ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2838/2013

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 194 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Suceava s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de "viol", prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în două infracțiuni de "viol", prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., părți vătămate fiind minorii: C.B.M., respectiv I.O. și a fost condamnat inculpatul minor B.S., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- "viol", prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 lit. c) C. pen. și art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, parte vătămată fiind minorul C.B.M.;

- "viol", prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 lit. c) C. pen. și art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, parte vătămată fiind minorul I.O..

În baza art. 33 lit. a) C. pen. rap. la art 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare.

S-a făcut aplic. art. 71 alin. (1) C. pen. privind interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În conformitate cu art. 110

1

C. proc. pen. s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 (trei) ani închisoare pe durata termenului de încercare de 5 (cinci) ani, prev. de art. 110 C. pen.

Pe durata termenului de încercare, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere prev. de art. 863 C. pen.:

a. să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Suceava;

b. să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c. să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

e. să nu intre în legătură cu părțile vătămate minore C.B.M. și I.O. și reprezentanții lor legali, respectiv C.M., C.C. și I.T., A.N..

Totodată, s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor prevăzute de:

- art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni;

- art. 84 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neexecutării obligațiilor civile;

- art. 864 alin. (2) C. pen., în sensul că, dacă nu îndeplinește, cu rea-credință, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile stabilite de instanță, se va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunându-se executarea în întregime a acesteia;

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.

Prin aceeași sentință s-a luat act că părțile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanți legali C.C. și M. și I.O. - prin reprezentanți legali I.T. și A.N., nu s-au constituit părți civile în cauză.

Din oficiu, în baza art. 17 alin. (1) și (3) C. proc. pen., inculpatul minor B.S. a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., să plătească fiecăreia dintre părțile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanți legali C.C. și M. și I.O. - prin reprezentanți legali I.T. și A.N. suma de 5.000 lei, cu titlu de daune morale (5.000 lei x 2 = 10.000 lei).

De asemenea inculpatul minor a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., să plătească statului suma de 1.000 lei, reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 465/P/2009 din data de 29 decembrie 2011, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul B.S., pentru săvârșirea infracțiunii continuate de viol prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 99 alin. (2) C. pen.

Totodată, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul B.S. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1), (3) C. pen., faptă săvârșită în dauna părții vătămate A.I.S., întrucât aceasta nu există.

În descrierea situației de fapt, în actul de sesizare a instanței s-a reținut că, inculpatul B.S. era minor la data săvârșirii faptei, fiind născut la data de ... 1994 Republica Moldova, însă își are domiciliul stabil, împreună cu părinții săi C.V. și C.L., în com. H., jud. S.

I. La data de 24 iunie 2009, inculpatul s-a întâlnit cu victimele minore C.B.M., născut la ... 2004 și I.O., născut la ... 1999, în apropierea bisericii din localitatea H. și le-a invitat să se joace pe un teren din spatele lăcașului de cult, într-un loc cu vegetație înaltă și copaci.

În locul izolat în care se aflau, inculpatul i-a obligat pe cei doi minori să întrețină cu el raporturi sexuale orale și anale, astfel:

- prin amenințare, inculpatul l-a obligat pe minorul I.O. în vârstă de 10 ani să întrețină cu el raporturi sexuale orale, de față fiind și cea de-a doua victimă;

- după consumarea raporturilor sexuale cu prima victimă, inculpatul, tot prin amenințare și prin violență - ruperea pantalonilor și a chilotului - l-a obligat și pe minorul C.B.M. în vârstă de 5 ani să întrețină cu el raporturi sexuale anale și apoi orale.

Minorul I.O., a părăsit locul faptei în timp ce inculpatul întreținerea raporturi sexuale anale cu cea de-a doua victimă, fiind găsit de către martora C.M.G. în fața bisericii sus-menționate.

În timp ce minorii erau agresați sexual de către inculpatul, membrii familiei au început să îl caute pe fiul lor minor C.B.M., sens în care a plecat martora C.M.G. (sora sa).

Martora s-a întâlnit cu victima I.O. în fața bisericii, aceasta îndrumând-o spre locul unde se afla fratele ei, care a fost găsit în curtea din spatele bisericii, sub un copac în care se afla inculpatul B.S.. Pe drumul de întoarcere spre casă, sesizând că minorul este agitat și are hainele rupte, martora l-a întrebat ce s-a întâmplat, acesta povestindu-i că a fost obligat de către inculpat să întrețină cu el raporturi sexuale orale și anale. Susținerile minorului în vârstă de 5 ani au fost confirmată și de către prima victimă I.O., în vârstă de 10 ani, care a relatat și ea aceleiași martore că a fost agresată sexual și că a părăsit locul incidentului în timp ce fratele ei era și el supus aceluiași tratament de către inculpat.

În momentul în care victima minoră C.B.M. a fost dusă acasă de către sora sa, a povestit și părinților săi despre agresiunea la care a fost supusă, astfel că membrii familiei acesteia s-au deplasat la locuința părinților inculpatului și i-au reproșat acțiunile îndreptate asupra copilului lor.

După săvârșirea faptelor de agresiune sexuală asupra celor doi minori, inculpatul a rămas urcat în același arbore din curtea interioară a bisericii din localitate, de unde a observat că membrii familiei C. s-au deplasat la locuința părinților săi și de frica repercusiunilor acțiunilor sale a evitat să se mai întoarcă acasă, rămânând fugar o scurtă perioadă de timp.

Făcând considerații juridice asupra infracțiunii de viol în formă consumată, procurorul de caz a reliefat că aceasta există, întrucât raporturile sexuale la care au fost supuse cele două victime minore, reprezintă acte sexuale în accepțiunea C. pen. și în condițiile în care s-au consumat prin constrângerea lor, astfel că urmează ca inculpatul să răspundă penal.

Activitatea de constrângere a victimelor din partea inculpatului a constat în exercitarea de violențe asupra corpurilor sau a hainelor acestora și prin proferarea de amenințări cu moartea, spânzurarea, înec sau cu bătaia. Inculpatul a profitat și de imposibilitatea victimelor de a se apăra sau de a-și exprima voința datorită vârstei acestora, respectiv 5 și 10 ani.

Inculpatul, deși minor, cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani la data săvârșirii faptelor, urmează să răspundă penal potrivit art. 99 alin. (2) C. pen. întrucât, expertizat psihiatric cu privire la activitatea sa infracțională, Institutul de Medicină Legală Iași a concluzionat că acestea au fost comise cu discernământ (ds. u.p.).

Existența faptei și vinovăția inculpatului este susținută de următoarele mijloace de probă și argumente:

a) ambele victime I.O. și C.B.M. au relatat și declarat modul în care au fost supuse agresiunii sexuale, atât membrilor familiilor lor, cât și cu ocazia evaluării psihologice, nefiind evidențiate neconcordanțe sau contradicții în relatările și declarațiile lor (ds. u.p.);

b) martorii care au luat contract cu cele două victime imediat după consumarea infracțiunii, confirmă susținerile celor doi, aceștia având aceleași depoziții cu privire la relatările minorilor;

Astfel:

- martora C.M.G., care a ajuns prima la locul agresiunii sexuale, a declarat că fratele său B., plângând, "mi-a relatat că pantalonii i-au fost rupți de către B.S. care l-a obligat să întrețină raporturi sexuale orale și anale", precum și faptul că I.O. "a confirmat cele relatate de fratele meu și a susținut că și el a pățit același lucru cu B.S. și în același loc" (ds. u.p.);

- martora C.M., mama minorului C.M.B., în depoziția sa, a menționat relatarea pe care i-a făcut-o acesta, în sensul că B.S. i-a rupt hainele și, prin amenințare, l-a obligat să întrețină raporturi sexuale orale și anale, alternând cu reprize de masturbare (ds. u.p.);

- martorii M.D. și S.I., care au participat ca asistenți la cercetarea la fața locului, confirmă susținerile celor doi minori care, în prezența lor, au declarat că "B.S. i-a amenințat și i-a obligat să întrețină relații sexuale orale, iar pe minorul C.B.M. să întrețină și relații sexuale anale" (ds. u.p.).

c) cercetarea la fața locului și examinarea criminalistică a hainelor unuia dintre minorii agresați, confirmă prezența acestora la locul faptei și distrugerea parțială a îmbrăcămintei, aspecte ce dau veridicitate susținerilor lor (ds. u.p.);

d) expertiza medico-legală confirmă exercitarea unor violențe asupra victimei C.B.M., fiind evidențiată o fisură la nivelul orificiului anal extern care pledează pentru un posibil act sexual anal cu intromisiune (ds. u.p.);

e) evaluarea psihologică a minorului C.B.M. evidențiază și descrie trauma psihică resimțită de acesta în urma agresiunii sexuale, ceea ce dă veridicitate științifică relatărilor sale (ds. u.p.);

f) evaluarea psihologică a minorului I.O. evidențiază persistența unor sentimente dureroase - tristețe, furie, frică, ceea ce pledează pentru existența agresiunii sexuale (ds. u.p.);

g) personalitatea psihologică a inculpatului confirmă predispoziția sa la fapte antisociale:

- elev cu medii scăzute la purtare ca urmare a comportamentului neadecvat în cadrul colectivului, colegele lui plângându-se că este needucat (caracterizare unitate școlară - ds. u.p.);

- atitudine retrasă și neintegrată în colectiv, fire singuratică, atitudine total dezinteresată (caracterizare unitate școlară - ds. u.p.);

- fire închisă, necomunicativă, încăpățânată, predispus la activități antisociale (anchetă socială autoritatea locală - ds. u.p.);

h) atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei:

- deși nu avea nici un motiv să rămână la locul producerii faptei dacă nu ar fi săvârșit nimic, el a rămas urcat în același arbore din curtea interioară a bisericii, încercând să observe activitatea desfășurată de victimele sale și de membrii familiilor acestora;

- din locul în care se afla, inculpatului îi era imposibil să afle ce au discutat membrii familiei minorului agresat cu părinții săi, astfel că frica lui de a se deplasa la domiciliu nu poate fi justificată decât de sentimentul de vinovăție a faptelor comise;

- după ce a realizat că faptele săvârșite au ajuns a fi auzite și de membrii familiei sale, a stat fugar o perioadă de timp, pentru a nu fi pedepsit de tatăl său, atitudine ce confirmă discernământul lui și realizarea consecințelor acțiunilor ilicite desfășurate.

II. Pe parcursul cercetărilor, organele de urmărire penală au fost sesizate și cu privire la săvârșirea unui alt act de abuz sexual comis asupra minorului A.I.L., însă din probele administrate în cauză nu rezultă săvârșirea acestei fapte de natură penală.

Inexistența faptei este confirmată de raportul de constatare medico-legală care a concluzionat că minorul A.I.L. nu prezintă elemente de natură medico-legale pentru a confirma un raport sexual anal la care să fi fost supus (ds. u.p.).

Nefiind probe care să susțină cu certitudine existența acestei fapte, potrivit principiului "in dubio pro reo" că de orice îndoială beneficiază cel cercetat, cu privire la acest aspect s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

A evidențiat procurorul de caz că, pe parcursul urmăririi penale, inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptei, nefiind însă coerent în apărările sale, arătând inițial că nu își explică de ce este acuzat de către victime de agresiune sexuală (ds. u.p.) și că nu este în dușmănie cu aceștia (ds. u.p.), apoi, posibil influențat de susținerile părinților săi, a afirmat, fără a putea proba, că părinții celor doi copii sunt invidioși pe starea materială a părinților săi (ds. u.p.) sau că cele două familii s-ar afla în dușmănie cu familia lui (ds. u.p.), sau că aceștia ar fi invidioși pe el că are bani și învață bine (ds. u.p.), deși rezultatele școlare infirmă aceste aspecte (ds. u.p.).

Pe parcursul cercetării judecătorești, inculpatul și-a menținut declarațiile date în fața organelor de poliție (prin care nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii) și a arătat că nu dorește să facă precizări suplimentare (ds. fond).

Dacă partea vătămată C.B.M. a confirmat în instanță (ds. fond), susținerile mamei sale consemnate în plângerea și declarația din timpul urmăririi penale (ds. u.p.), dând detalii despre împrejurările în care a fost agresată sexual, în schimb I.O., în contradicție cu cele declarate la poliție, a negat că ar fi fost violat de către inculpat. A precizat expres că nu își menține declarațiile date în faza de urmărire penală (ds. fond).

Instanța de fond nu a primit excepția invocată de apărătorul inculpatului vizând nulitatea declarațiilor părții vătămate minore I.O. (ds. u.p.), în sensul că, la data de 27 iulie 2011, cu ocazia audierii, nu a fost asistată de un reprezentant legal, iar cea din 24 iunie 2009 nu ar fi fost semnată de aceasta.

În contextul respectiv, prima instanță a constatat că partea vătămată în discuție a dat declarația din data de 27 iunie 2011 în prezența mamei sale A.N., așa cum rezultă din mențiunea de final înscrisă în conținutul acesteia, pe care a și semnat-o (ds. u.p.). Chiar dacă la termenul din 7 noiembrie 2012, aceasta nu recunoaște că ar fi semnat declarația respectivă, până la înscrierea în fals, instanța de fond a reținut că se află în prezența unui act oficial, cu valoare probatorie.

Cât despre audierea victimei minore la data de 24 iunie 2009 (ds. u.p.), aceasta este confirmată, în condițiile în care, în partea de început a declarației, se consemnează: "Subsemnatul I.O. ... declar următoarele în prezența bunicului meu A.G.V. ...". În același sens sunt și afirmațiile reprezentantului său legal din fața instanței de la termenul de judecată din 7 noiembrie 2011, A.N. declarând că fiul său s-a prezentat împreună cu bunicul la organele de poliție. În raport de această situație, instanța de fond a considerat că lipsa semnăturii minorului, este o simplă omisiune a organului de poliție. De altfel, cele consemnate cu privire la situația de fapt, s-au regăsit ulterior și în declarația din data de 27 iunie 2012, despre care s-a făcut anterior vorbire, ce a fost însușită de partea vătămată I.O. sub propria semnătură.

Instanța de fond, examinând actele și lucrările dosarului, respectiv: plângerile și declarațiile părților vătămate (ds.u.p.); procesul-verbal de efectuare a actelor premergătoare (ds. u.p.); actele medico-legale (ds. u.p.); rapoartele de evaluare psihologică (ds. u.p.); procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșe foto (ds. u.p.); procesul-verbal de examinare criminalistică (ds. u.p.); expertiza medico-legală psihiatrică (ds. u.p.); înscrisurile (ds. u.p.); declarațiile martorilor C.M., C.M.G. (ds. u.p.), M.D., S.I., coroborate cu declarațiile inculpatului B.S. (ds. u.p.) și celelalte acte aflate la dosar, reține aceeași situație de fapt ca cea descrisă în rechizitoriu.

Însușindu-și argumentația procurorului de ședință, în esență că, fiind în prezența a două părți vătămate, în speță nu există doar o rezoluție infracțională unică, privind libertatea sexuală a persoanei, instanța de fond a constatat că faptele inculpatului nu sunt susceptibile de a fi sub forma unei infracțiuni continuate și, pe cale de consecință, în temeiul art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriu.

Astfel, prima instanță a constatat că, în drept, faptele inculpatului B.S., care la data de 24 iunie 2009, prin violență și amenințare, le-a obligat pe victimele minore C.B.M. (în vârstă de 5 ani) și I.O. (în vârstă de 10 ani), să întrețină cu el raporturi sexuale anale și orale și, respectiv, orale - acte sexuale în accepțiunea C. pen. -întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de viol, prev. și ped. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., fiecare cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen.

La individualizarea pedepselor aplicate inculpatului, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., respectiv: gradul de pericol social deosebit de ridicat al infracțiunilor, modalitatea în care acestea au fost săvârșite, pe timpul minoratului, consecințele produse pe fond fizic și emoțional asupra a două părți vătămate minore, impactul social produs în rândul comunității în care locuiesc cei implicați în acest dosar, că nu a mai avut conflict cu legea penală și nu a avut o poziție procesuală corectă pe parcursul procesului penal.

În raport de aceste elemente, instanța de fond l-a condamnat pe inculpatul minor B.S., pentru săvârșirea infracțiunilor de:

- "viol", prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 lit. c) C. pen. și art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, parte vătămată fiind minorul C.B.M.;

- "viol", prev. de art. 197 alin. (1) și (3) teza I C. pen., cu aplic. art. 99 alin. (2) C. pen., art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 lit. c) C. pen. și art. 109 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, parte vătămată fiind minorul I.O..

Cum infracțiunile au fost comise în concurs real, în baza art. 33 lit. a) C. pen. rap. la art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 3 (trei) ani închisoare, apreciată de prima instanță că fiind de natură să asigure reeducarea sa și prevenirea săvârșirii unor noi infracțiuni, scop prev. de art. 52 C. pen.

S-a făcut aplic. art. 71 alin. (1) C. pen. privind interzicerea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Considerând că nu se impune regimul de detenție, în conformitate cu art. 110

1

C. proc. pen., instanța de fond a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei rezultante de 3 (trei) ani închisoare pe durata termenului de încercare de 5 (cinci) ani, prev. de art. 110 C. pen., pe durata căruia inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere prev. de art. 863 C. pen.:

a. să se prezinte la datele fixate, la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Suceava;

b. să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c. să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d. să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

e. să nu intre în legătură cu părțile vătămate minore C.B.M. și I.O. și reprezentanții lor legali, respectiv C.M., C.C. și I.T., A.N..

S-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor prevăzute de:

- art. 83 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni;

- art. 84 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în cazul neexecutării obligațiilor civile;

- art. 864 alin. (2) C. pen., în sensul că, dacă nu îndeplinește, cu rea-credință, măsurile de supraveghere prevăzute de lege ori obligațiile stabilite de instanță, se va revoca suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunându-se executarea în întregime a acesteia.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare, a fost suspendată și executarea pedepselor accesorii.

Sub aspectul laturii civile, instanța de fond a luat act că părțile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanți legali C.C. și M. și I.O. - prin reprezentanți legali I.T. și A.N., nu s-au constituit părți civile în cauză, astfel cum s-a consemnat în încheierea de ședință din data de 12 martie 2012.

În schimb, din oficiu, în temeiul art. 17 alin. (1) și (3) C. proc. pen., Tribunalul l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., să plătească fiecăreia dintre părțile vătămate minore C.B.M. - prin reprezentanți legali C.C. și M. și I.O. - prin reprezentanți legali I.T. și A.N., suma. de 5.000 lei, cu titlu de daune morale (5.000 lei x 2 = 10.000 lei), considerând că acest cuantum va putea să asigure ușurarea și compensarea, măcar în parte, a suferințelor fizice și sufletești îndurate de victime.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, la data de 11 decembrie 2012, inculpatul B.S. și în termen legal partea responsabilă civilmente C.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În esență, în motivarea apelului său, inculpatul a susținut că este nevinovat, solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen. cu privire la faptele reținute în sarcina sa și respingerea pretențiilor civile acordate părților vătămate, iar în subsidiar schimbarea modalității de executare a pedepsei rezultante, în sensul aplicării prevederilor art. 81 C. pen.

Partea responsabilă civilmente C.L. a criticat modul de soluționare a laturii civile a cauzei, arătând că părțile vătămate, prin reprezentații lor legali, nu s-au constituit părți civile în cauză, că acțiunea civilă nu s-a pornit și nici nu a fost exercitată din oficiu de către organul de urmărire penală și că nu s-a solicitat acestor părți vătămate să precizeze care este situația relativ la întinderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite, pentru ca prima instanță să poată proceda în maniera în care a dispus acordând daune morale.

Prin Decizia penală nr. 21 din 20 februarie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, respinge, ca tardiv declarat, apelul formulat de inculpatul B.S. împotriva Sentinței penale nr. 194 din 14 noiembrie 2012 a Tribunalului Suceava și, ca nefondat, apelul declarat de partea responsabilă civilmente C.L. împotriva aceleiași sentințe penale.

Pentru a pronunța această decizie, curtea de apel a reținut următoarele:

"La termenul de astăzi, din oficiu, Curtea a pus în discuția părților prezente excepția tardivității apelului declarat de către inculpat B.S., excepție ce este întemeiată.

Astfel, potrivit disp. art. 385

3

rap. la art. 363 C. proc. pen., termenul de apel este de 10 zile și curge de la pronunțare pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunțare și de la comunicarea copiei de pe dispozitiv pentru părțile care au lipsit atât la dezbateri, cât și la pronunțare.

Inculpatul nu a fost prezent cu ocazia judecării în fond a cauzei la data de 7 noiembrie 2012 la Tribunalul Suceava, astfel cum rezultă din practicaua sentinței penale apelate, iar soluția din data de 14 noiembrie 2012, respectiv o copie de pe dispozitivul hotărârii pronunțate, i-a fost comunicată la data de 21 noiembrie 2012 (dosar fond), ulterior la data de 7 decembrie 2012, procedându-se la comunicarea unei copii de pe sentința penală redactată, la aceeași adresă.

Cu toate acestea inculpatul a declarat apel de abia la data de 11 decembrie 2012, dată la care a luat cunoștință în realitate de hotărârea penală in extenso, susținând că nu a primit copie de pe dispozitivul sentinței, comunicarea minutei penale fiind primită și semnată de C.V., care nu este tatăl său natural și nici nu l-a adoptat.

Este real că la rubrica numele tatălui din certificatul de naștere al inculpatului minor B.S. (ds. u. p.), figurează numitul B.I., însă la fel de adevărat este și faptul că numitul C.V., persoana care a semnat dovada de îndeplinire a procedurii de predare -primire a copiei de pe dispozitivul Sentinței penale nr. 194/2012, este căsătorit încă din anul 1988 cu mama apelantului, respectiv cu partea responsabilă civilmente C.L. și că toți trei au locuit și locuiesc împreună, în imobilul situat în comuna Horodniceni, jud. Suceava (aspecte confirmate de părțile anterior menționate în declarațiile date în faza de urmărire penală și de procesul-verbal din 29 decembrie 2011 întocmit cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală) și necontestate în apel.

În atare situație, având în atenție pe de o parte prevederile art. 182 rap. la art. 179 alin. (1) C. proc. pen., iar pe de altă parte că numitul C.V. este persoana cu care locuiește inculpatul minor, susținerile acestuia din urmă, în sensul că nu a primit sau nu i s-a adus la cunoștință comunicarea din data de 21 noiembrie 2012 nu pot fi primite. Mai mult chiar este de observat că în urma primirii copiei de pe dispozitivul sentinței penale atacate, mama inculpatului minor a exercitat calea de atac a apelului, la data de 26 noiembrie 2012, (criticând atât în scris, cât și oral, prin apărătorii săi aleși doar modul de soluționare a laturii civile a cauzei), prilej cu care avea posibilitatea, fie în calitate de reprezentat legal al inculpatului B.S., fie prin intermediul apărătorului ales al acestuia să declare apel și în numele fiului său, lucru pe care nu l-a făcut.

În consecință, reținând că o copie de pe dispozitivul sentinței penale atacate a fost comunicată inculpatului la data de 21 noiembrie 2012, iar cererea de apel a fost formulată la 11 decembrie 2012, Curtea constată că apelul a fost declarat după expirarea termenului prevăzut de lege, iar întârzierea nu a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare pentru a se da curs prevederilor art. 364 C. proc. pen., astfel cum s-a solicitat prin notele de concluzii.

Așa fiind, în temeiul disp. art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va admite excepția tardivități declarării apelului de către inculpatul B.S., urmând ca acesta să fie respins ca atare, iar inculpatul obligat să plătească statului cheltuieli judiciare, conform disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., în cuantum de 200 lei (din care suma de 50 lei reprezentând onorariu parțial al avocatului desemnat din oficiu - av. G.A., se va avansa din fondul Ministerului Justiției în fondul Baroului Suceava).

Procedând la soluționarea apelului declarat de partea responsabilă civilmente C.L., prin prisma motivelor invocate și în baza actelor și lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 și 378 C. proc. pen., Curtea constată că sentința primei instanțe este legală și temeinică, pentru următoarele argumente:

Instanța de fond a reținut o stare de fapt conformă cu realitatea și sprijinită pe interpretarea și analiza judiciară a probelor administrate.

Rezultă din materialul probator la care a făcut referire detaliată prima instanță că la data de 24 iunie 2009, în jurul orelor 16,15 - 17,00, prin violență și amenințare, inculpatul B.S. le-a obligat pe părțile vătămate minore, C.B.M. în vârstă de 5 ani și respectiv I.O. în vârstă de 10 ani să întrețină cu el raporturi sexuale orale și anale și respectiv orale.

Această situație de fapt a fost dovedită cu declarațiile ambelor victime, care au relatat modul în care au fost supuse agresiunii sexuale; expertiza medico-legală care confirmă exercitarea unor violențe asupra victimei minore C.; cercetarea la fața locului și examinarea criminalistică a vestimentației minorului C.B.M., ce confirmă pe de o parte prezența acestuia la locul faptei și distrugerea parțială a hainelor, iar pe de altă parte dau veridicitate susținerilor acestei părți vătămate; evaluările psihologice ale celor două părți vătămate care evidențiază traumele psihice resimțite de acestea; declarații martori audiați în cauză: C.M., C.M.G., M.D. și S.I., cât și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului, dar și atitudinea acestuia imediat după comiterea faptelor.

Raportat la situația de fapt reținută, s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracțiunilor comise de inculpat, iar sancțiunile penale stabilite au fost individualizate în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen., de circumstanța atenuantă legală prev. de art. 74 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., cu consecința reducerii pedepselor principale, și de prevederile art. 110 C. pen., fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare prev. de art. 52 C. pen.

Cât privește latura civilă a cauzei, Curtea constată că într-adevăr părțile vătămate minore, prin reprezentații lor legali nu s-au constituit părți civile în cauză, astfel cum reiese din cuprinsul încheierii de ședință din 12 martie 2012 (ds. fond), dar că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 17 alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Astfel, potrivit textului de lege menționat, acțiunea civilă se pornește și se exercită și din oficiu, când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, iar instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra reparării pagubei și a daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată nu este constituită parte civilă.

Cu alte cuvinte, când paguba a fost cauzată persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu această capacitate restrânsă, acțiunea civilă se exercită și din oficiu, chiar dacă persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă; în astfel de cazuri, lipsa de constituire de poarte civilă este supusă controlului instanței de judecată, care poate obliga la despăgubiri civile dacă se constată existența pagubei și răspunderea civilă a inculpatului.

Ori, în speță, în privința minorilor C.B.M. și I.O., Curtea constată că victimele unor infracțiuni de natura celor comise de inculpat, au dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin vătămări corporale aduse sănătății lor, acest prejudiciu constând în suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat de pe urma faptului ilicit.

Cu referire la acțiunea civilă exercitată din oficiu de către prima instanță privind acordarea daunelor morale, Curtea constată că tribunalul, în raport de probatoriul administrat în cauză, a apreciat just că părțile vătămate minore, în vârstă de 5 ani și respectiv 10 ani, au suferit o traumă psihică majoră, astfel cum rezultă din evaluările psihologice, din conținutul cărora reiese că minorul C.B.M. "se confruntă cu un sindrom de suprasarcină traumatică, având tendința mai degrabă de a-și reactiva evenimentul traumatic (mai ales la vederea agresorului), decât de a-l reprima. Factorii psihotraumatizanți la care a fost expus pot determina o încetinire a ritmului de dezvoltare a copilului, tulburări de identitate sexuală", recomandându-se pe lângă supravegherea strictă a acestuia, verificarea anturajului și evitarea psihotraumelor, crearea unui climat protectiv, terapie psihologică pentru depășirea traumei suferite, iar minorul I.O. prezintă "trăiri anxiogene de intensitate medie, introversie; tendințe autoagresive, capacitate redusă de a lua decizii și de a evalua consecințele", recomandându-se ședințe de terapie în vederea prelucrării sentimentelor dureroase (tristețe, furie, frică) și a redobândirii încrederii în cei din jur.

Cum în sistemul de drept românesc nu sunt precizate criterii pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, judecătorul este singurul care, în raport de consecințele pe orice plan, suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală care să compenseze prejudiciul moral cauzat, iar această compensație materială trebuie să fie echitabilă și proporțională cu întinderea pagubei suferite.

În raport de cele ce preced, în mod corect prima instanță l-a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente C.L., la plata sumei de 10.000 lei, câte 5.000 lei pentru fiecare parte vătămată minoră, cu titlu de daune morale, cuantumul acestora fiind de natură a acoperi, într-o oarecare măsură, prejudiciul moral suferit, în sensul că sumele de bani vor putea fi direcționate pentru recuperarea lor psihică, prin urmarea unei conduitei terapeutice sub supravegherea unui medic psiholog.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.S., acesta menționând ca și caz de casare pct. 17 ind. 2 al art. 385 ind. 9 C. proc. pen., cu privire la greșita respingere ca tardiv a apelului său, față de faptul că sentința i-ar fi fost comunicată la data de 7 decembrie 2012, el declarând apel la data de 12 decembrie 2012, soluția fiind dată cu ignorarea Deciziei nr. XXIX din 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia, pentru inculpatul care a lipsit de la dezbateri și de la pronunțare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, termenul curge de la comunicare.

Recurenta parte responsabilă civilmente C.L. a declarat recurs în termen legal, invocând cazul de casare de la pct. 17 ind. 2 al art. 385 ind. 9 C. proc. pen. și reiterând criticile din apel, cu privire la modul de soluționare a laturii civile a cauzei, arătând că părțile vătămate, prin reprezentații lor legali, nu s-au constituit părți civile în cauză, că acțiunea civilă nu s-a pornit și nici nu a fost exercitată din oficiu de către organul de urmărire penală și că nu s-a solicitat acestor părți vătămate să precizeze care este situația relativ la întinderea pagubei materiale și a daunelor morale, precum și date cu privire la faptele prin care acestea au fost pricinuite, pentru ca prima instanță să poată proceda în maniera în care a dispus, acordând daune morale.

Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, dar și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare, pentru cele ce succed.

Având în vedere data pronunțării deciziei recurate, se constată că sunt aplicabile dispozițiile C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.

Înalta Curte apreciază că aceste critici se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 385 pct. 17 C. proc. pen., care nu poate fi avut în vedere din oficiu dar care, în speță, poate fi examinat deoarece, recursurile au fost motivate în termen.

Criticile sunt, în orice caz, nefondate. Aceleași aspecte au fost invocate și în apel și au fost analizat în mod temeinic și de către curtea de apel.

Astfel, deși inculpatul și apărătorul său din oficiu susțin, pe de o parte, o altă dată de comunicare a sentinței instanței de fond, respectiv 7 decembrie 2012, care ar situa calea de atac a apelului declarată de acesta la data de 11 decembrie 2012 în termen, iar, pe de altă parte, că persoana care a semnat de primirea comunicării la data de 21 noiembrie 2012, C.V., tatăl vitreg al inculpatului, nu locuiește cu inculpatul minor, niciuna din aceste susțineri nu sunt dovedite, astfel că subzistența lor nu poate fi reținută de Înalta Curte.

Din punct de vedere al criticilor formulate de partea responsabilă civilmente C.L. privind latura civilă, este adevărat că dispozițiile art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 17 ind. 2 C. proc. pen. sunt incidente în cazul în care hotărârea este contrară legii civile sau în care prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii civile.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că, deși reprezentanții legali ai părților vătămate minore, în vârstă de 5 ani și respectiv, 10 ani la data săvârșirii infracțiunilor de viol asupra lor, au declarat în fața instanței de fond, conform încheierii de ședință din 12 martie 2012, că nu au pretenții civile, instanța de judecată este supusă, în același timp, dispozițiilor legale imperative, care îi conturează și îi impun rolul de garant al respectării drepturilor și interesului superior de ocrotire a copilului minor, reflectate, în cazul procesului penal și în speță, de alin. (3) raportat la alin. (1) al art. 17 C. proc. pen.

Potrivit textului legal menționat, revine, ca obligație primordială a instanței, a se pronunța din oficiu, în cazul când cel vătămat este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, cum este în speță cazul minorilor sub 14 ani, asupra daunelor morale, chiar dacă persoana vătămată - prin reprezentanți legali, în cazul de față, nu este constituită parte civilă, respectiv, dacă nu a solicitat daune materiale.

Întrucât practica judiciară este unanimă în a stabili că întinderea cuantumului oricăror daune morale este atributul exclusiv de apreciere al instanței de judecată, tocmai în exercitarea rolului oficial, în primul rând constituțional, de garant al drepturilor și libertăților oricărui cetățean, și, așa cum am arătat anterior, în special al minorilor, rezultă că rolul prevăzut de alin. (2) al art. 17 C. proc. pen. pentru reprezentanții legali ai părților vătămate minore, corespunde exigențelor de legalitate al căror garant este însăși instanța de judecată.

Cu privire la cuantumul daunele morale, ținând seama de formularea art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 17 ind. 2 C. proc. pen., Înalta Curte constată că cuantumul acestora, stabilit de instanța de apel, nu poate fi cenzurat prin prisma cazului de casare arătat, întrucât nu este vizată legalitatea hotărârii.

În ceea ce privește invocarea de către partea responsabilă civilmente C.L., la termenul de astăzi, în mod formal, a lipsei vinovăției fiului ei, inculpatul B.S., minor la data săvârșirii faptelor, Înalta Curte reține, pe de o parte, că aceasta s-ar subsuma cazului de casare prev. de art. 385 pct. 12 C. proc. pen., iar pe de altă parte, că acesta nu face parte, potrivit art. 385

9

alin. (3) din C. proc. pen., dintre cazurile de casare ce pot.fi avute în vedere din oficiu, neputând fi supus analizei instanței de recurs, deoarece nu a fost invocat în termen legal.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu există niciunul din cazurile de casare prevăzute de lege și care pot fi invocate din oficiu.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul B.S. și de partea responsabilă civilmente C.L. împotriva Deciziei penale nr. 21 din 20 februarie 2013 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenta parte responsabilă civilmente C.L. la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 24 septembrie 2013.

Procesat de GGC - CL