ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3394/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3394/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 53 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului Harghita,

în baza art. 197 alin. (1), (3) C.

pen., a fost condamnat inculpatul S.P.R. la pedeapsa de 10 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunii de viol și, conform art. 71 alin. (2), (3) C. pen., i s-au

interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a), b),

d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

A fost obligat inculpatul să plătească

părții vătămate S.P.M., reprezentat legal prin P.L., suma de 1.500 RON cheltuieli

judiciare, iar potrivit art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească

statului suma de 701,75 RON cheltuieli judiciare avansate în cursul urmăririi penale

și în prima instanță.

La pronunțarea soluției anterior expuse,

instanța de fond a reținut că, prin rechizitoriul din data de 4 septembrie 2012,

Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita a dispus trimiterea în judecată, în stare

de arest preventiv, a inculpatului S.P.R., pentru săvârșirea infracțiunii de viol,

prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen.

În cuprinsul actului de sesizare s-a reținut

că, în dimineața de 10 august 2012, inculpatul se deplasa spre casă, în municipiul

Bălan, împreună cu fiul său minor, în vârstă de 8 ani. Ajuns în zona unei foste

centrale termice, pe strada F., în dreptul imobilului cu nr. X1., inculpatul s-a

oprit. Acesta i-a introdus penisul în gură minorului, întreținând cu el relații

sexuale orale, constrângerea fiind implicită.

La întocmirea rechizitoriului s-au avut

în vedere următoarele probe: proces-verbal de cercetare la fața locului, proces-verbal

de constatare a efectuării actelor premergătoare, proces-verbal de reconstituire,

declarații de martori, declarații de inculpat, plângerea și declarația părții vătămate,

proces-verbal de verificare a apelurilor telefonice, înscrisuri.

În cursul cercetării judecătorești a fost

ascultat inculpatul S.P.R., dar și martorii N.G., I.M., L.I., L.P.A.C. A fost avută

în vedere și declarația dată de martora M.M. în cursul urmăririi penale. A fost

depus la dosar referatul de evaluare a inculpatului întocmit de Serviciul de Probațiune

de pe lângă Tribunalul Harghita.

Din probele existente la dosarul cauzei

instanța a reținut, în fapt, următoarele:

Așa cum a rezultat din referatul de evaluare,

inculpatul a trăit în relații de concubinaj cu P.L., la apartamentul acesteia, din

Bălan, în urma relației lor, a rezultat minorul S.P.M. În august 2009, cei doi s-au

căsătorit. Căsătoria lor a durat doar până în martie 2010 când, din cauza consumului

de alcool al inculpatului, a violențelor exercitate de acesta asupra familiei și

a faptului că singura întreținătoare a fost soția - P.L., a intervenit divorțul

părților. Inculpatul a fost obligat la o pensie de întreținere de 150 RON lunar,

în favoarea minorului, dar potrivit informațiilor furnizate de P.L., pensia nu a

fost plătită niciodată de către inculpat.

S-a mai reținut că P.L. este plecată de

mai mulți ani în Italia, unde lucrează ca menajeră, pentru o familie italiană. Minorul

S.P.M. frecventează cursurile unei școli speciale, din G.D., Perugia, Italia, împreună

cu sora sa maternă. P.L. și minorul S.P.M. vin acasă, în România, aproximativ o

dată pe an, potrivit declarațiilor inculpatului. Cu aceste ocazii, inculpatul se

întâlnește cu fosta soție și cu fiul său, acesta din urmă locuind la el, în apartamentul

mamei inculpatului, din Bălan.

În data de 9 august 2012, astfel cum a

declarat inculpatul, atât el, cât și P.L., împreună cu alte persoane, au participat

la o petrecere la domiciliul numitei F.D., din Bălan. La petrecere a fost prezent

și minorul S.P.M. Petrecerea a ținut până în dimineața de 10 august 2012, inculpatul

plecând, împreună cu fiul său, spre locuința bunicii paterne, S.R., în jurul orei

5:00. Aceștia s-au deplasat pe jos. Pe strada F., în dreptul imobilului cu nr.

X1., inculpatul și fiul său s-au oprit, lângă o fostă centrală termică.

S-a reținut, de asemenea, că N.G. este

unchiul lui P.L., respectiv este frate cu mama acesteia, P.C. Martorii N.G. și I.M.

locuiesc pe strada F., nr. X1. Așa cum a rezultat din procesul-verbal și din fotografiile

judiciare făcute la cercetarea la fața locului, apartamentul are vedere directă

spre centrala termică, atât de la fereastra din bucătărie, cât și de la balcon.

Totodată, în imediata vecinătate se află un stâlp, prevăzut cu bec electric.

Cei doi martori arătați au declarat că

l-au văzut pe inculpatul S.P.R. întreținând raport sexual oral cu minorul S.P.M.,

lângă peretele fostei centrale termice. Martora I.M. a arătat că s-a trezit în jurul

orei 5:00, pentru a face cafeaua, întrucât N.G. intra la serviciu la ora 7:00. La

ora 5:20, a auzit un glas de copil, a fost intrigată de ora nepotrivită și s-a uitat

pe fereastră. L-a văzut pe inculpat cu tricoul ridicat și cu pantalonii lăsați și

atunci l-a trezit pe N.G. Împreună cu N.G. au privit cum inculpatul l-a tras pe

copil spre el, prinzându-l de cap și i-a introdus penisul în gură, întreținând cu

el raport sexual oral. Toată scena a durat, în aprecierea martorei, 5-6 minute.

Martora a arătat că nu a putut spune nimic întrucât a rămas șocată.

Martorul N.G. a declarat, în esență, același

lucru, arătând că a fost trezit de I.M., în jurul orei 5:00 și au asistat la raportul

sexual oral, pe care inculpatul l-a întreținut cu fiul său minor, lângă fosta centrală

termică.

Între declarațiile celor doi martori nu

s-a reținut a fi o identitate absolută. Martorul N.G. a arătat că, în aprecierea

sa, scena la care a asistat a durat aproximativ 2 minute. Totodată, spre deosebire

de I.M., martorul a arătat că au privit, inițial, de la fereastra bucătăriei și,

apoi, din balcon. Instanța a considerat că aceste inadvertențe erau rezultatul firesc

al proceselor de memorie, în special percepția timpului fiind personală și denaturată

de starea martorilor, din momentul percepției. Instanța a considerat respectivele

inadvertențe un indiciu al sincerității martorilor oculari, mai degrabă decât al

nesincerității, demonstrând că nu a existat o punere de acord, anterioară, asupra

declarațiilor pe care le-au dat în instanță. În niciun caz, diferențele dintre declarațiile

celor doi martori oculari, asupra unor împrejurări, cu totul marginale, nu au putut

fi avute în vedere pentru înlăturarea respectivelor probe. Instanța a reținut că

faptele, în materialitatea lor, s-au petrecut, în modalitatea descrisă de cei doi

martori oculari.

Inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei.

Acesta a declarat că doar s-a oprit lângă fosta centrală termică și a urinat, împreună

cu fiul său, neexistând niciun raport sexual oral. Inculpatul a arătat că, ulterior,

în cursul aceleiași zile, s-a întâlnit din nou cu P.L. și S.P.M., la domiciliul

aceleiași F.D. De data aceasta, fosta soție a plecat prima, însoțită de minor.

Martora M.M., ascultată în cursul urmăririi

penale, a arătat că, spre seară, în jurul orei 19, se afla împreună cu P.L. când

aceasta a fost sunată la telefon de N.G., care i-a spus ce s-a întâmplat. Existența

convorbirii a fost confirmată de listing-ul de apeluri. P.L. i-a povestit martorei

cele relatate de unchiul său, cerând explicații și de la minorul S.P.M. Acesta s-a

rușinat să vorbească de față cu martora, dar ulterior, în cadrul unei discuții private

cu mama sa, P.L., i-a povestit acesteia că faptele s-au petrecut conform celor relatate

de N.G.

Apărarea inculpatului s-a bazat pe pretinsa

nesinceritate a martorului N.G. Inițial, inculpatul a arătat că s-ar afla într-un

conflict cu martorul întrucât acesta din urmă l-a surprins, de câteva ori, la furat

de fier vechi, la întreprinderea unde lucrează ca paznic. Martorii propuși de inculpat,

L.I. și L.P.A.C., nu au confirmat apărarea inculpatului. Doar L.I. a arătat că inculpatul

i-a povestit că s-a certat cu N.G., dar discuția cu martorul a avut loc chiar înainte

ca inculpatul să fie arestat, după ce fusese începută urmărirea penală, putându-se

presupune, în mod rezonabil, că acesta a urmărit discreditarea martorului.

De altfel, în faza de judecată, inculpatul

a încercat să sugereze că martorul N.G. dorea, de fapt, să-l despartă de P.L., fiind

mânat de sentimentele generate de relația lor de rudenie.

N.G. a negat existența vreunui conflict

cu S.P.R. Martorul a recunoscut că l-a surprins pe inculpat, la furat de fier vechi,

la întreprinderea unde lucra ca paznic, dar aceasta nu era o împrejurare excepțională,

fiind multe alte persoane în aceeași situație. Totodată, martorul a descris legătura

sa de rudenie cu P.L., ca lipsită de orice momente emoționale, nefiind rezonabil

a crede că își dorea încarcerarea inculpatului, pe aceste considerente.

Având în vedere faptul că martorii propuși

de inculpat nu au confirmat existența vreunui conflict cu N.G., faptul că inculpatul

a fost oscilant în apărări și, în încercarea de discreditare a martorului N.G.,

a invocat nesinceritatea acestuia, inițial, pe baza unui conflict, iar apoi, pe

temeiuri de rudenie, instanța a înlăturat apărarea inculpatului S.P.R.

Tribunalul a reținut că faptele s-au petrecut

în modalitatea ce a rezultat din probele directe, astfel cum au fost descrise de

cei doi martori oculari, ale căror declarații nu au putut fi înlăturate, pentru

niciun motiv rezonabil. Faptele astfel reținute s-a constatat că întrunesc elementele

constitutive ale infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (3)

C. pen. Instanța a avut în vedere, convergent cu actul de sesizare, modalitatea

de săvârșire a faptei prin aceea că inculpatul a profitat de imposibilitatea minorului,

S.P.M., de a se apăra, dată fiind vârsta fragedă a acestuia, de numai 8 ani și condiția

sa specială, rezultând că acesta suferă de un retard în dezvoltare.

La individualizarea pedepsei ce a fost

aplicată inculpatului, instanța a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72

C. pen. în ce privește pericolul social al faptei, tribunalul l-a apreciat ca fiind

ridicat, reținându-se că întreținerea unor raporturi sexuale nefirești, aberante

sub mai multe aspecte, respectiv al relațiilor de rudenie, al vârstei și stării

minorului, al modalității, al locului în care s-au petrecut, a fost de natură să

aibă consecințe grave asupra dezvoltării ulterioare a victimei.

În ce privește persoana inculpatului, instanța

a reținut că acesta nu este un element responsabil al comunității. Căsnicia sa a

durat doar câteva luni, fiind marcată de consumul de alcool și violență familială.

Totodată, consilierul de probatiune a identificat elemente din care s-a putut deduce

că mama și fratele din Târgu-Mureș al inculpatului găsesc dificilă conviețuirea

cu acesta. În ce privește comportamentul inculpatului, acesta însuși a recunoscut

că a fost surprins, de câteva ori, în timp ce încerca să sustragă fier vechi. Toate

aceste aspecte comportamentale au impus concluzia unui pericol social ridicat legat

de persoana inculpatului.

Ținând seama că pedeapsa principală prevăzută

de lege pentru infracțiunea săvârșită era de la 10 la 25 de ani închisoare, tribunalul

a constatat că pedeapsa ce i se putea aplica inculpatului nu putea fi mai mică de

minimul special. La această pedeapsă s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen. Tribunalul a constatat

că, prin săvârșirea faptelor, inculpatul a demonstrat că era nedemn de exercitarea

drepturilor electorale și inadecvat drepturilor părintești. Aceleași drepturi au

fost interzise și ca pedeapsă accesorie.

Împotriva sentinței penale anterior menționate,

înlăuntrul termenului imperativ reglementat de dispozițiile art. 363 C. proc.

pen., au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și inculpatul S.P.R.

În calea de atac exercitată de Ministerul

Public s-a susținut că se impune reformarea parțială a hotărârii judecătorești criticate,

deoarece din pedeapsa aplicată inculpatului S.P.R. nu s-a dedus reținerea și arestul

preventiv executate de acesta, fapt ce atrage nelegalitatea sentinței. S-a arătat

că inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev.

de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., iar prin ordonanța de reținere din 13

august 2012, acesta a fost reținut începând cu ora 19:50. Ulterior, prin încheierea

penală nr. 266 din 14 august 2012, pronunțată de Tribunalul Harghita, s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului pe o durată de 29 de zile, începând cu data

de 14 august 2012, până la data de 11 septembrie 2012, inclusiv.

La primirea dosarului, în temeiul art.

300

1

C. proc. pen., prin încheierea din 06 septembrie 2012 a Tribunalului

Harghita, s-a dispus menținerea măsurii arestului preventiv. Prin decizia nr. 556/R/07

septembrie 2012 a Curții de Apel Târgu Mureș s-a admis recursul inculpatului împotriva

încheierii menționate mai sus și s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive

cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Bălan și punerea de îndată în libertate

a acestuia.

S-a susținut că instanța de fond l-a condamnat

pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care fost trimis în judecată la

o pedeapsă principală de 10 ani închisoare, iar un aspect de nelegalitate a sentinței

primei instanțe a rezultat din omisiunea deducerii din pedeapsa aplicată a duratei

reținerii și a arestării preventive.

Astfel, s-a arătat că instanța de fond

trebuia ca, în temeiul art. 88 C. pen., să deducă din pedeapsa aplicată durata reținerii

și a arestării preventive de 13 august 2012 până în data de 07 septembrie 2013.

În apelul promovat de către inculpatul

S.P.R. s-a solicitat ca, în urma admiterii lui, a desființării integrale a hotărârii

judecătorești pronunțate, rejudecându-se cauza, să se dispună achitarea sa, conform

art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a invocat de către

inculpatul apelant că sentința criticată este netemeinică și nelegală, deoarece

Tribunalul Harghita a administrat probațiunea în prezenta cauză într-o manieră greșită,

acordând credit absolut unor probe, cel puțin discutabile și trecând cu vederea

unele probe și indicii deosebit de importante din punctul de vedere al aflării adevărului.

În consecință, în temeiul art. 378

alin. (2) C. proc. pen., s-a solicitat a se da o nouă apreciere probelor administrate

în fața primei instanțe, susținându-se, astfel, că:

Declarațiile martorilor N.G. și I.M. sunt

lipsite de credibilitate și trebuie înlăturate, pentru următoarele motive: I.M.

se afla, neobișnuit de devreme, în jurul orei 5:00 dimineața, pe balconul locuinței

sale, explicându-se încă din primele declarații, spunând că își aștepta fiica la

o cafea, aceasta urmând să-i facă o vizită în drum spre serviciu, programul acesteia

la fabrica de confecții începând de la ora 6:00 dimineața.

S-a mai arătat că susținerea martorei nu

a fost verificată în cursul urmăririi penale, iar apărarea a solicitat instanței

de fond să emită o adresă către fabrica de confecții din Bălan, pentru a verifica

dacă, într-adevăr, fiica martorei era de serviciu în dimineața zilei de 10 august

2012, însă, deși această cerere în probațiune ar fi implicat costuri puține și adresa

putea fi administrată cu celeritate, instanța a respins-o, neacordând inculpatului

posibilitatea de a aduce această dovadă în sprijinul bănuielii legitime că martora

nu se afla din întâmplare pe balcon, ci susținea numai „pro causa", că se afla

acolo.

În al doilea rând, s-a susținut că ambii

martori au declarat că au privit, pur și simplu, timp de 5-6 sau 2-3 minute, după

caz, cum inculpatul întreținea relații sexuale orale cu fiul său în vârstă de 8

ani, apreciindu-se că acest comportament, având în vedere natura și gravitatea presupusei

fapte, era de neînțeles și de neacceptat și că orice om normal ar fi strigat la

făptuitor sau ar fi chemat imediat poliția.

În plus, s-a arătat că declarațiile martorilor

erau confuze și contradictorii în privința hainelor purtate de inculpat, respectiv

victimă, în momentul săvârșirii infracțiunii: în timp ce martorii au descris, mod

amănunțit, ce anume a purtat inculpatul și de ce culoare, fiind întrebați cum era

îmbrăcată victima, alt răspuns nu au putut da, decât că purta pantaloni și tricou

(un băiețel poartă tot timpul pantaloni și tricou, acest răspuns era de ordinul

evidenței, dar denota faptul că martorii nu au fost pregătiți pentru această întrebare,

ei concentrându-se pe incriminarea inculpatului).

Astfel, apărarea, având dubii față de credibilitatea

celor doi martori, a apreciat că instanța de fond a dat dovadă de superficialitate

când a refuzat verificarea, prin probe complementare, a acestui aspect, pentru acest

motiv solicitându-se ca instanța de apel să procedeze la reaudierea martorilor N.G.

și I.M. și să administreze proba cu adresa către locul de muncă a fiicei sus-numitei.

În altă ordine de idei, s-a arătat că nu

putea constitui apărare oscilantă din partea inculpatului, faptul că a susținut

atât existența relațiilor conflictuale cu martorul N.G., cât și faptul că acesta

era influențat de relațiile de rudenie cu fosta sa soție, P.L., pentru că nu erau

decât două motive concomitente pentru care acesta a inventat săvârșirea infracțiunii

de către inculpat.

S-a mai susținut că un alt element care

ar fi trebuit să trezească dubii, la instanța de fond, a fost acela că reprezentantul

legal al victimei, P.L., în declarația sa inițială din data de 10 august 2012, nu

a pomenit nimic despre vreun telefon primit de la N.G., afirmând că fiul său i-a

povestit totul, din proprie inițiativă, iar ulterior, a doua zi, a revenit și a

declarat că, de fapt, a aflat de la un martor ocular, respectiv N.G., despre cele

întâmplate și a oferit explicația conform căreia nu a dorit să-și implice unchiul

în cauză.

S-a arătat, de asemenea, că având în vedere

aceste indicii, s-a solicitat audierea lui P.L., însă instanța de fond nu a considerat

necesară ascultarea acesteia.

Totodată, cu referire la victimă, s-a arătat

că, din păcate, copilul minor era încadrat în gradul III de handicap, fiind verosimil

ca relatările acestuia să nu corespundă întotdeauna realității, ci influențelor

exercitate de alte persoane.

Având în vedere faptul că acuzarea și-a

bazat actul de sesizare, într-o pondere covârșitoare, pe declarația părții vătămate,

s-a apreciat că se impunea, în mod imperativ, ascultarea lui S.P.M. în fața instanței.

Inculpatul a solicitat administrarea acestei

probe în fața Tribunalului Harghita, însă acesta a respins cererea, cu motivarea

că administrarea probei ar fi mult îngreunată, deoarece minorul frecventează cursurile

unor școli speciale în Italia și că acesta a fost, oricum, audiat în cursul urmăririi

penale.

În acest fel, inculpatul a apreciat că

instanța de fond a încălcat, în mod grav, principiul administrării nemijlocite a

probelor, în faza cercetării judecătorești, lezând dreptul său la apărare.

S-a mai arătat că o soluție de condamnare

la o pedeapsă privativă de libertate de 10 ani, în regim de executare, nu se putea

baza pe o judecată în primă instanță, fără să fie ascultată partea vătămată, în

mod nemijlocit de președintele instanței sau, admițând faptul că prezentarea minorului

în fața Tribunalului Harghita ar fi foarte anevoioasă datorită faptului că acesta

domiciliază în Italia, prin comisie rogatorie internațională, dar, în mod imperativ,

de către un magistrat.

S-a solicitat ca instanța de apel să dispună

efectuarea demersurilor pentru audierea părții vătămate și a reprezentantului legal

al acestuia, fie în mod nemijlocit, fie prin comisie rogatorie.

Inculpatul a mai arătat că neagă săvârșirea

infracțiunii reținute în sarcina sa, deoarece fapta nu există și că era vorba despre

o acțiune de răzbunare a familiei fostei sale soții, concepută într-un mod extrem

de perfid împotriva sa.

Totodată, inculpatul a învederat că nu

susține că ar fi un cetățean model, recunoscând că nu a reușit să facă față cu succes

contextului economic actual, în sensul că nu și-a găsit un loc de muncă și consumă

frecvent băuturi alcoolice, fiind nevoit să caute fier vechi, asigurându-și astfel

o sursă de venit, în cadrul limitelor legalității, însă trebuia avut în vedere -

ceea ce a omis să ia în considerare Tribunalul Harghita - că nu are antecedente

penale, are 35 de ani și niciodată nu a dat dovadă de comportament sexual deviant,

or, știința criminologiei a demonstrat că, în cazul acestor tipuri de infracțiuni,

autorul este de obicei cunoscut ca atare în comunitate și își dezvăluie înclinația

încă la începutul vieții sexuale.

Prin concluziile scrise, depuse la dosarul

cauzei, inculpatul apelant a solicitat ca, în subsidiar, dacă se va aprecia necesar,

să se dispună reducerea cuantumului pedepsei deja aplicate (reținându-se a fi incidente

față de el prevederile art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen.) și a-i fi suspendată sub

supraveghere executarea pedepsei ori să se dispună executarea la locul de muncă,

conform acceptului emis de SC A.M.C. SRL Bălan, în scris și depus la dosarul cauzei.

În dezvoltarea acestui motiv subsidiar al apelului, inculpatul S.P.R. a învederat

că, întrucât art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. permite reducerea pedepsei aplicate

până la 3 ani, persoana sa oferă suficiente garanții ca scopul pentru care legiuitorul

a instituit pedeapsa penală să poată fi atins și fără executarea acesteia într-un

penitenciar, solicitându-se astfel aplicarea art. 86

1

sau art. 86

7

C. proc. pen., respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea

pedepsei la locul de muncă. S-a arătat că la termenul de judecată din 10 mai 2013

a depus un înscris, reprezentând acordul scris al SC A.M.C. SRL, cu sediul în Bălan,

str. D., jud. Harghita ca, în cazul acordării beneficiului executării pedepsei aplicate

la locul de muncă, executarea pedepsei să aibă loc în unitatea respectivă.

În altă odine de idei, inculpatul a invocat

în apărare și prevederile art. 372 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora, în apelul

declarat de procuror în favoarea unei părți, instanța de apel nu poate agrava situația

acesteia, or, în prezenta cauză, apelul Parchetului pe latura penală era, în mod

indiscutabil, în favoarea inculpatului, acesta solicitând doar deducerea din pedeapsa

aplicată a perioadei de 24 de ore plus 29 de zile, considerate ca executate în stare

de reținere, respectiv arest preventiv, și nu aplicarea unei pedepse mai severe.

Astfel, s-a solicitat ca, la reindividualizarea

pedepsei, instanța de apel să aibă în vedere și acest aspect.

Referitor la apelul declarat de Parchet,

s-a solicitat admiterea în parte a acestuia, sub aspectul deducerii perioadei reținerii

și a arestării preventive și respingerea căii de atac, sub aspectul celorlalte motive

de apel.

S-a învederat că Parchetul de pe lângă

Tribunalul Harghita nu a greșit prin neexercitarea, din oficiu, a acțiunii civile,

având în vedere, pe de o parte, faptul că partea vătămată a participat la procesul

penal, prin reprezentant legal (chiar mama acesteia), iar pe de altă parte, a și

beneficiat de apărare calificată, fiind reprezentat de avocat ales.

Astfel, s-a arătat că nu se putea susține

că partea vătămată nu ar fi fost informată despre posibilitățile de care dispunea

în ceea ce privește constituirea de parte civilă, în procesul penal, nefiind nevoie

de intervenția procurorului în acest sens.

Partea vătămată, prin reprezentant legal,

a ales să nu se constituie parte civilă în deplină cunoștință de cauză.

De asemenea, s-a arătat că motivul de apel

referitor la omisiunea instanței de a preleva probe biologice, conform prevederilor

Legii nr. 76/2008, se impunea a fi respins, având în vedere faptul că remedierea

acestei omisiuni nu ar contribui la aflarea adevărului, datorită perioadei lungi

de timp care a trecut de la data presupusei fapte.

Deși, la primul termen de judecată fixat

în cauză, reprezentantul Ministerului Public a suplimentat motivele apelului, inițial

promovat în cauză, solicitând, prin prisma prevederilor art. 17 C. proc. pen., ca

inculpatul să fie obligat și la plata de despăgubiri civile către partea vătămată,

dar și prelevarea de probe biologice de la inculpat, potrivit dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 76/2008, cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, reprezentantul

Ministerului Public nu și-a mai menținut motivele de apel, expuse oral, la termenul

de judecată din data de 05 aprilie 2013.

Având în vedere caracterul devolutiv și

extensiv al apelului, instanța de prim control judiciar, în baza rolului activ ce

îi revine, pentru materializarea scopului procesului penal, astfel cum este acesta

reglementat de dispozițiile art. 1 C. proc. pen., a procedat la audierea părții

vătămate minore S.P.M. și a reprezentantului legal al acestuia, P.L., la termenul

de judecată din 10 mai 2013.

Prin decizia penală nr. 20/A din 31 mai

2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de

familie,

au fost admise apelurile

promovate împotriva sentinței penale nr. 53 din 28 ianuarie 2013 a Tribunalului

Harghita.

A fost desființată, în parte, hotărârea

criticată și s-a dedus din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului S.P.R., perioada

reținerii și a arestului preventiv, executate de acesta, în intervalul 13 august

- 7 septembrie 2012.

Au fost menținute celelalte dispoziții

ale sentinței penale apelate.

Cheltuielile judiciare în apel au rămas

în sarcina statului.

Reevaluându-se întregul material probator

și date fiind prevederile art. 370-374 raportat la art. 379 C. proc. pen., s-a reținut

că, din obiectiva interpretare a probatoriului administrat în prezenta cauză, s-a

demonstrat, cu certitudine, faptul că, în data de 10 august 2012, în jurul orelor

5:00, în loc public (mai precis pe str. F. din orașul Bălan), inculpatul S.P.R.,

prin constrângere, a determinat victima minoră să întrețină cu el raporturi sexuale

orale. A fost avut în vedere că inculpatul, profitând nu doar de vârsta fragedă

a victimei, care la momentul respectiv era în etate de 8 ani, dar și de ușoara întârziere

psiho-intelectuală prezentată de aceasta, precum și de faptul că era tatăl victimei,

a întreținut cu aceasta raporturi sexuale orale, ce au fost consumate și în urma

cărora a obținut satisfacția sexuală urmărită, comiterea acestei reprobabile fapte

de către inculpat fiind corect stabilită de către instanța de fond, prin coroborarea

aspectelor reieșite din declarațiile martorilor N.G., I.M., P.L. cu procesul-verbal

de cercetare la fața locului și cu planșele foto întocmite în cauză. De asemenea,

s-a reținut că victima minoră, audiată de către instanța de apel, a relatat modul

în care, în ziua fatidică, dimineața devreme, pe când se deplasau spre locuința

tatălui său, acesta (inculpatul) a întreținut cu el raporturi sexuale orale, prin

constrângere, „lângă blocul nr. ZZ.". Chiar dacă minorul prezintă o ușoară

întârziere psiho-intelectuală, instanța, care a stabilit un facil contact cu acesta,

a putut constata nu doar că este, încă, profund marcat de negativa experiență trăită,

dar și că realizează că acțiunea inculpatului este nefirească, că tatăl său i-a

făcut rău.

S-a constatat că, din interpretarea probelor

administrate în prezenta cauză, în mod direct, imparțial și nemijlocit, a rezultat

că inculpatul apelant S.P.R. a comis infracțiunea de viol, în data de 10 august

2012, asupra victimei în vârstă de 8 ani, care este fiul său. S-a stabilit că fapta

astfel comisă de către inculpat întrunește din punct de vedere obiectiv și subiectiv

elementele constitutive ale infracțiunii incriminate de prevederile art. 197

alin. (1) și (3) C. pen., constând în aceea că inculpatul apelant, în dimineața

zilei de 10 august 2012, după un prealabil și voluntar consum de băuturi alcoolice,

prin constrângere, a întreținut cu victima, în vârstă de 8 ani, raporturi sexuale

orale, act în urma căruia a obținut satisfacția sexuală urmărită.

În ceea ce privește conduita infracțională

desfășurată de inculpat, s-a reținut, în contextul real anterior expus, că se circumscrie

prevederilor art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., care o incriminează și, prin urmare,

s-a constatat că solicitarea inculpatului de achitare a sa, de sub această acuză,

este nefondată, în condițiile în care infracțiunea pentru care acesta a fost deja

condamnat, la prim grad jurisdicțional, există, este incriminată ca fiind faptă

penală (cu grad sporit de pericol social) de către legiuitorul român în prevederile

C. pen. și a fost săvârșită de inculpat cu forma de vinovăție a intenției directe.

S-a mai reținut că apărările la care a

înțeles să recurgă inculpatul, pentru a-și dovedi nevinovăția, au fost corect înlăturate,

deoarece acesta nu a probat existența unei stări tensionate între el și martorul

acuzării N.G., dar nici faptul că victima ar fi fost „manipulată" să declare

lucruri neadevărate sau că fosta soție i-ar „fi fabricat dosarul" pentru a

se răzbuna.

S-a constatat că, în cauză, probele au

demonstrat cu certitudine faptul că inculpatul a comis infracțiunea pentru care

a fost deferit justiției, iar pedeapsa ce i-a fost aplicată, pentru această faptă

reprobabilă, a fost corect individualizată, dispozițiile art. 72 C. pen. fiind riguros

interpretate și aplicate. A fost avut în vedere că inculpatul, deși se află la primul

conflict cu legea penală, este o persoană ce manifestă, în comunitatea în care trăiește,

un comportament violent (pe care, de altfel, și l-a expus și în timpul dezbaterilor

din data de 10 mai 2013), a manifestat un evident dispreț față de valorile sociale

expres ocrotite de legiuitorul român - integritatea fizică și psihică a copilului,

ocrotirea și afecțiunea de care trebuie să se bucure un copil din partea părinților

săi - și consumă, în mod frecvent, băuturi alcoolice. S-a apreciat că aceste considerente,

anterior expuse, justifică de ce, în prezența speță, nu se poate dispune pronunțarea

unei soluții de achitare a inculpatului apelant (de sub acuza pentru care a fost

trimis în judecată), în temeiul prevederilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. și de

ce nu se poate, reținându-se față de acesta incidența dispozițiilor art. 74

lit. a) C. pen., să se reducă cuantumul pedepsei deja aplicate. S-a reținut că reeducarea

și resocializarea inculpatului nu se poate realiza, ca și scop al pedepsei penale

(astfel cum este acesta definit de prevederile art. 52 C. pen.) decât prin executarea

de către apelant a pedepsei deja aplicate.

Totodată, s-a reținut că, în ceea ce privește

soluționarea laturii civile a cauzei, la prim grad jurisdicțional, victima, asistată

de mama sa (părintele căruia i-a fost încredințat spre creștere și educare), a beneficiat

de asistența juridică, din partea unui avocat ales și că nu a înțeles să formuleze

acțiune civilă împotriva inculpatului (care este tatăl său), solicitând doar angajarea

răspunderii penale a acestuia. De asemenea, s-a mai reținut că omisiunea instanței

de fond de a dispune recoltarea probelor biologice, de la inculpat, potrivit dispozițiilor

art. 7 din Legea nr. 76/2008, nu atrage reformarea sentinței penale deja pronunțate,

acest aspect putând fi remediat cu ocazia executării de către inculpat a pedepsei

deja aplicate.

Totuși, s-a reținut că hotărârea judecătorească

atacată se impune a fî modificată, parțial, pentru omisiunea instanței de fond de

a proceda la deducerea, din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului, a perioadei

reținerii și arestului preventiv, executate de acesta în intervalul 13 august 2012

- 07 septembrie 2012.

Împotriva deciziei anterior menționate,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.P.R.,

fără a indica motivele ce stau la baza

promovării căii de atac.

Cu prilejul concluziilor formulate oral

în fața instanței, apărătorul recurentului inculpat a invocat cazul de casare prevăzut

de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepsei, care

a fost apreciată ca fiind prea aspră, raportat la circumstanțele personale ale acestuia.

Concluziile formulate de reprezentantul

parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au

fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi

reluate.

Examinând recursul declarat prin raportare

la dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum au fost modificate

prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele

care urmează.

Consacrând efectul parțial devolutiv al

recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385

6

C.

proc. pen. stabilește în alin. (2) că instanța de recurs examinează cauza numai

în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385

9

din același cod.

Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în

apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care

se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe

această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări

ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate

de art. 385

9

C. proc. pen.

Instituind, totodată, o altă limită a devoluției

recursului, art. 385

10

C. proc. pen. prevede în alin. (2

1

)

că instanța de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile

prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deși se

încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin

5 zile înaintea primului termen de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al

aceluiași articol, cu singura excepție a cazurilor de casare care, potrivit

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.

În cauză, se observă că decizia penală

recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, la data de 31 mai 2013, deci ulterior intrării în

vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea

instanțelor judecătorești, situație în care aceasta este supusă casării în limita

motivelor de recurs prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen., astfel cum

au fost modificate prin actul normativ menționat, dispozițiile tranzitorii cuprinse

în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare

prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale

aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau

în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăsește în speță.

Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă,

o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au

fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de

aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17

2

al art. 385

9

C. proc. pen., intenția clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare,

fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului,

reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.

În prezenta cauză, se constată că inculpatul

S.P.R. a fost condamnat de instanța de fond, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., la pedeapsa de 10 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă complementară.

Totodată, în baza art. 71 alin. (2),

(3) C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin.

(1) lit. a), b), d), e) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

Pedeapsa aplicată inculpatului a fost menținută

de instanța de prim control judiciar, care a apreciat-o ca fiind temeinică și legală.

Criticile formulate pe calea prezentului

recurs, circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., au vizat cuantumul pedepsei aplicate inculpatului - susținându-se

în acest sens că pedeapsa este prea aspră în raport de circumstanțele personale

ale recurentului inculpat.

Înalta Curte reține că, în realizarea scopului

de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanța de recurs numai

aspecte de drept, prin Legea nr. 2/2013 a fost modificat și pct. 14 al art. 385

9

C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când

s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speță,

pedeapsa de 10 ani închisoare, aplicată inculpatului, se încadrează în limitele

prevăzute de lege, având în vedere că în sarcina acestuia s-a reținut săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., pedepsită cu închisoare

de la 10 la 25 ani.

Pe de altă parte, cu referire la criticile

dezvoltate de către recurentul inculpat sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a

fost aplicată, considerată ca fiind prea aspră, acestea nu pot fi primite, o astfel

de situație fiind exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curți de Casație și Justiție

în calea de atac a recursului, potrivit art. 385

9

alin. (1) pct. 14 C.

proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.

Astfel fiind, pentru argumentele anterior

expuse, se constată că, în cauză, că nu poate fi reținut cazul de casare invocat.

Față de considerentele ce preced,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.P.R.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

în care se va include și onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul S.P.R. împotriva deciziei penale nr. 20/A din 31 mai 2013 a Curții

de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 4 noiembrie 2013.