate și predate conform clauzei 2 și 3. În aceste condiții, numai cu greșita interpretare și aplicare a art. 1020 C. civ. instanța de apel a concluzionat că art. 9 lit. a) din contract ar putea prevedea dreptul de a rezilia contractul.

Se mai susține că, clauza prevăzută la art. 15 din contract reprezintă într-adevăr un pact comisoriu de gradul întâi, deoarece se bazează pe neexecutarea unei obligații, respectiv punerea locatarului în întârziere și sesizarea instanței, însă spre deosebire de această ipoteză, clauza de la art. 9 lit. a) din contract nu numai că nu prevede obligația locatarului de sesizare a instanței, dar prevede obligația instantanee corelativă a locatorului de a restitui toate sumele primite conform contractului. În acest context, recurenta apreciază că nu se poate susține că paliile ar fi prevăzut dreptul reclamantei de „a rezilia" contractul, prevăzând obligații instantanee corelative ale locatorului, dar omițând să prevadă obligația de a se adresa instanței.

Recurenta precizează că desființarea retroactivă prin voința părților nu poate fi decât rezultatul unui mutus dissensus, care nu se poate susține că ar fi intervenit în cauză. Totodată, anularea contractului reprezintă o sancțiune ce intervine în ipoteza nerespectării dispozițiilor imperative la încheierea contractului, în speță, niciuna dintre părți neinvocând vreo nelegalitate a contractului, pentru a se putea folosi „termenul precis" de „anulare". În ceea ce privește Adresa pârâtei nr. ELC 2008-314 din 9 iulie 2008, recurenta susține că aceasta reprezintă traducerea efectuată personal de aceasta a adresei originale în limba engleză, astfel că nu se poate susține că adresa ar reprezenta un argument în susținerea concluziei că art. 9 lit. a) din contract nu ar prevedea dreptul reclamantei de a denunța contractul.

Totodată, este complet eronată concluzia instanței în sensul că adresa respectivă ar invoca faptul că întârzierea ar proveni din noile lucrări solicitate, având în vedere că în cuprinsul adresei nu este invocat acest lucru. Recurenta concluzionează că, dincolo de faptul că instanța de apel nici nu arată motivele pentru care au fost respinse argumentele sale, nici nu arată argumentele pentru care ajunge la concluzia că art. 9 lit. a) din contract nu ar prevedea dreptul său de denunțare a contractului, hotărârea recurată schimbă natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei contractuale și este dată cu greșita interpretare și aplicare a legii. Rezultă evident atât din formularea clauzei contractuale, cât și din atitudinea părților că reclamanta avea dreptul „să iasă din contract" imediat după expirarea termenului de predare a spațiului, dacă acesta nu era construit și predat.

Acest drept reprezintă dovada faptului că termenul de predare era un element esențial al contractului, aspect care se coroborează cu celelalte probe administrate. Prin urmare, concluzia instanței de apel este una profund greșită, ceea ce face ca hotărârea pronunțată să fie nelegală. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei, la data de 3 octombrie 2012, recurenta a invocat motive de ordine publică, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei instanței de apel și a încheierii pronunțate la data de 9 decembrie 2011, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În susținerea motivelor de ordine publică, recurenta precizează că data încheierii de rectificare este incertă, față de împrejurarea că aceasta pare să fi fost pronunțată în ședința camerei de consiliu la data de 9 decembrie 2011, ca la finalul dispozitivului să rezulte că ar fi fost pronunțată în data de 5 noiembrie 2011. În speță, pentru argumentele arătate în cuprinsul recursului, decizia recurată nu putea fi supusă rectificării unei erori materiale, eroarea căzând întocmai asupra judecății fondului. În condițiile în care instanța de apel a admis mai întâi ambele apeluri, pentru ca apoi să revină și să statueze că nu a admis decât un singur apel, în condițiile în care demersul de clarificare a soluției pe fond este el însuși neclar, prin nedeslușirea momentului atingerii consensului judecătorilor din complet, precum și în condițiile în care, chiar ulterior rectificării pretinsei erori materiale, soluția pe fond continuă să fie ambiguă.

Referitor la soluția pronunțată pe fondul cauzei, recurenta susține că dispozitivul rezultat este confuz, statuând soluții contradictorii: pe de o parte, instanța a admis apelul pârâtei, având ca obiect respingerea pretențiilor și admiterea cererii reconvenționale, iar, pe de altă parte, instanța a respins cererea reconvențională. Recurenta, învederează că îndreptarea pretinsei erori materiale era inadmisibilă. Se mai susține că, instanța de apel a lămurit din oficiu dispozitivul deciziei pronunțate, fiind evident că încheierea nu a avut drept obiect îndreptarea unei erori materiale, ci o lămurire a dispozitivului, ce nu poate fi exercitată din oficiu, fiind exclusiv atributul părților. Așadar, pentru a reveni asupra soluției inițiale inacceptabil de confuză, instanța de apel a recurs la un demers de un caracter nelegal, interzis a fi realizat din oficiu.

Prin urmare, nelegalitatea vădită a Încheierii din 9 decembrie 2011 determină calificarea prezentului argument drept motiv de ordine publică și impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate a deciziei și a încheierii atacate în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru rațiunile ce urmează: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive străine sau contradictorii ori străine de natura pricinii. Cea de a doua ipoteză avută în vedere de textul de lege evocat vizează situația în care motivele hotărârii recurate sunt contradictorii, contradicție ce poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul ci, din contră, îl contrazic.

Totodată, motivarea hotărârii trebuie să fie strictă în concordanță cu măsurile luate de instanță prin dispozitiv, scopul motivării fiind tocmai acela de a fundamenta și explica măsurile adoptate de instanță. Potrivit dispozitivului Deciziei recurate - nr. 502 din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă -, instanța a dispus admiterea apelurilor formulate de reclamanta SC B.D. SRL și de pârâta SC E. R. & D. SRL, și în consecință a schimbat Sentința comercială nr. 3866 din 29 martie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată și cererea reconvențională.

Totodată, ulterior, prin Încheierea de ședință din 9 decembrie 2011, instanța de apel a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Deciziei nr. 502 din 11 noiembrie 2011, în sensul că în loc de „admite apelurile" se va citi „admite apelul pârâtei și respinge apelul reclamantei". Astfel, se constată că, în cauză, există contradictorialitate între dispozitivul și considerentele deciziei recurate, în sensul că deși se reține în considerentele ce au format convingerea instanței că apelul pârâtei este fondat iar apelul reclamantei este nefondat, în dispozitiv se menționează că ambele apeluri sunt fondate. Cât privește Încheierea din 9 decembrie 2011 privind îndreptarea erorii materiale în sensul că în loc de „admite apelurile" se va citi „admite apelul pârâtei și respinge apelul reclamantei", se constată că aceasta nu întrunește cerințele prevăzute de art. 281 C. proc.

civ., având în vedere că în cadrul acestei proceduri nu pot fi îndreptate greșelile de judecată care privesc fondul pricinii și nici nu s-ar putea obține o modificare a soluției deja pronunțate, chestiune ce în realitate ar viza o greșeală de judecată. De altfel, textul de lege evocat reglementează posibilitatea îndreptării erorilor sau omisiunilor strecurate în cuprinsul unei hotărâri judecătorești, care privesc numele, calitatea, susținerile părților, cele de calcul ori alte erori materiale, care însă nu afectează legalitatea și temeinicia soluției adoptate. Prin urmare, având în vedere că în cauză există contradictorialitate între dispozitivul și considerentele deciziei recurate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc.

civ. raportat la art. 304 pct. 7 din același cod, va admite recursul declarat de reclamanta SC B.D. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 502 din 11 noiembrie 2011 și a Încheierii de ședință din 9 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa decizia și încheierea recurate și va trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC B.D. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 502 din 11 noiembrie 2011 și a Încheierii de ședință din 9 decembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Casează decizia și încheierea recurate și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM