ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3394/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 53 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Harghita, în baza art. 197 alin. (1), (3) C. pen., a fost condamnat inculpatul S.P.R. la pedeapsa de 10 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de viol și, conform art. 71 alin. (2), (3) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie. A fost obligat inculpatul să plătească părții vătămate S.P.M., reprezentat legal prin P.L., suma de 1.500 RON cheltuieli judiciare, iar potrivit art. 191 C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 701,75 RON cheltuieli judiciare avansate în cursul urmăririi penale și în prima instanță. La pronunțarea soluției anterior expuse, instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul din data de 4 septembrie 2012, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului S.P.R., pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. În cuprinsul actului de sesizare s-a reținut că, în dimineața de 10 august 2012, inculpatul se deplasa spre casă, în municipiul Bălan, împreună cu fiul său minor, în vârstă de 8 ani. Ajuns în zona unei foste centrale termice, pe strada F., în dreptul imobilului cu nr. X1., inculpatul s-a oprit.

Acesta i-a introdus penisul în gură minorului, întreținând cu el relații sexuale orale, constrângerea fiind implicită. La întocmirea rechizitoriului s-au avut în vedere următoarele probe: proces-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare, proces-verbal de reconstituire, declarații de martori, declarații de inculpat, plângerea și declarația părții vătămate, proces-verbal de verificare a apelurilor telefonice, înscrisuri. În cursul cercetării judecătorești a fost ascultat inculpatul S.P.R., dar și martorii N.G., I.M., L.I., L.P.A.C. A fost avută în vedere și declarația dată de martora M.M. în cursul urmăririi penale. A fost depus la dosar referatul de evaluare a inculpatului întocmit de Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Harghita.

Din probele existente la dosarul cauzei instanța a reținut, în fapt, următoarele: Așa cum a rezultat din referatul de evaluare, inculpatul a trăit în relații de concubinaj cu P.L., la apartamentul acesteia, din Bălan, în urma relației lor, a rezultat minorul S.P.M. În august 2009, cei doi s-au căsătorit. Căsătoria lor a durat doar până în martie 2010 când, din cauza consumului de alcool al inculpatului, a violențelor exercitate de acesta asupra familiei și a faptului că singura întreținătoare a fost soția - P.L., a intervenit divorțul părților. Inculpatul a fost obligat la o pensie de întreținere de 150 RON lunar, în favoarea minorului, dar potrivit informațiilor furnizate de P.L., pensia nu a fost plătită niciodată de către inculpat.

S-a mai reținut că P.L. este plecată de mai mulți ani în Italia, unde lucrează ca menajeră, pentru o familie italiană. Minorul S.P.M. frecventează cursurile unei școli speciale, din G.D., Perugia, Italia, împreună cu sora sa maternă. P.L. și minorul S.P.M. vin acasă, în România, aproximativ o dată pe an, potrivit declarațiilor inculpatului. Cu aceste ocazii, inculpatul se întâlnește cu fosta soție și cu fiul său, acesta din urmă locuind la el, în apartamentul mamei inculpatului, din Bălan. În data de 9 august 2012, astfel cum a declarat inculpatul, atât el, cât și P.L., împreună cu alte persoane, au participat la o petrecere la domiciliul numitei F.D., din Bălan. La petrecere a fost prezent și minorul S.P.M.

Petrecerea a ținut până în dimineața de 10 august 2012, inculpatul plecând, împreună cu fiul său, spre locuința bunicii paterne, S.R., în jurul orei 5:00. Aceștia s-au deplasat pe jos. Pe strada F., în dreptul imobilului cu nr. X1., inculpatul și fiul său s-au oprit, lângă o fostă centrală termică. S-a reținut, de asemenea, că N.G. este unchiul lui P.L., respectiv este frate cu mama acesteia, P.C. Martorii N.G. și I.M. locuiesc pe strada F., nr. X1. Așa cum a rezultat din procesul-verbal și din fotografiile judiciare făcute la cercetarea la fața locului, apartamentul are vedere directă spre centrala termică, atât de la fereastra din bucătărie, cât și de la balcon. Totodată, în imediata vecinătate se află un stâlp, prevăzut cu bec electric.

Cei doi martori arătați au declarat că l-au văzut pe inculpatul S.P.R. întreținând raport sexual oral cu minorul S.P.M., lângă peretele fostei centrale termice. Martora I.M. a arătat că s-a trezit în jurul orei 5:00, pentru a face cafeaua, întrucât N.G. intra la serviciu la ora 7:00. La ora 5:20, a auzit un glas de copil, a fost intrigată de ora nepotrivită și s-a uitat pe fereastră. L-a văzut pe inculpat cu tricoul ridicat și cu pantalonii lăsați și atunci l-a trezit pe N.G. Împreună cu N.G. au privit cum inculpatul l-a tras pe copil spre el, prinzându-l de cap și i-a introdus penisul în gură, întreținând cu el raport sexual oral. Toată scena a durat, în aprecierea martorei, 5-6 minute. Martora a arătat că nu a putut spune nimic întrucât a rămas șocată.

Martorul N.G. a declarat, în esență, același lucru, arătând că a fost trezit de I.M., în jurul orei 5:00 și au asistat la raportul sexual oral, pe care inculpatul l-a întreținut cu fiul său minor, lângă fosta centrală termică. Între declarațiile celor doi martori nu s-a reținut a fi o identitate absolută. Martorul N.G. a arătat că, în aprecierea sa, scena la care a asistat a durat aproximativ 2 minute. Totodată, spre deosebire de I.M., martorul a arătat că au privit, inițial, de la fereastra bucătăriei și, apoi, din balcon. Instanța a considerat că aceste inadvertențe erau rezultatul firesc al proceselor de memorie, în special percepția timpului fiind personală și denaturată de starea martorilor, din momentul percepției.

Instanța a considerat respectivele inadvertențe un indiciu al sincerității martorilor oculari, mai degrabă decât al nesincerității, demonstrând că nu a existat o punere de acord, anterioară, asupra declarațiilor pe care le-au dat în instanță. În niciun caz, diferențele dintre declarațiile celor doi martori oculari, asupra unor împrejurări, cu totul marginale, nu au putut fi avute în vedere pentru înlăturarea respectivelor probe. Instanța a reținut că faptele, în materialitatea lor, s-au petrecut, în modalitatea descrisă de cei doi martori oculari. Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei. Acesta a declarat că doar s-a oprit lângă fosta centrală termică și a urinat, împreună cu fiul său, neexistând niciun raport sexual oral.

Inculpatul a arătat că, ulterior, în cursul aceleiași zile, s-a întâlnit din nou cu P.L. și S.P.M., la domiciliul aceleiași F.D. De data aceasta, fosta soție a plecat prima, însoțită de minor. Martora M.M., ascultată în cursul urmăririi penale, a arătat că, spre seară, în jurul orei 19, se afla împreună cu P.L. când aceasta a fost sunată la telefon de N.G., care i-a spus ce s-a întâmplat. Existența convorbirii a fost confirmată de listing-ul de apeluri. P.L. i-a povestit martorei cele relatate de unchiul său, cerând explicații și de la minorul S.P.M. Acesta s-a rușinat să vorbească de față cu martora, dar ulterior, în cadrul unei discuții private cu mama sa, P.L., i-a povestit acesteia că faptele s-au petrecut conform celor relatate de N.G.

Apărarea inculpatului s-a bazat pe pretinsa nesinceritate a martorului N.G. Inițial, inculpatul a arătat că s-ar afla într-un conflict cu martorul întrucât acesta din urmă l-a surprins, de câteva ori, la furat de fier vechi, la întreprinderea unde lucrează ca paznic. Martorii propuși de inculpat, L.I. și L.P.A.C., nu au confirmat apărarea inculpatului. Doar L.I. a arătat că inculpatul i-a povestit că s-a certat cu N.G., dar discuția cu martorul a avut loc chiar înainte ca inculpatul să fie arestat, după ce fusese începută urmărirea penală, putându-se presupune, în mod rezonabil, că acesta a urmărit discreditarea martorului. De altfel, în faza de judecată, inculpatul a încercat să sugereze că martorul N.G.

dorea, de fapt, să-l despartă de P.L., fiind mânat de sentimentele generate de relația lor de rudenie. N.G. a negat existența vreunui conflict cu S.P.R. Martorul a recunoscut că l-a surprins pe inculpat, la furat de fier vechi, la întreprinderea unde lucra ca paznic, dar aceasta nu era o împrejurare excepțională, fiind multe alte persoane în aceeași situație. Totodată, martorul a descris legătura sa de rudenie cu P.L., ca lipsită de orice momente emoționale, nefiind rezonabil a crede că își dorea încarcerarea inculpatului, pe aceste considerente. Având în vedere faptul că martorii propuși de inculpat nu au confirmat existența vreunui conflict cu N.G., faptul că inculpatul a fost oscilant în apărări și, în încercarea de discreditare a martorului N.G., a invocat nesinceritatea acestuia, inițial, pe baza unui conflict, iar apoi, pe temeiuri de rudenie, instanța a înlăturat apărarea inculpatului S.P.R.

Tribunalul a reținut că faptele s-au petrecut în modalitatea ce a rezultat din probele directe, astfel cum au fost descrise de cei doi martori oculari, ale căror declarații nu au putut fi înlăturate, pentru niciun motiv rezonabil. Faptele astfel reținute s-a constatat că întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. Instanța a avut în vedere, convergent cu actul de sesizare, modalitatea de săvârșire a faptei prin aceea că inculpatul a profitat de imposibilitatea minorului, S.P.M., de a se apăra, dată fiind vârsta fragedă a acestuia, de numai 8 ani și condiția sa specială, rezultând că acesta suferă de un retard în dezvoltare. La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

în ce privește pericolul social al faptei, tribunalul l-a apreciat ca fiind ridicat, reținându-se că întreținerea unor raporturi sexuale nefirești, aberante sub mai multe aspecte, respectiv al relațiilor de rudenie, al vârstei și stării minorului, al modalității, al locului în care s-au petrecut, a fost de natură să aibă consecințe grave asupra dezvoltării ulterioare a victimei. În ce privește persoana inculpatului, instanța a reținut că acesta nu este un element responsabil al comunității. Căsnicia sa a durat doar câteva luni, fiind marcată de consumul de alcool și violență familială. Totodată, consilierul de probatiune a identificat elemente din care s-a putut deduce că mama și fratele din Târgu-Mureș al inculpatului găsesc dificilă conviețuirea cu acesta.

În ce privește comportamentul inculpatului, acesta însuși a recunoscut că a fost surprins, de câteva ori, în timp ce încerca să sustragă fier vechi. Toate aceste aspecte comportamentale au impus concluzia unui pericol social ridicat legat de persoana inculpatului. Ținând seama că pedeapsa principală prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită era de la 10 la 25 de ani închisoare, tribunalul a constatat că pedeapsa ce i se putea aplica inculpatului nu putea fi mai mică de minimul special. La această pedeapsă s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. Tribunalul a constatat că, prin săvârșirea faptelor, inculpatul a demonstrat că era nedemn de exercitarea drepturilor electorale și inadecvat drepturilor părintești.

Aceleași drepturi au fost interzise și ca pedeapsă accesorie. Împotriva sentinței penale anterior menționate, înlăuntrul termenului imperativ reglementat de dispozițiile art. 363 C. proc. pen., au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și inculpatul S.P.R. În calea de atac exercitată de Ministerul Public s-a susținut că se impune reformarea parțială a hotărârii judecătorești criticate, deoarece din pedeapsa aplicată inculpatului S.P.R. nu s-a dedus reținerea și arestul preventiv executate de acesta, fapt ce atrage nelegalitatea sentinței. S-a arătat că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., iar prin ordonanța de reținere din 13 august 2012, acesta a fost reținut începând cu ora 19:50.

Ulterior, prin încheierea penală nr. 266 din 14 august 2012, pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 14 august 2012, până la data de 11 septembrie 2012, inclusiv. La primirea dosarului, în temeiul art. 300 1 C. proc. pen., prin încheierea din 06 septembrie 2012 a Tribunalului Harghita, s-a dispus menținerea măsurii arestului preventiv. Prin decizia nr. 556/R/07 septembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a admis recursul inculpatului împotriva încheierii menționate mai sus și s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Bălan și punerea de îndată în libertate a acestuia.

S-a susținut că instanța de fond l-a condamnat pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care fost trimis în judecată la o pedeapsă principală de 10 ani închisoare, iar un aspect de nelegalitate a sentinței primei instanțe a rezultat din omisiunea deducerii din pedeapsa aplicată a duratei reținerii și a arestării preventive. Astfel, s-a arătat că instanța de fond trebuia ca, în temeiul art. 88 C. pen., să deducă din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive de 13 august 2012 până în data de 07 septembrie 2013. În apelul promovat de către inculpatul S.P.R. s-a solicitat ca, în urma admiterii lui, a desființării integrale a hotărârii judecătorești pronunțate, rejudecându-se cauza, să se dispună achitarea sa, conform art. 11 pct. 2 lit. a) rap.

la art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a invocat de către inculpatul apelant că sentința criticată este netemeinică și nelegală, deoarece Tribunalul Harghita a administrat probațiunea în prezenta cauză într-o manieră greșită, acordând credit absolut unor probe, cel puțin discutabile și trecând cu vederea unele probe și indicii deosebit de importante din punctul de vedere al aflării adevărului. În consecință, în temeiul art. 378 alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat a se da o nouă apreciere probelor administrate în fața primei instanțe, susținându-se, astfel, că: Declarațiile martorilor N.G. și I.M. sunt lipsite de credibilitate și trebuie înlăturate, pentru următoarele motive: I.M.

se afla, neobișnuit de devreme, în jurul orei 5:00 dimineața, pe balconul locuinței sale, explicându-se încă din primele declarații, spunând că își aștepta fiica la o cafea, aceasta urmând să-i facă o vizită în drum spre serviciu, programul acesteia la fabrica de confecții începând de la ora 6:00 dimineața. S-a mai arătat că susținerea martorei nu a fost verificată în cursul urmăririi penale, iar apărarea a solicitat instanței de fond să emită o adresă către fabrica de confecții din Bălan, pentru a verifica dacă, într-adevăr, fiica martorei era de serviciu în dimineața zilei de 10 august 2012, însă, deși această cerere în probațiune ar fi implicat costuri puține și adresa putea fi administrată cu celeritate, instanța a respins-o, neacordând inculpatului posibilitatea de a aduce această dovadă în sprijinul bănuielii legitime că martora nu se afla din întâmplare pe balcon, ci susținea numai „pro causa", că se afla acolo.

În al doilea rând, s-a susținut că ambii martori au declarat că au privit, pur și simplu, timp de 5-6 sau 2-3 minute, după caz, cum inculpatul întreținea relații sexuale orale cu fiul său în vârstă de 8 ani, apreciindu-se că acest comportament, având în vedere natura și gravitatea presupusei fapte, era de neînțeles și de neacceptat și că orice om normal ar fi strigat la făptuitor sau ar fi chemat imediat poliția.

În plus, s-a arătat că declarațiile martorilor erau confuze și contradictorii în privința hainelor purtate de inculpat, respectiv victimă, în momentul săvârșirii infracțiunii: în timp ce martorii au descris, mod amănunțit, ce anume a purtat inculpatul și de ce culoare, fiind întrebați cum era îmbrăcată victima, alt răspuns nu au putut da, decât că purta pantaloni și tricou (un băiețel poartă tot timpul pantaloni și tricou, acest răspuns era de ordinul evidenței, dar denota faptul că martorii nu au fost pregătiți pentru această întrebare, ei concentrându-se pe incriminarea inculpatului). Astfel, apărarea, având dubii față de credibilitatea celor doi martori, a apreciat că instanța de fond a dat dovadă de superficialitate când a refuzat verificarea, prin probe complementare, a acestui aspect, pentru acest motiv solicitându-se ca instanța de apel să procedeze la reaudierea martorilor N.G.

și I.M. și să administreze proba cu adresa către locul de muncă a fiicei sus-numitei. În altă ordine de idei, s-a arătat că nu putea constitui apărare oscilantă din partea inculpatului, faptul că a susținut atât existența relațiilor conflictuale cu martorul N.G., cât și faptul că acesta era influențat de relațiile de rudenie cu fosta sa soție, P.L., pentru că nu erau decât două motive concomitente pentru care acesta a inventat săvârșirea infracțiunii de către inculpat.

S-a mai susținut că un alt element care ar fi trebuit să trezească dubii, la instanța de fond, a fost acela că reprezentantul legal al victimei, P.L., în declarația sa inițială din data de 10 august 2012, nu a pomenit nimic despre vreun telefon primit de la N.G., afirmând că fiul său i-a povestit totul, din proprie inițiativă, iar ulterior, a doua zi, a revenit și a declarat că, de fapt, a aflat de la un martor ocular, respectiv N.G., despre cele întâmplate și a oferit explicația conform căreia nu a dorit să-și implice unchiul în cauză. S-a arătat, de asemenea, că având în vedere aceste indicii, s-a solicitat audierea lui P.L., însă instanța de fond nu a considerat necesară ascultarea acesteia.

Totodată, cu referire la victimă, s-a arătat că, din păcate, copilul minor era încadrat în gradul III de handicap, fiind verosimil ca relatările acestuia să nu corespundă întotdeauna realității, ci influențelor exercitate de alte persoane. Având în vedere faptul că acuzarea și-a bazat actul de sesizare, într-o pondere covârșitoare, pe declarația părții vătămate, s-a apreciat că se impunea, în mod imperativ, ascultarea lui S.P.M. în fața instanței. Inculpatul a solicitat administrarea acestei probe în fața Tribunalului Harghita, însă acesta a respins cererea, cu motivarea că administrarea probei ar fi mult îngreunată, deoarece minorul frecventează cursurile unor școli speciale în Italia și că acesta a fost, oricum, audiat în cursul urmăririi penale.

În acest fel, inculpatul a apreciat că instanța de fond a încălcat, în mod grav, principiul administrării nemijlocite a probelor, în faza cercetării judecătorești, lezând dreptul său la apărare. S-a mai arătat că o soluție de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani, în regim de executare, nu se putea baza pe o judecată în primă instanță, fără să fie ascultată partea vătămată, în mod nemijlocit de președintele instanței sau, admițând faptul că prezentarea minorului în fața Tribunalului Harghita ar fi foarte anevoioasă datorită faptului că acesta domiciliază în Italia, prin comisie rogatorie internațională, dar, în mod imperativ, de către un magistrat. S-a solicitat ca instanța de apel să dispună efectuarea demersurilor pentru audierea părții vătămate și a reprezentantului legal al acestuia, fie în mod nemijlocit, fie prin comisie rogatorie.

Inculpatul a mai arătat că neagă săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa, deoarece fapta nu există și că era vorba despre o acțiune de răzbunare a familiei fostei sale soții, concepută într-un mod extrem de perfid împotriva sa. Totodată, inculpatul a învederat că nu susține că ar fi un cetățean model, recunoscând că nu a reușit să facă față cu succes contextului economic actual, în sensul că nu și-a găsit un loc de muncă și consumă frecvent băuturi alcoolice, fiind nevoit să caute fier vechi, asigurându-și astfel o sursă de venit, în cadrul limitelor legalității, însă trebuia avut în vedere - ceea ce a omis să ia în considerare Tribunalul Harghita - că nu are antecedente penale, are 35 de ani și niciodată nu a dat dovadă de comportament sexual deviant, or, știința criminologiei a demonstrat că, în cazul acestor tipuri de infracțiuni, autorul este de obicei cunoscut ca atare în comunitate și își dezvăluie înclinația încă la începutul vieții sexuale.

Prin concluziile scrise, depuse la dosarul cauzei, inculpatul apelant a solicitat ca, în subsidiar, dacă se va aprecia necesar, să se dispună reducerea cuantumului pedepsei deja aplicate (reținându-se a fi incidente față de el prevederile art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.) și a-i fi suspendată sub supraveghere executarea pedepsei ori să se dispună executarea la locul de muncă, conform acceptului emis de SC A.M.C. SRL Bălan, în scris și depus la dosarul cauzei. În dezvoltarea acestui motiv subsidiar al apelului, inculpatul S.P.R. a învederat că, întrucât art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. permite reducerea pedepsei aplicate până la 3 ani, persoana sa oferă suficiente garanții ca scopul pentru care legiuitorul a instituit pedeapsa penală să poată fi atins și fără executarea acesteia într-un penitenciar, solicitându-se astfel aplicarea art. 86 1 sau art. 86 7 C. proc.

pen., respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea pedepsei la locul de muncă. S-a arătat că la termenul de judecată din 10 mai 2013 a depus un înscris, reprezentând acordul scris al SC A.M.C. SRL, cu sediul în Bălan, str. D., jud. Harghita ca, în cazul acordării beneficiului executării pedepsei aplicate la locul de muncă, executarea pedepsei să aibă loc în unitatea respectivă. În altă odine de idei, inculpatul a invocat în apărare și prevederile art. 372 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația acesteia, or, în prezenta cauză, apelul Parchetului pe latura penală era, în mod indiscutabil, în favoarea inculpatului, acesta solicitând doar deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei de 24 de ore plus 29 de zile, considerate ca executate în stare de reținere, respectiv arest preventiv, și nu aplicarea unei pedepse mai severe.

Astfel, s-a solicitat ca, la reindividualizarea pedepsei, instanța de apel să aibă în vedere și acest aspect. Referitor la apelul declarat de Parchet, s-a solicitat admiterea în parte a acestuia, sub aspectul deducerii perioadei reținerii și a arestării preventive și respingerea căii de atac, sub aspectul celorlalte motive de apel. S-a învederat că Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita nu a greșit prin neexercitarea, din oficiu, a acțiunii civile, având în vedere, pe de o parte, faptul că partea vătămată a participat la procesul penal, prin reprezentant legal (chiar mama acesteia), iar pe de altă parte, a și beneficiat de apărare calificată, fiind reprezentat de avocat ales. Astfel, s-a arătat că nu se putea susține că partea vătămată nu ar fi fost informată despre posibilitățile de care dispunea în ceea ce privește constituirea de parte civilă, în procesul penal, nefiind nevoie de intervenția procurorului în acest sens.

Partea vătămată, prin reprezentant legal, a ales să nu se constituie parte civilă în deplină cunoștință de cauză. De asemenea, s-a arătat că motivul de apel referitor la omisiunea instanței de a preleva probe biologice, conform prevederilor Legii nr. 76/2008, se impunea a fi respins, având în vedere faptul că remedierea acestei omisiuni nu ar contribui la aflarea adevărului, datorită perioadei lungi de timp care a trecut de la data presupusei fapte. Deși, la primul termen de judecată fixat în cauză, reprezentantul Ministerului Public a suplimentat motivele apelului, inițial promovat în cauză, solicitând, prin prisma prevederilor art. 17 C. proc.

pen., ca inculpatul să fie obligat și la plata de despăgubiri civile către partea vătămată, dar și prelevarea de probe biologice de la inculpat, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008, cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, reprezentantul Ministerului Public nu și-a mai menținut motivele de apel, expuse oral, la termenul de judecată din data de 05 aprilie 2013. Având în vedere caracterul devolutiv și extensiv al apelului, instanța de prim control judiciar, în baza rolului activ ce îi revine, pentru materializarea scopului procesului penal, astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 1 C. proc. pen., a procedat la audierea părții vătămate minore S.P.M.

și a reprezentantului legal al acestuia, P.L., la termenul de judecată din 10 mai 2013. Prin decizia penală nr. 20/A din 31 mai 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile promovate împotriva sentinței penale nr. 53 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Harghita. A fost desființată, în parte, hotărârea criticată și s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului S.P.R., perioada reținerii și a arestului preventiv, executate de acesta, în intervalul 13 august - 7 septembrie 2012. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate. Cheltuielile judiciare în apel au rămas în sarcina statului. Reevaluându-se întregul material probator și date fiind prevederile art. 370-374 raportat la art. 379 C. proc.

pen., s-a reținut că, din obiectiva interpretare a probatoriului administrat în prezenta cauză, s-a demonstrat, cu certitudine, faptul că, în data de 10 august 2012, în jurul orelor 5:00, în loc public (mai precis pe str. F. din orașul Bălan), inculpatul S.P.R., prin constrângere, a determinat victima minoră să întrețină cu el raporturi sexuale orale. A fost avut în vedere că inculpatul, profitând nu doar de vârsta fragedă a victimei, care la momentul respectiv era în etate de 8 ani, dar și de ușoara întârziere psiho-intelectuală prezentată de aceasta, precum și de faptul că era tatăl victimei, a întreținut cu aceasta raporturi sexuale orale, ce au fost consumate și în urma cărora a obținut satisfacția sexuală urmărită, comiterea acestei reprobabile fapte de către inculpat fiind corect stabilită de către instanța de fond, prin coroborarea aspectelor reieșite din declarațiile martorilor N.G., I.M., P.L.

cu procesul-verbal de cercetare la fața locului și cu planșele foto întocmite în cauză. De asemenea, s-a reținut că victima minoră, audiată de către instanța de apel, a relatat modul în care, în ziua fatidică, dimineața devreme, pe când se deplasau spre locuința tatălui său, acesta (inculpatul) a întreținut cu el raporturi sexuale orale, prin constrângere, „lângă blocul nr. ZZ.". Chiar dacă minorul prezintă o ușoară întârziere psiho-intelectuală, instanța, care a stabilit un facil contact cu acesta, a putut constata nu doar că este, încă, profund marcat de negativa experiență trăită, dar și că realizează că acțiunea inculpatului este nefirească, că tatăl său i-a făcut rău. S-a constatat că, din interpretarea probelor administrate în prezenta cauză, în mod direct, imparțial și nemijlocit, a rezultat că inculpatul apelant S.P.R.

a comis infracțiunea de viol, în data de 10 august 2012, asupra victimei în vârstă de 8 ani, care este fiul său. S-a stabilit că fapta astfel comisă de către inculpat întrunește din punct de vedere obiectiv și subiectiv elementele constitutive ale infracțiunii incriminate de prevederile art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., constând în aceea că inculpatul apelant, în dimineața zilei de 10 august 2012, după un prealabil și voluntar consum de băuturi alcoolice, prin constrângere, a întreținut cu victima, în vârstă de 8 ani, raporturi sexuale orale, act în urma căruia a obținut satisfacția sexuală urmărită.

În ceea ce privește conduita infracțională desfășurată de inculpat, s-a reținut, în contextul real anterior expus, că se circumscrie prevederilor art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., care o incriminează și, prin urmare, s-a constatat că solicitarea inculpatului de achitare a sa, de sub această acuză, este nefondată, în condițiile în care infracțiunea pentru care acesta a fost deja condamnat, la prim grad jurisdicțional, există, este incriminată ca fiind faptă penală (cu grad sporit de pericol social) de către legiuitorul român în prevederile C. pen. și a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție a intenției directe.

S-a mai reținut că apărările la care a înțeles să recurgă inculpatul, pentru a-și dovedi nevinovăția, au fost corect înlăturate, deoarece acesta nu a probat existența unei stări tensionate între el și martorul acuzării N.G., dar nici faptul că victima ar fi fost „manipulată" să declare lucruri neadevărate sau că fosta soție i-ar „fi fabricat dosarul" pentru a se răzbuna. S-a constatat că, în cauză, probele au demonstrat cu certitudine faptul că inculpatul a comis infracțiunea pentru care a fost deferit justiției, iar pedeapsa ce i-a fost aplicată, pentru această faptă reprobabilă, a fost corect individualizată, dispozițiile art. 72 C. pen. fiind riguros interpretate și aplicate.

A fost avut în vedere că inculpatul, deși se află la primul conflict cu legea penală, este o persoană ce manifestă, în comunitatea în care trăiește, un comportament violent (pe care, de altfel, și l-a expus și în timpul dezbaterilor din data de 10 mai 2013), a manifestat un evident dispreț față de valorile sociale expres ocrotite de legiuitorul român - integritatea fizică și psihică a copilului, ocrotirea și afecțiunea de care trebuie să se bucure un copil din partea părinților săi - și consumă, în mod frecvent, băuturi alcoolice. S-a apreciat că aceste considerente, anterior expuse, justifică de ce, în prezența speță, nu se poate dispune pronunțarea unei soluții de achitare a inculpatului apelant (de sub acuza pentru care a fost trimis în judecată), în temeiul prevederilor art. 10 lit. a) C. proc.

pen. și de ce nu se poate, reținându-se față de acesta incidența dispozițiilor art. 74 lit. a) C. pen., să se reducă cuantumul pedepsei deja aplicate. S-a reținut că reeducarea și resocializarea inculpatului nu se poate realiza, ca și scop al pedepsei penale (astfel cum este acesta definit de prevederile art. 52 C. pen.) decât prin executarea de către apelant a pedepsei deja aplicate. Totodată, s-a reținut că, în ceea ce privește soluționarea laturii civile a cauzei, la prim grad jurisdicțional, victima, asistată de mama sa (părintele căruia i-a fost încredințat spre creștere și educare), a beneficiat de asistența juridică, din partea unui avocat ales și că nu a înțeles să formuleze acțiune civilă împotriva inculpatului (care este tatăl său), solicitând doar angajarea răspunderii penale a acestuia.

De asemenea, s-a mai reținut că omisiunea instanței de fond de a dispune recoltarea probelor biologice, de la inculpat, potrivit dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 76/2008, nu atrage reformarea sentinței penale deja pronunțate, acest aspect putând fi remediat cu ocazia executării de către inculpat a pedepsei deja aplicate. Totuși, s-a reținut că hotărârea judecătorească atacată se impune a fî modificată, parțial, pentru omisiunea instanței de fond de a proceda la deducerea, din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, a perioadei reținerii și arestului preventiv, executate de acesta în intervalul 13 august 2012 - 07 septembrie 2012. Împotriva deciziei anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P.R., fără a indica motivele ce stau la baza promovării căii de atac.

Cu prilejul concluziilor formulate oral în fața instanței, apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei, care a fost apreciată ca fiind prea aspră, raportat la circumstanțele personale ale acestuia. Concluziile formulate de reprezentantul parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Examinând recursul declarat prin raportare la dispozițiile art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.

Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385 9 din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 385 9 C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției recursului, art. 385 10 C. proc. pen. prevede în alin. (2 1 ) că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 31 mai 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept. În prezenta cauză, se constată că inculpatul S.P.R. a fost condamnat de instanța de fond, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă complementară.

Totodată, în baza art. 71 alin. (2), (3) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie. Pedeapsa aplicată inculpatului a fost menținută de instanța de prim control judiciar, care a apreciat-o ca fiind temeinică și legală. Criticile formulate pe calea prezentului recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., au vizat cuantumul pedepsei aplicate inculpatului - susținându-se în acest sens că pedeapsa este prea aspră în raport de circumstanțele personale ale recurentului inculpat. Înalta Curte reține că, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai aspecte de drept, prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat și pct. 14 al art. 385 9 C. proc.

pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speță, pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată inculpatului, se încadrează în limitele prevăzute de lege, având în vedere că în sarcina acestuia s-a reținut săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 10 la 25 ani. Pe de altă parte, cu referire la criticile dezvoltate de către recurentul inculpat sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a fost aplicată, considerată ca fiind prea aspră, acestea nu pot fi primite, o astfel de situație fiind exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție în calea de atac a recursului, potrivit art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013. Astfel fiind, pentru argumentele anterior expuse, se constată că, în cauză, că nu poate fi reținut cazul de casare invocat. Față de considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.R. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.R. împotriva deciziei penale nr. 20/A din 31 mai 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 4 noiembrie 2013.