ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1438/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1438/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului de față, constată că:

Prin Sentința penală nr. 49/S din 26

octombrie 2012, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov l-a condamnat pe

inculpatul G.F. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen., cu exercitare

în regim de detenție și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a, b) și e) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani, menținând

starea de arest și deducând prevenția de la 18 iulie 2012 la zi.

În baza art. 346 C.

proc. pen., inculpatul G.F., în solidar cu părțile responsabile civilmente, a

fost obligat la plata sumei de 5.000 RON către partea civilă B.S.I., cu titlu

de daune morale.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut că, în esență, la data de 18 iulie

2012, în jurul orei 18:30, inculpatul G.F., în vârstă de 17 ani, a întreținut

un raport sexual oral cu minora B.S.I., în vârstă de 5 ani și 8 luni, în

toaleta din curtea casei sale, fiind surprins de mama părții vătămate, martora

B.I.I. și martorul G.M.

Starea de fapt s-a

considerat a fi dovedită de procesul-verbal de sesizare din oficiu;

procesul-verbal de cercetare la fața locului; planșe foto; declarațiile părții

vătămate minore B.S.I.; raportul de expertiză medico-legală; raportul de

evaluare psihologică a părții vătămate potrivit căruia aceasta prezintă

profilul unui copil vulnerabil ca și statut socio-economic, care a traversat o

experiență traumatică, ca și victimă a unei agresiuni sexuale, experiență care

tinde să se neutralizeze afectiv; declarațiile martorilor G.M., B.I.I., G.J.,

M.N. și A.D. și raportul de expertiză psihiatrică.

Declarațiile de

nerecunoaștere ale inculpatului G.F. au fost înlăturate de către judecătorul

fondului ca fiind nesincere, în raport de cele relatate de martorii oculari

G.M. și B.I.I., care l-au surprins pe acesta în timp ce întreținea un raport

sexual oral cu partea vătămată, depoziții ce se coroborează cu declarațiile

minorei care a relatat atât în fața organelor de urmărire penală, cât și a

psihologului, folosind un limbaj simplist, cum inculpatul "i-a băgat penisul

în gură"; ale martorei G.J. care și-a văzut nepoata în stare de șoc,

plângând și prezentând în zona pieptului, ceva de culoare alb, sub forma unor

pete; ale martorei M.N., care a auzit-o pe mama minorei când îl întreba pe

inculpat cum de a putut să întrețină relații sexuale orale cu fiica sa.

În drept, prima

instanță a reținut că fapta inculpatului G.F. de a întreține un raport sexual

oral cu minora parte vătămată în vârstă de 5 ani și 8 luni întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de viol.

La individualizarea

pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen.,

respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al

faptei săvârșite, persoana inculpatului, vârsta minorei, elemente ce au condus

la condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu executarea în regim de detenție.

Sub aspectul laturii

civile, s-au constatat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, deoarece fapta inculpatului a fost de natură a-i produce un prejudiciu

moral.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel inculpatul, solicitând achitarea sa având în vedere

declarațiile martorilor audiați din care rezultă că ar putea fi eventual

condamnat pentru expunere indecentă a organului sexual.

Prin Decizia penală nr.

7/Ap din 25 ianuarie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze

cu minori, a respins ca nefondat apelul inculpatului, reținând, în esență, că

fapta inculpatului, împrejurările săvârșirii și vinovăția acestuia au fost

corect stabilite de prima instanță, găsindu-și corespondent în probele

administrate în cauză.

Susținerile acestuia,

în sensul că doar a urinat pe fetiță, fără să fi întreținut cu ea un act sexual

oral, s-a constatat că sunt contrazise, în primul rând de declarațiile părții

vătămate minore, care a descris exact cele întâmplate, fiind puțin probabil ca

un copil de 5 ani să cunoască aspecte privind viața sexuală, de concluziile

raportului de evaluare psihologică a minorei potrivit cărora aceasta a relatat

cu sinceritatea specifică vârstei, dar cu suficiente detalii și argumente,

modul în care a fost agresată sexual, de declarațiile martorilor oculari,

bunicul și mama părții vătămate, care l-au surprins pe inculpat în timp ce

întreținea un act sexual oral cu minora.

Instanța de prim

control judiciar a reținut că probatoriul administrat în cauză, inclusiv

declarațiile nuanțate de martori în fața judecătorului fondului, demonstrează

vinovăția acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol.

Ca atare s-a apreciat

că hotărârea atacată este legală și temeinică sub toate aspectele analizate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.F. care a solicitat

achitarea întrucât fapta nu există, dat fiind că din probele administrate nu

rezultă că a întreținut acte sexuale cu minora.

S-a mai solicitat

schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de corupție sexuală, iar în

subsidiar redozarea pedepsei în raport de lipsa antecedentelor penale, vârstă

și circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii.

Examinând hotărârile

atacate atât prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen., cât și din

oficiu conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte constată ca fiind nefondat recursul inculpatului G.F. pentru

următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt

supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință

pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt

constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea

eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura acestora sau în

împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a

probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu

condiția să fi influențat asupra soluției. Așadar, greșita examinare a probelor

administrate la instanța de fond, sens în care se constată că la dosar este o

probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe

demonstrează existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă

reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației

de fapt.

Ca atare, existența

erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a

probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanței de prim

control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen.

În speță, inculpatul

G.F., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în ședință publică, nu a fost în

măsură să evidențieze vreo contradicție evidentă și controversată între

conținutul probelor și împrejurările de fapt stabilite de către instanțele

inferioare, fiind neîntemeiate susținerile acestuia că nu a săvârșit

infracțiunea de viol.

Din împrejurările de

fapt, corect stabilite de tribunal și însușite de instanța de prim control

judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza

de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești - declarațiile

părții vătămate minore care folosind un limbaj simplist a relatat cu suficiente

detalii și argumente cum inculpatul "i-a băgat penisul în gură",

susținute de depozițiile martorilor oculari G.M. și B.I.I., care l-au surprins

pe acesta în timp ce întreținea un raport sexual oral cu nepoata, respectiv

fiica sa minoră, coroborate cu relatările martorei G.J. care și-a văzut nepoata

în stare de șoc, plângând și prezentând în zona pieptului, ceva de culoare alb,

sub forma unor pete și ale martorei M.N. care a auzit-o pe mama minorei

întrebându-l pe inculpat cum de a întreținut relații sexuale orale cu fiica sa,

și nu în ultimul rând cu concluziile raportului de evaluare psihologică a

minorei potrivit cărora aceasta a relatat cu sinceritatea specifică vârstei

modul în care a fost agresată sexual, dovedesc, dincolo de orice îndoială

rezonabilă, vinovăția inculpatului G.F., chiar dacă acesta a încercat să

acrediteze ideea că nu a comis infracțiunea de viol, ci doar a urinat pe fața

minorei.

De fapt, prin

criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din

perspectiva unor raționamente care în opinia inculpatului ar putea demonstra că

nu a comis infracțiunea pentru care au fost condamnat, operațiune ce nu este

permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen.

Pentru a exista

infracțiunea de corupție sexuală este necesar să se săvârșească asupra unui

minor acte cu caracter obscen, adică acte care aduc atingere pudoarei, simțului

moral al colectivității și prin care se încalcă sentimentul comun de

bună-cuviință.

Deci această

infracțiune se realizează sub aspectul laturii obiective numai prin acțiuni

obscene care exclud însă de plano acte sexuale de orice natură.

Atunci când nu au

fost întreținute acte sexuale, ci s-au realizat doar gesturi și atitudini prin

care se dezvăluie sau se sugerează aspecte intime ale vieții sexuale, dacă

victima este o persoană minoră, fapta nu constituie infracțiunea de viol, ci

infracțiunea de corupție sexuală.

Or, în speță,

inculpatul G.F. a întreținut relații sexuale orale cu minora B.S.I., în vârstă

de 5 ani și 8 luni, astfel că fapta comisă de acesta constituie infracțiunea de

viol.

În ceea ce privește

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., față de datele ce rezultă din materialul probator administrat, Înalta

Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului G.F. a fost judicios

proporționalizată atât sub aspectul cuantumului stabilit, cât și sub aspectul

modalității de executare a acesteia, cu luarea în considerare a tuturor

criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (1) C. pen.

Au fost avute în

vedere natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și puse în

pericol prin acțiunea ilicită, precum și conduita inculpatului înainte, dar și

după comiterea faptei.

În acest context,

Înalta Curte apreciază că lipsa antecedentelor penale și vârsta nu se

înfățișează ca împrejurări suficient de relevante pentru a justifica reducerea

pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, pedeapsă care de altfel a și

fost coborâtă până la acest minim, în raport de poziția constant nesinceră, de

gravitatea faptei rezultată din importanța valorilor sociale lezate (libertatea

și inviolabilitatea sexuală a persoanei), limitele de pedeapsă prevăzute de

lege, circumstanțele reale ale comiterii faptelor, inculpatul profitând de

vârsta fragedă a minorei B.S.I., a întreținut un act sexual oral cu aceasta.

Date fiind aceste

împrejurări este exclusă aplicarea unei pedepse mai blânde, întrucât

tratamentul sancționator pe lângă rolul de constrângere, are și o finalitate de

exemplaritate, iar felul și modalitatea de executare trebuie individualizate în

așa fel încât să convingă inculpatul G.F. de necesitatea respectării legii și a

evitării în viitor a comiterii altor fapte penale.

Ca atare, pentru

considerentele dezvoltate anterior se impune menținerea cuantumului pedepsei de

5 ani închisoare și executarea în regim de detenție, întrucât numai o asemenea

sancțiune penală este în măsură să asigure reeducarea inculpatului și

realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen.

Constatând, așadar,

că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt

motiv de recurs care, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., să

poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului

G.F., deducând prevenția la zi.

Având în vedere că

recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva Deciziei penale nr.

7/Ap din 25 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și

pentru cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 18 iulie

2012 la 25 aprilie 2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

nepublică, azi, 25 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ