ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1438/2013

Deliberând asupra recursului de față, constată că: Prin Sentința penală nr. 49/S din 26 octombrie 2012, Tribunalul pentru Minori și Familie Brașov l-a condamnat pe inculpatul G.F. la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplicarea art. 99 C. pen., cu exercitare în regim de detenție și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen., după împlinirea vârstei de 18 ani, menținând starea de arest și deducând prevenția de la 18 iulie 2012 la zi. În baza art. 346 C. proc. pen., inculpatul G.F., în solidar cu părțile responsabile civilmente, a fost obligat la plata sumei de 5.000 RON către partea civilă B.S.I., cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că, în esență, la data de 18 iulie 2012, în jurul orei 18:30, inculpatul G.F., în vârstă de 17 ani, a întreținut un raport sexual oral cu minora B.S.I., în vârstă de 5 ani și 8 luni, în toaleta din curtea casei sale, fiind surprins de mama părții vătămate, martora B.I.I. și martorul G.M. Starea de fapt s-a considerat a fi dovedită de procesul-verbal de sesizare din oficiu; procesul-verbal de cercetare la fața locului; planșe foto; declarațiile părții vătămate minore B.S.I.; raportul de expertiză medico-legală; raportul de evaluare psihologică a părții vătămate potrivit căruia aceasta prezintă profilul unui copil vulnerabil ca și statut socio-economic, care a traversat o experiență traumatică, ca și victimă a unei agresiuni sexuale, experiență care tinde să se neutralizeze afectiv; declarațiile martorilor G.M., B.I.I., G.J., M.N.

și A.D. și raportul de expertiză psihiatrică. Declarațiile de nerecunoaștere ale inculpatului G.F. au fost înlăturate de către judecătorul fondului ca fiind nesincere, în raport de cele relatate de martorii oculari G.M. și B.I.I., care l-au surprins pe acesta în timp ce întreținea un raport sexual oral cu partea vătămată, depoziții ce se coroborează cu declarațiile minorei care a relatat atât în fața organelor de urmărire penală, cât și a psihologului, folosind un limbaj simplist, cum inculpatul "i-a băgat penisul în gură"; ale martorei G.J. care și-a văzut nepoata în stare de șoc, plângând și prezentând în zona pieptului, ceva de culoare alb, sub forma unor pete; ale martorei M.N., care a auzit-o pe mama minorei când îl întreba pe inculpat cum de a putut să întrețină relații sexuale orale cu fiica sa.

În drept, prima instanță a reținut că fapta inculpatului G.F. de a întreține un raport sexual oral cu minora parte vătămată în vârstă de 5 ani și 8 luni întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol. La individualizarea pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana inculpatului, vârsta minorei, elemente ce au condus la condamnarea inculpatului la o pedeapsă cu executarea în regim de detenție. Sub aspectul laturii civile, s-au constatat ca fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, deoarece fapta inculpatului a fost de natură a-i produce un prejudiciu moral.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, solicitând achitarea sa având în vedere declarațiile martorilor audiați din care rezultă că ar putea fi eventual condamnat pentru expunere indecentă a organului sexual. Prin Decizia penală nr. 7/Ap din 25 ianuarie 2013, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul inculpatului, reținând, în esență, că fapta inculpatului, împrejurările săvârșirii și vinovăția acestuia au fost corect stabilite de prima instanță, găsindu-și corespondent în probele administrate în cauză.

Susținerile acestuia, în sensul că doar a urinat pe fetiță, fără să fi întreținut cu ea un act sexual oral, s-a constatat că sunt contrazise, în primul rând de declarațiile părții vătămate minore, care a descris exact cele întâmplate, fiind puțin probabil ca un copil de 5 ani să cunoască aspecte privind viața sexuală, de concluziile raportului de evaluare psihologică a minorei potrivit cărora aceasta a relatat cu sinceritatea specifică vârstei, dar cu suficiente detalii și argumente, modul în care a fost agresată sexual, de declarațiile martorilor oculari, bunicul și mama părții vătămate, care l-au surprins pe inculpat în timp ce întreținea un act sexual oral cu minora. Instanța de prim control judiciar a reținut că probatoriul administrat în cauză, inclusiv declarațiile nuanțate de martori în fața judecătorului fondului, demonstrează vinovăția acestuia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol.

Ca atare s-a apreciat că hotărârea atacată este legală și temeinică sub toate aspectele analizate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal, inculpatul G.F. care a solicitat achitarea întrucât fapta nu există, dat fiind că din probele administrate nu rezultă că a întreținut acte sexuale cu minora. S-a mai solicitat schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de corupție sexuală, iar în subsidiar redozarea pedepsei în raport de lipsa antecedentelor penale, vârstă și circumstanțele reale ale comiterii infracțiunii. Examinând hotărârile atacate atât prin prisma criticilor formulate și a cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen., cât și din oficiu conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată ca fiind nefondat recursul inculpatului G.F. pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o gravă eroare de fapt, având drept consecință pronunțarea unei soluții greșite de achitare sau de condamnare. Eroarea de fapt constituie caz de casare ori de câte ori într-o cauză este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura acestora sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat asupra soluției.

Așadar, greșita examinare a probelor administrate la instanța de fond, sens în care se constată că la dosar este o probă când în realitate aceasta nu există, ori se consideră că anumite probe demonstrează existența unei împrejurări, când de fapt, din mijloacele de probă reiese contrariul, conduce la comiterea unei erori grave în reținerea situației de fapt. Ca atare, existența erorii de fapt, ca motiv de casare, nu poate rezulta dintr-o reapreciere a probelor administrate, atribut ce îi este recunoscut doar instanței de prim control judiciar, prin prisma dispozițiilor art. 378 alin. (2) C. proc. pen. În speță, inculpatul G.F., în cadrul motivelor de recurs dezvoltate în ședință publică, nu a fost în măsură să evidențieze vreo contradicție evidentă și controversată între conținutul probelor și împrejurările de fapt stabilite de către instanțele inferioare, fiind neîntemeiate susținerile acestuia că nu a săvârșit infracțiunea de viol.

Din împrejurările de fapt, corect stabilite de tribunal și însușite de instanța de prim control judiciar, rezultă, fără echivoc, că probele administrate în cauză atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești - declarațiile părții vătămate minore care folosind un limbaj simplist a relatat cu suficiente detalii și argumente cum inculpatul "i-a băgat penisul în gură", susținute de depozițiile martorilor oculari G.M. și B.I.I., care l-au surprins pe acesta în timp ce întreținea un raport sexual oral cu nepoata, respectiv fiica sa minoră, coroborate cu relatările martorei G.J. care și-a văzut nepoata în stare de șoc, plângând și prezentând în zona pieptului, ceva de culoare alb, sub forma unor pete și ale martorei M.N.

care a auzit-o pe mama minorei întrebându-l pe inculpat cum de a întreținut relații sexuale orale cu fiica sa, și nu în ultimul rând cu concluziile raportului de evaluare psihologică a minorei potrivit cărora aceasta a relatat cu sinceritatea specifică vârstei modul în care a fost agresată sexual, dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, vinovăția inculpatului G.F., chiar dacă acesta a încercat să acrediteze ideea că nu a comis infracțiunea de viol, ci doar a urinat pe fața minorei. De fapt, prin criticile formulate se tinde la o reapreciere a materialului probator din perspectiva unor raționamente care în opinia inculpatului ar putea demonstra că nu a comis infracțiunea pentru care au fost condamnat, operațiune ce nu este permis a fi realizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc.

pen. Pentru a exista infracțiunea de corupție sexuală este necesar să se săvârșească asupra unui minor acte cu caracter obscen, adică acte care aduc atingere pudoarei, simțului moral al colectivității și prin care se încalcă sentimentul comun de bună-cuviință. Deci această infracțiune se realizează sub aspectul laturii obiective numai prin acțiuni obscene care exclud însă de plano acte sexuale de orice natură. Atunci când nu au fost întreținute acte sexuale, ci s-au realizat doar gesturi și atitudini prin care se dezvăluie sau se sugerează aspecte intime ale vieții sexuale, dacă victima este o persoană minoră, fapta nu constituie infracțiunea de viol, ci infracțiunea de corupție sexuală. Or, în speță, inculpatul G.F.

a întreținut relații sexuale orale cu minora B.S.I., în vârstă de 5 ani și 8 luni, astfel că fapta comisă de acesta constituie infracțiunea de viol. În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., față de datele ce rezultă din materialul probator administrat, Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului G.F. a fost judicios proporționalizată atât sub aspectul cuantumului stabilit, cât și sub aspectul modalității de executare a acesteia, cu luarea în considerare a tuturor criteriilor generale reglementate de art. 72 alin. (1) C. pen. Au fost avute în vedere natura și importanța valorilor sociale ocrotite de lege și puse în pericol prin acțiunea ilicită, precum și conduita inculpatului înainte, dar și după comiterea faptei.

În acest context, Înalta Curte apreciază că lipsa antecedentelor penale și vârsta nu se înfățișează ca împrejurări suficient de relevante pentru a justifica reducerea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, pedeapsă care de altfel a și fost coborâtă până la acest minim, în raport de poziția constant nesinceră, de gravitatea faptei rezultată din importanța valorilor sociale lezate (libertatea și inviolabilitatea sexuală a persoanei), limitele de pedeapsă prevăzute de lege, circumstanțele reale ale comiterii faptelor, inculpatul profitând de vârsta fragedă a minorei B.S.I., a întreținut un act sexual oral cu aceasta. Date fiind aceste împrejurări este exclusă aplicarea unei pedepse mai blânde, întrucât tratamentul sancționator pe lângă rolul de constrângere, are și o finalitate de exemplaritate, iar felul și modalitatea de executare trebuie individualizate în așa fel încât să convingă inculpatul G.F.

de necesitatea respectării legii și a evitării în viitor a comiterii altor fapte penale. Ca atare, pentru considerentele dezvoltate anterior se impune menținerea cuantumului pedepsei de 5 ani închisoare și executarea în regim de detenție, întrucât numai o asemenea sancțiune penală este în măsură să asigure reeducarea inculpatului și realizarea scopului preventiv-educativ prevăzut de art. 52 C. pen. Constatând, așadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 14, 17 și 18 C. proc. pen. și nici nu se regăsește vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. (1) lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul inculpatului G.F., deducând prevenția la zi. Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.F. împotriva Deciziei penale nr. 7/Ap din 25 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii și arestării preventive de la 18 iulie 2012 la 25 aprilie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință nepublică, azi, 25 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ