ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1841/2014

Deliberând asupra recursului declarat de partea vătămată I.S.M. împotriva deciziei penale nr. 20/MP din 22 noiembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 285 din 25 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. 12488/118/2012 s-au hotărât următoarele:

„În baza art. 334 C. proc. pen.:

Schimbă încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatului M.L. din infracțiunea de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în infracțiunea de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 alin. (1) C. pen.

În baza art. 198 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen.:

Condamnă pe inculpatul M.L. la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen.:

Aplică inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercițiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 1 an și 6 luni după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen.:

Interzice inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen.:

Deduce din pedeapsa închisorii aplicate inculpatului, perioada reținerii și arestării preventive, cu începere de la 27 septembrie 2012 până la 05 octombrie 2012.

În baza art. 81 C. pen.:

Dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei închisorii aplicate inculpatului.

În baza art. 82 C. pen.:

Stabilește termen de încercare de 4 ani și 6 luni compus din durata pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă intervalul de timp de 2 ani. în baza art. 359 C. proc. pen.

Atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 și 84 C. pen., privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei, și anume comiterea unei noi infracțiuni în cursul termenului de încercare și neexecutarea obligațiilor civile stabilite prin prezenta hotărâre.

În baza art. 359 alin. (2) C. proc. pen.:

Dispune comunicarea, de îndată, către inculpat, a dispozițiilor din prezenta minută, privind cazurile de revocare a suspendării condiționate a executării pedepsei.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen.:

Constată suspendată executarea pedepsei accesorii, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii.

În baza art. 357 alin. (2) lit. b) C. proc. pen.:

Menține măsura obligării inculpatului de a nu părăsi țara fără încuviințarea instanței, dispusă prin încheierea de ședință din data de 02 noiembrie 2012 a Tribunalului Constanța.

Admite, în parte, acțiunea civilă formulată de către partea vătămată I.S.M.

În baza art. 14, art. 346 C. proc. pen., art. 1357, art. 1366 alin. (2), art. 1372 alin. (1) C. civ.:

Obligă pe inculpatul M.L. către partea vătămată I.S.M., reprezentată legal de I.M.I. și I.M.A. la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând despăgubiri civile - daune morale.

Respinge, ca nefondate, celelalte pretenții civile formulate de către partea vătămată.

În baza art. 357 alin. (2) C. proc. pen., art. 353 alin. (1) C. proc. pen., art. 163 alin. (5) teza a II-a și alin. (6) lit. b) C. proc. pen.:

Instituie sechestrul asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatului M.L. până la concurența sumei de 5.000 RON. Dispoziția privind măsura asigurătorie este executorie de la data pronunțării, urmând a se comunica de îndată Camerei Executorilor Judecătorești.

În baza art. 191 alin. (1) C. pen.:

Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.700 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat”.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că inculpatul M.L. și partea vătămată I.S.M., care se cunoșteau din satul R.J., au început să comunice pe o rețea de socializare din luna august 2012, inculpatul locuind de o perioadă de timp și lucrând în Germania. Partea vătămată a confirmat faptul că îl cunoștea de mai mulți ani pe inculpat, familia acestuia locuind la câteva case distanță de domiciliul său.

La începutul lunii septembrie 2012, partea vătămată a aflat că inculpatul M.L. a revenit în localitate, dar nu s-a întâlnit și nu a vorbit cu acesta până în data de 25 septembrie 2012.

La data de 25 septembrie 2012, părțile au comunicat pe rețeaua de socializare, prilej cu care partea vătămată s-a arătat interesată de situația personală și familială a inculpatului, atitudinea acesteia fiind provocatoare, inculpatul percepând intenția ei de a avea împreună o relație.

În aceste împrejurări, inculpatul a invitat-o pe partea vătămată să meargă împreună cu el la un suc, întrebând-o însă dacă o lasă părinții la Cogealac, minora răspunzând negativ. Referirea inculpatului la localitatea Cogealac și faptul că a întrebat-o pe partea vătămată dacă părinții îi dau voie să plece din sat conduc la concluzia că, la momentul discuțiilor, intenția inculpatului a fost de a merge într-adevăr la un suc cu aceasta.

Întrebându-l pe inculpat când pleacă înapoi în Germania, acesta i-a comunicat că „sâmbăta aceasta”, moment în care partea vătămată s-a arătat a fi dezamăgită, întrebându-l totodată dacă se pot vedea a doua zi. La răspunsul negativ al inculpatului, minora a insistat, întrebându-l dacă poate în altă zi.

Constatând că nu se pot întâlni în altă zi, inculpatul a întrebat-o dacă poate ieși în seara respectivă, fiind aproape de ora 21.00, partea vătămată spunându-i că vine în 5 minute la poartă. Inculpatul a întrebat-o dacă vine singură, iar la răspunsul negativ al acesteia, M.L. i-a precizat „dacă nu ești singură, nu vin”. Întrebându-l de cine îi este frică, inculpatul a răspuns că se teme de tatăl ei.

După ce i-a dat de înțeles inculpatului că urmează a justifica ieșirea din casă spunând că va ieși cu prietenele, partea vătămată a fost cea care a propus ora de întâlnire ca fiind 22.30, întrucât atunci avea posibilitatea de a ieși singură.

Inculpatul i-a spus încă de la acel moment că nu o va aștepta la poartă întrucât poate fi văzut, propunându-i să o aștepte în spate „nu pe asfalt”, propunere cu care partea vătămată a fost de acord, discuțiile rămânând în „suspans” cu privire la ce urma să se întâmple când se vor întâlni.

Din cuprinsul acestor comunicări rezultă, contrar celor susținute în rechizitoriu, că partea vătămată a fost cea care a insistat să se întâlnească cu inculpatul, lansându-se în discuții cu subînțeles, și totodată că ea a fost cea care a stabilit ora de întâlnire ca fiind 22.30, fără presiuni sau solicitări repetate din partea inculpatului, știind că la acea oră poate să iasă din casă fără ca membrii familiei sale să observe, plănuind acest lucru încă de la momentul respectiv.

Totodată, aceste discuții relevă faptul că partea vătămată nu este o persoană „naivă” astfel cum s-a susținut de către procuror și, totodată, că, la fața locului, partea vătămată nu a fost luată prin surprindere de comportamentul inculpatului și nici de propunerea acestuia de a întreține relații sexuale.

Astfel, la ora stabilită, partea vătămată, care dormea cu bunica sa, în altă cameră și care până la acea oră se afla în cameră cu părinții săi și cu frățiorul cel mic, și-a mințit părinții că pleacă la culcare și a ieșit din casă la întânire.

Cei doi s-au întâlnit, partea vătămată urcând pe locul din față, convenind să meargă mai departe de casă cu mașina, oprindu-se la vreo 300 m.

După ce câteva minute au discutat, apoi s-au sărutat, partea vătămată a acceptat să meargă împreună pe bancheta din spate, pentru aceasta coborând din mașină, aspecte recunoscute de ambele părți.

Instanța nu poate reține însă explicația oferită în declarația sa de către partea vătămată, potrivit căreia s-a mutat pe bancheta din spate a mașinii în speranța că se inculpatul se va „potoli”, aceasta nefiind plauzibilă.

La propunerea inculpatului de a avea relații sexuale, partea vătămată nu a replicat, astfel încât pe bancheta din spate a mașinii între cei doi au avut loc acte sexuale.

Instanța a considerat că, dacă nu ar fi fost de acord cu acțiunile inculpatului, partea vătămată ar fi putut pleca în momentul în care s-au dat jos din mașină pentru a se muta în spate.

Astfel cum s-a arătat, pe bancheta din spate, inculpatul și partea vătămată au întreținut acte sexuale orale, începând și un raport sexual care a fost întrerupt de comun acord în momentul în care partea vătămată i-a spus inculpatului că nu se simte bine și are „amețeli”.

Inculpatul și partea vătămată au rămas în mașină pe bancheta din spate și au stat de vorbă (aspect confirmat și de partea vătămată în declarația dată în instanță) fără însă ca aceasta din urmă să se îmbrace.

În acest timp ducându-se la bucătărie, întrucât băiatul îi ceruse un pahar de suc, și, trecând pe lângă camera bunicii, mama părții vătămate a observat prin geam că fata nu se afla acolo.

Întrebând-o pe bunică unde este fata, I.M.A. a aflat că fiica ei nu instrase acolo, l-a anunțat pe soțul acesteia și împreună au plecat în căutarea minorei, pe care au găsit-o ascunsă în mașina inculpatului după bancheta din față.

Latura obiectivă a infracțiunii de viol se realizează printr-un act sexual, de orice natură, care are loc fără consimțământul victimei.

Lipsa consimțământului victimei rezultă din împrejurarea că actul sexual se realizează prin constrângere fizică ori psihică ori profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Este în neputință de a se apăra persoana care, datorită infirmității fizice, a unei stări maladive, de leșin, de somn hipnotic, de oboseală excesivă, a aflării sub influența puternică a alcoolului, încât această ipoteză fiind exclusă de plano în prezenta cauză.

În cazul constrângerii fizice a victimei, împotrivirea acesteia este înfrântă prin acte de violență ori prin orice alte acte care presupun folosirea. forței fizice a făptuitorului.

În cazul constrângerii morale, împotrivirea victimei la actul sexual este înfrântă cu amenințarea cu producerea unui rău acesteia ori unei persoane apropiate, rău care nu poate fi evitat decât prin acceptarea actului sexual, aptitudinea arnenințării de a constrânge apreciindu-se în raport cu rezistența morală a victimei, precum și în raport cu gravitatea pericolului la care aceasta s-a văzut expusă.

Probatoriul administrat în cauză exclude și ipoteza constrângerii fizice ori psihice a victimei.

În opinia instanței, deși s-a demonstrat caracterul provocator al abordării inculpatului de către partea vătămată în cadrul discuțiilor de pe rețeaua de socializare, nu este esențial a se stabili scopul cu care partea vătămată a ieșit din casă, fiind posibil ca inițial să fi ieșit cu scopul doar de a discuta cu inculpatul, însă ulterior să se fi hotărât, chiar în mașină, să întrețină cu acesta acte sexuale.

Este necesar a se stabili dacă, la fața locului, hotărârea părții vătămate de a întreține cu inculpatul acte sexuale a fost luată de către aceasta de bună-voie ori constrânsă fizic ori psihic de inculpat.

Astfel, este de remarcat faptul că, la momentul coborârii din mașină, partea vătămată nu s-a plâns părinților că ar fi fost forțată în vreun fel de inculpat să întrețină relațiile sexuale.

În cuprinsul plângerii penale și în prima declarație dată la poliție (la data de 26 septembrie 2013 - a doua zi după incident), partea vătămată nu a făcut nicio referire la vreo constrângere fizică ori vreo amenințare ce ar fi fost exercitată asupra ei de către inculpat.

Nici la prezentarea sa la data de 26 septembrie 2013 la medicul legist partea vătămată nu a menționat acte de constrângere fizică ori psihică, la rubrica „Mijloace de constrângere” din partea introductivă a raportului de constatare medico-legală din 02 octombrie 2013 consemnându-se „jocuri erotice, seducție”.

Într-o declarație ulterioară care nu este datată, partea vătămată a revenit și a precizat organelor de poliție că în momentul în care s-a opus la întreținerea actului sexual, inculpatul a bruscat-o și a strâns-o de mâini, spunându-i să nu povestească nimănui și că trebuie să accepte întrucât pe câmp nu o aude nimeni dacă țipă, răstindu-se la ea.

În declarația dată în fața procurorului la 26 septembrie 2013, partea vătămată a menționat că, încercând să scape din strânsoarea inculpatului, s-a smucit și i s-a rupt brățara și totodată că, încercând să iasă din mașină, nu a reușit întrucât inculpatul blocase ușile, că i-a cerut acestuia să deblocheze ușile, însă a fost refuzată.

În concluziile primului raport de constatare tehnico-științifică poligraf s-a stabilit că întrebările relevante adresate inculpatului (dacă a întreținut relații sexuale cu I.S. împotriva voinței acesteia, dacă a blocat ușile mașinii în scopul de a nu-i permite acesteia să iasă din mașină, dacă I.S. i-a cerut să deblocheze ușile pentru a ieși din mașină) nu au provocat modificări specifice comportamentului simulat.

Relevante sunt în opinia instanței și scrisorile și biletele emanând de la partea vătămată, aflate la dosarul cauzei (declarațiile martorei D.A. fiind lămuritoare sub aspectul împrejurărilor în care acestea au fost redactate), care, coroborate cu elementele oferite de partea vătămată în referire la persoana și conduita inculpatului cu prilejul evaluării sale psihologice, conduc la concluzia că aceasta a consimțit la actele sexuale pe care le-a avut cu inculpatul, fiind exclusă așadar ipoteza constrângerii fizice ori psihice și aceea a imposibilității de a se apăra.

În referire la cea de a treia ipoteză care poate constitui latura obiectivă a infracțiunii de viol - profitarea de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința.

Este în neputință de a-și manifesta voința persoana care, datorită vârstei, datorită unei maladii sau altor împrejurări (de exemplu starea de beție completă, leșin, somn hipnotic etc.), nu își dă seama de ceea ce se petrece și nu își poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la acțiunea făptuitorului.

Așadar, imposibilitatea victimei de a-și exprima voința presupune lipsa aptitudinilor de a înțelege și de a voi.

Latura subiectivă a infracțiunii de viol în modalitatea în discuție în prezenta cauză - profitând de neputința victimei de a-și exprima voința - presupune ca, în momentul săvârșirii faptei, făptuitorul să fi cunoscut că victima nu își dă seama de ceea ce se petrece și nu își poate manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual, că acesteia îi lipsesc aptitudinile de a înțelege și de a voi și totodată să fi profitat, în sensul de a exploata această stare a victimei.

În cauză există o evaluare retrospectivă a părții vătămate care nu decelează imaturitatea psiho-emoțională și anticipativă corespunzătoare vârstei de 13 ani.

Dimpotrivă, raportul de evaluare psihologică întocmit în cauză a evidențiat faptul că partea vătămată prezintă aspect somatic normal, scop în acțiune, comportament anticipativ, procese cognitive senzoriale dezvoltate în limitele largi ale normalității vârstei cronologice, capacitate de înțelegere de nivel bun.

Martora G.G. - vecina familiei părții vătămate - a caracterizat-o pe minoră ca fiind „dezghețată”, fiind și colegă de clasă cu băiețelul său.

Martora I.A.E. - diriginta părții vătămate și totodată profesoara sa de matematică - a subliniat că minora este dezvoltată, atât fizic, cât și intelectual corespunzător vârstei.

Din declarația părții vătămate dată în cursul cercetării judecătorești rezultă că aceasta cunoștea ce presupune un act sexual, aceasta precizând că colegele ei și-au început viața sexuală și i-au povestit.

Având în vedere că partea vătămată nu este imatură din punct de vedere psiho-emoțional, prezintă capacitatea anticipativă și este dezvoltată normal din punct de vedere psiho-somatic, dar și faptul că aceasta cunoștea implicațiile unui act sexual, nu se poate susține că minora I.S.M., chiar dacă avea vârsta de 13 ani și 8 luni la data la care a întreținut actele sexuale cu inculpatul, ar fi fost lipsită de aptitudinile de a înțelege și de a voi, nu și-ar fi dat seama de ceea ce se petrece și nu și-ar fi putut manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actele sexuale.

Se impune a fi subliniat faptul că vârsta rninoratului (mai ales că partea vătămată avea vârsta de aproape 14 ani), nu este singurul element în baza căruia, se poate trage concluzia că victima nu și-ar putea exprima în mod valabil consimțământ pentru un act sexual. Dacă s-ar accepta o asemenea interpretare, incriminarea prin dispozițiile art. 198 C. pen. a faptei de act sexual cu un minor care nu a împlinit 15 ani, nu și-ar mai găsi rațiunea.

Relevant, în sensul concluziei instanței, este și faptul că, pe rețeaua de socializare, la profilul părții vătămate, aceasta a precizat că este în 1994, deci a indicat că are vârsta de 18 ani, creând impresia falsă că este majoră.

De asemenea, pe același site de socializare, partea vătămată, a indicat la „situația amoroasă” ca fiind singură, ceea ce poate indica sau induce ideea că ar vrea să aibă o relație.

Chiar dacă ar fi reală susținerea părții vătămate în sensul că profilul pe rețeaua de socializare i-a fost creat de către o vecină, partea vătămată a cunoscut datele cu care figura și a acceptat să le folosească, potrivit propriei declarații.

Totodată, este de precizat și faptul că, partea vătămată, referindu-se, în conversația sa cu inculpatul, la persoana sa, spune că a crescut și că este mare, și îi adresează complimente inculpatului, privind aspectul fizic, constată că este singur deși este frumos, se interesează de locul unde va locui inculpatul, la răspunsul acestuia că împreună cu părinții, partea vătămată este mirată că doar cu aceștia, lăsând impresia că ar vrea să locuiască cu el, arătând chiar că numai în ziua respectivă aceasta ar fi o glumă.

Relevant este de asemenea faptul că partea vătămată a fost cea care, a stabilit cu inculpatul ca oră de întâlnire 22.30, oră la care posibilitatea de a bea un suc într-un local din acel sat era foarte redusă, l-a întrebat pe inculpat dacă este disponibil la acea oră, l-a invitat să se vadă, a fost de acord cu locul stabilit de inculpat, respectiv în spatele curții, luând totodată măsuri pentru a nu fi văzută de bunica sa.

Toate aspectele relevate conduc la concluzia caracterului provocator al conversației purtate de partea vătămată, a tendinței acesteia dea arăta că este mare și că se poate întâlni cu inculpatul în secret, că poate avea o relație cu acesta, ceea ce creează convingerea instanței că, la momentul la care au avut loc actele sexuale, inculpatul a avut reprezentarea faptului că manifestarea de voință a părții vătămate a fost una valabilă.

Lipsa constrângerilor și prezența consimțământului rezultă și din faptul că, aflând că mama sa se apropie de autoturism, partea vătămată, deși dacă ar fi fost constrânsă ar fi fost logic să iasă atunci din mașină, s-a ascuns sub bancheta din spate a autoturismului, în condițiile în care inculpatul a trecut pe scaunul din față, iar în momentul în care mama sa a întrebat de ea, aceasta nu a răspuns și nici nu a ieșit din autoturism deși avea posibilitatea, portierele nefiind blocate, continuând să stea ascunsă, inculpatul neavând nici o posibilitate să exercite vreo violență asupra părții vătămate.

În plus, cu prilejul evaluării psihologice, partea vătămată l-a descris pe inculpat ca fiind înalt cât ea, frumos, având o fire muncitoare, a menționat că vorbea frumos cu ea, o alinta și-i spunea că vor fi împreună, precizând că o cunoaște foarte bine pe mama acestuia, caracterizare care exclude orice fel de teamă pe care minora să o fi resimțit în raport cu inculpatul și care ar fi împiedicat-o să reacționeze prompt și să refuze actele sexuale.

În primele declarații date în ziua de 26 septembrie 2013, inclusiv în fața procurorului, partea vătămată nu a făcut nicio referire la faptul că la un moment dat a acceptat să se mute împreună cu inculpatul pe bancheta din spate a mașinii, ieșind pentru aceasta afară din autoturism, prilej cu care, având posibilitatea să anticipeze ce va urma (întrucât astfel cum ambele părți au declarat, se sărutaseră și inculpatul o mângâiase încă de când se aflau pe scaunele din față) și să plece acasă, partea vătămată a acceptat să treacă pe bancheta din spate.

Faptul că, după ce au avut loc actele sexuale, partea vătămată - potrivit propriei declarații - a mai stat „de vorbă” cu inculpatul pe bancheta din spate timp de 20 de minute (aspect confirmat și de către acesta), însă dezbrăcată, iar nu îmbrăcată cum aceasta a precizat în mod nereal (din declarațiile părinților rezultând că atunci când a ieșit din mașină era „îmbrăcată doar în chiloți, rochița ținând-o pe lângă corp, în condițiile în care plecase de acasă și cu colanți și o bluză de trening obiecte vestimentare care au fost găsit ulterior în mașină de către organele de poliție), demonstrează încă o dată că actele sexuale au avut loc cu consimțământul acesteia.

Mai mult, la momentul ieșirii din mașină, partea vătămată nu a reclamat niciun viol, niciun fel de constrângere.

Cele două părți au prezentat variante diferite cu privire la persoana care a avut inițiativa ca minora să se ascundă jos, după bancheta din față, însă instanța consideră că acest aspect nu este relevant, important fiind faptul că în loc să se considere salvată de venirea părinților și să încerce să fugă din mașină, să reclame de îndată constrângerea și agresiunea ce ar fi fost exercitate asupra sa, a rămas în mașină și nici după ce a ieșit nu a făcut vreo referire la faptul că ar fi fost violată.

Este de subliniat faptul că, pentru existența infracțiunii de viol, este esențial ca, și în situația în care se demonstrează că victima nu a fost în măsură a exprima un consimțământ valabil pentru a întreține actele sexuale, a se dovedi în cauză că, la momentul comiterii faptei, inculpatul M.L. avea convingerea că minora nu își dădea seama de ceea ce se petrece și nu își putea manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual.

Această analiză se efectuează din perspectiva unor elemente factuale cunoscute inculpatului la acel moment, a percepției acestuia raportată și la vârsta sa, la nivelul de instruire.

Or dat fiind comportamentul anterior al părții vătămate, care a fost unul provocator după cum s-a stabilit, vârsta inculpatului care la acel moment nu împlinise 24 de ani, neputând fi astfel considerată o vârstă a deplinei maturități, instanța consideră că nu există elemente în baza cărora se poate concluziona că inculpatul M.L., la momentul comiterii faptei, ar fi avut convingerea că minora nu își dădea seama de ceea ce se petrece și nu își putea manifesta acordul sau dezacordul cu privire la actul sexual și că ar fi profitat de lipsa valabilității consimțământului acesteia.

Prin prisma acestor elemente nu se poate concluziona, în mod neechivoc, fără nici un dubiu, că la momentul săvârșirii faptei, inculpatul cunoștea că părții vătămate îi lipsea aptitudinea de a voi și de a înțelege semnificația unui raport sexual, că nu își putea da seama de ceea ce se petrece și nu își putea manifesta acordul sau dezacordul cu acțiunile inculpatului și totodată că ar fi profitat de această stare a victimei.

Pentru toate aceste considerente, instanța a considerat că fapta inculpatului M.L., care, la data de 25 septembrie 2013 a întreținut acte sexuale cu partea vătămată I.S.M., cunoscând că aceasta nu a împlinit 15 ani, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen., ci ale infracțiunii de act sexual cu un minor, prev. de art. 198 alin. (1) C. pen.

În legătură cu vârsta părții vătămate astfel cum a fost cunoscută de către inculpat, se impun următoarele precizări:

În mod constant partea vătămată a declarat că inculpatul a cunoscut că nu a împlinit 14 ani, precizând că a discutat despre vârsta sa inclusiv pe rețeaua de socializare.

Declarațiie minorei sunt susținute prin depozițiile părinților săi, instanța apreciind că acestea sunt credibile datorită argumentației oferite, aceștia precizând că fiica sa și inculpatul se cunosc de mult, familiile lor locuind chiar în apropiere.

În prima declarație dată în fața organelor de poliție, prin care inculpatul a negat că ar fi avut relații sexuale cu partea vătămată, acesta a negat și faptul că ar fi cunoscut vârsta acesteia, precizând că, deși cunoștea că este minoră, nu știa că are 13 ani.

În cea de-a doua declarație din cursul urmăririi penale prin care inculpatul a recunoscut comiterea actelor sexuale, acesta a precizat că o cunoștea din copilărie pe partea vătămată, dar și pe părinții acesteia, întrucât a copilărit în localitate, locuind la câteva case depărtare de familia părții vătămate.

Inculpatul a precizat și faptul că la data la care a întreținut cu minora acte sexuale cunoștea că aceasta nu împlinise 14 ani.

În declarația dată în fața procurorului în prezența apărătorului său ales, inculpatul a recunoscut că a întreținut cu partea vătămată acte sexuale orale și normale, menționând însă că a aflat că minora are 13 ani numai după consumarea actelor sexuale, poziție procesuală pe care a manifestat-o și în cursul judecății.

Instanța a apreciat ca fiind sinceră declarația inculpatului prin care a arătat că a cunoscut faptul că minora nu împlinise 14 ani, explicațiile oferite coroborându-se cu susținerile părții vătămate și ale părinților acesteia.

Date fiind și constituția astenică a părții vătămate, aspectul general al acesteia, instanța consideră că inculpatul nu putea fi indus în eroare pe inculpat cu privire la vârsta minorei.

Având în vedere declarațiile coroborate ale părții vătămate, părinților acesteia și ale inculpatului reținute mai sus, instanța nu poate da valență probatorie concluziei specialistului exprimată în cel de-al doilea raport de constatare tehnico-științifică poligraf în sensul că, la întrebarea «Știai că I.S.M. avea mai puțin de 15 ani» nu au fost constatate note ale comportamentului simulat.

Instanța a avut în vedere și faptul că întrebarea a fost adresată generic și nu a avut ca referință un anumit moment ori o anumită perioadă de timp. În plus, această întrebare a fost adresată cu prilejul celei de a doua testări, când inculpatul cunoștea ce presupune un asemenea experiment, cunoștea întrebările care au fost discutate cu acesta cu prilejul primei testări, întrebări printre care a fost și cea în discuție, dar care nu a fost adresată în mod corespunzător de către tehnicianul poligraf, acesta întrebându-l pe inculpat dacă cunoștea că partea vătămată avea sub 18 ani, acesta fiind și motivul pentru care instanța a dispus retestarea inculpatului.

Mai mult, potrivit propriilor declarații din cursul judecății, inculpatul cunoștea că răspunde penal pentru acte sexuale cu un minor sub 18 ani, cu atât mai mult pentru actele sexuale cu un minor de 14 ani.

Pentru toate, aceste considerente nu poate fi primită apărarea inculpatului potrivit căreia la momentul comiterii faptei nu ar fi știut că minora nu împlinise 15 ani.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului instanța a ținut seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. anterior.

Astfel, în ceea ce privește gradul de pericol social al faptei, instanța a avut în vedere împrejurările, modul de comitere, caracterul singular al acțiunii inculpatului, valoarea socială ocrotită de lege care a fost lezată prin fapta săvârșită, urmările acesteia, apreciate și prin prisma vârstei părții vătămate.

În referire la datele care caracterizează persoana inculpatului, instanța a avut în vedere faptul că acesta nu a mai intrat în conflict cu legea penală și totodată că, la data comiterii faptei, avea un loc de muncă stabil, elemente ce vor fi reținute cu drept circumstanțe atenuante.

Din declarațiile date de inculpat în fața organelor de urmărire penală, cât și în cursul judecății, acesta recunoscând comiterea actelor sexuale (modificarea poziției procesuale în referire la cunoașterea vârstei minorei intervenind după angajarea avocatului ales), precum și din prezentarea inculpatului la toate termenele de judecată după momentul punerii sale în libertate, se evidențiază o conduită procesuală în general corectă.

Partea vătămată I.S.M. s-a constituit la data de 03 decembrie 2012 parte civilă în cadrul procesului penal, solicitând obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 RON, cu titlu de daune morale.

Având în vedere că acțiunile inculpatului exercitate asupra părții vătămate la o vârstă fragedă când personalitatea acesteia este în formare, au fost de natură a avea un efect traumatic asupra acesteia, efect care va fi resimțit de partea vătămată pe măsura maturizării sale, de a determina modificări în structura sa psiho-emoțională, instanța constată că în cauză se justifică acordarea unor daune morale, însă într-un cuantum redus față de cel solicitat.

Il. Împotriva sentinței penale nr. 285 din 25 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul penal nr. 12488/118/2012 au declarat apel inculpatul M.L. și partea vătămată I.S.M.

Inculpatul M.L. a criticat greșita sa condamnare, susținând că nu cunoștea care este vârsta părții vătămate, fiind în eroare asupra vârstei reale a părții vătămate, solicitând achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. e) C. proc. pen. raportat la art. 51 C. pen. și respingerea acțiunii civile, în subsidiar, inculpatul a solicitat reducerea pedepsei, prin reținerea circumstanțelor atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. a), b), c) C. pen.

Partea vătămată I.S.M. a criticat greșita schimbare a încadrării juridice în infracțiunea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., susținând că fapta inculpatului constituie infracțiunea de viol, a mai solicitat majorarea despăgubirilor acordate de prima instanță.

Examinând sentința penală apelată prin prisma criticilor formulate de apelanți, precum și din oficiu, conform art. 378 C. proc. pen. anterior, Curtea a constatat că apelurile formulate în cauză sunt nefondate.

Prin rechizitoriul nr. 1440/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea in judecată a inculpatului M.L. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen., reținând că la data de 25 septembrie 2012 a întreținut prin constrângere acte sexuale cu partea vătămată minoră I.S.M. în vârstă de 13 ani. Din actul de sesizare a instanței rezultă că inculpatul ar fi exercitat constrângeri de natură fizică și psihică asupra părții vătămate, pe fondul cărora ar fi avut loc actul sexual.

Prima instanță a stabilit în mod întemeiat starea de fapt, vinovăția și încadrarea juridică pentru inculpatul M.L., ajungând la concluzia că actele sexuale ce au avut loc între inculpat și partea vătămată au fost unul liber consimțite, deoarece mijloacele de probă administrate în cauză nu confirmă că partea vătămată a fost supusă unei acțiuni de constrângere fizică sau psihică din partea inculpatului M.L., astfel cum se afirma în actul de sesizare a instanței.

În cauză nu se contestă de către inculpat și partea vătămată că au avut loc un raport sexual normal și un act sexual oral, în timp ce se aflau în autoturismul inculpatului, diferențele intervenind cu privire la împrejurările în care au avut loc actele sexuale, partea vătămată susține că a fost constrânsă de inculpat să întrețină actele sexuale, în timp ce inculpatul afirmă că partea vătămată a acceptat voluntar să întrețină actele sexuale.

Prima instanță a analizat împrejurările în care au avut loc actele sexuale, ajungând la concluzia corectă că partea vătămată a avut reprezentarea exactă a actelor pe care le-a realizat și nu a fost constrânsă de inculpat să întrețină actele sexuale.

Întâlnirea dintre inculpat și partea vătămată din seara de 25 septembrie 2012 a fost precedată de discuția pe care cei doi au purtat-o pe site-ul de socializare; din conținutul discuției reiese cu evidență că partea vătămată a propus inculpatului să se întâlnească în zilele următoare, acesta din urmă acceptând, cu condiția să nu fie văzut de rudele părții vătămate; în continuare, inculpatul îi propune să se întâlnească în seara respectivă, iar partea vătămată acceptă și propune ora 22.30 pentru întâlnire; partea vătămată insistă ca inculpatul să îi spună ce vrea să vorbească, să facă, din scurtele discuții reieșind că partea vătămată anticipa că întâlnirea nu va consta doar într-o simplă discuție.

Partea vătămată a părăsit pe ascuns locuința părinților săi în jurul orei 22.30, profitând de faptul că stătea în altă cameră și a ieșit din curte către o stradă mărginașă, iar nu către o stradă principală, curtea având două ieșiri. Din acest loc, cei doi s-au deplasat cu autoturismul inculpatului către marginea localității, partea vătămată acceptând propunerea făcută în acest sens de inculpat.

Autoturismul a fost oprit lângă un pod, la aproximativ 300 m. de locuința părții vătămate, loc ales chiar de către aceasta.

În autoturismul părții vătămate au avut loc actele sexuale recunoscute de ambele părți, iar în ceea ce privește circumstanțele factuale privind întreținerea actelor sexuale Curtea are în vedere că părțile au fost descoperite în autoturismul inculpatului de către părinții părții vătămate, care plecaseră în căutarea acesteia, după ce au constatat lipsa de la domiciliu.

Părinții părții vătămate au observat autoturismul inculpatului și l-au întrebat pe acesta despre partea vătămată, inculpatul a negat că partea vătămată se află în autoturism, însă părinții părții vătămate au cerut să fie lăsați să verifice în interior, ocazie cu care au descoperit-o pe partea vătămată ascunsă în mașina inculpatului după scaunele din față. Partea vătămată era dezbrăcată parțial, fiind doar în chiloți, rochița ținând-o pe lângă corp, în condițiile în care plecase de acasă și cu colanți și o bluză de trening, obiecte vestimentare care au fost găsit ulterior în mașină de către organele de poliție. Se remarcă faptul că partea vătămată nu a relatat părinților, la momentul depistării, că ar fi fost constrânsă să întrețină relații sexuale cu inculpatul și nici părinții inculpatului nu au cerut explicații asupra celor întâmplate, mai ales că partea vătămată era parțial dezbrăcată, ceea ce conducea la posibilitatea întreținerii unor acte sexuale.â

Din aceste circumstanțe se deduce că părinții părții vătămate nu au suspectat săvârșirea unei infracțiuni de viol, altfel apare inexplicabilă lipsa unei reacții față de inculpat și depunerea plângerii abia a doua zi. Singura referire apare în declarația tatălui părții vătămate, care arată că partea vătămată a fost întrebată de mamă dacă s-a întâmplat ceva, dar nu a primit niciun răspuns, astfel că rninora și părinții au plecat către locuința lor.

Curtea a reținut că circumstanțele descrise mai sus nu au condus la concluzia că partea vătămată ar fi fost constrânsă de inculpat, în condițiile în care la apariția părinților săi lângă autoturism s-a ascuns, nu le-a cerut ajutorul, rezultând că nu dorea să fie descoperită, iar după ce a fost găsită nu a relatat că ar fi fost violată. Nu se confirmă că autoturismul inculpatului ar fi avut portierele blocate, așa cum susține partea vătămată, în condițiile în care părinții părții vătămate au putut verifica interiorul autoturisrnului. Conduita părții vătămate de a sta ascunsă în autoturism după apariția părinților săi nu are nici justificare obiectivă, în mod firesc o persoană ce a fost victimă a infracțiunii de viol trebuind să încerce să scape de agresor; apariția părinților săi ar fi trebuit să o determine să-și facă simțită prezența în autoturism, iar nu să stea ascunsă, mai ales că prezența inculpatului nu mai putea constitui un factor de presiune psihică asupra părții vătămate, dat fiind că tatăl părții vătămate era înarmat cu un băț, deci nu erau elemente a considera că inculpatul ar fi putut să înfrângă vreo acțiune de ajutorare a părții vătămate.

Relevantă este și poziția părții vătămate în prima declarație dată în fața organelor de urmărire penală, în care a susținut că inculpatul a mângâiat-o, a strâns-o în brațe, a sărutat-o și i-a propus să întrețină relații sexuale, dar a refuzat, după care inculpatul a dezbrăcat-o și au început să întrețină relații sexuale: din această primă declarație a părții vătămate nu rezultă acțiuni de constrângere exercitate de inculpat asupra părții vătămate ori blocarea portierelor autoturismului, așa cum declară partea vătămată în declarațiile ulterioare. La examinarea medico-legală s-a declarat medicului legist că mijloacele de constrângere au constat în „jocuri erotice, seducție”, ceea ce exclude existența constrângeri, în sensul art. 197 alin. (1) C. pen.

Martora D.A., colegă de școală cu partea vătămată, a declarat că partea vătămată i-a relatat că a întreținut actele sexuale cu inculpatul de bunăvoie, iar mărturisirile făcute acestei martore sunt credibile, întrucât cele două aveau o relație apropiată, astfel cum rezultă din declarația martorei I.A.E., diriginta clasei unde învăța partea vătămată.

Pe parcursul procesului penal partea vătămată a redactat înscrisuri sub semnătură privată în care arată că nu a fost constrânsă de inculpat să întrețină actele sexuale, ceea ce contrazicea susținerile din declarațiile date în fața organelor judiciare.

Inculpatul a fost supus testării comportamentului simulat, iar rezultatul a fost că nu au identificate modificări specifice comportamentului. simulat la întrebările vizând constrângerea părții vătămate, ceea ce susține suplimentar soluția primei instanțe.

Starea de fapt descrisă mai sus și argumentele prezentate determină Curtea să aprecieze, întocmai ca și prima instanță, că partea vătămată nu a fost constrânsă fizic sau psihic de inculpat să întrețină actele sexuale.

Sub aspectul laturii obiective, infracțiunea de viol se comite act sexual, realizat prin constrângere fizică sau psihică a victimei ori profitând de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Ipoteza săvârșirii infracțiunii prin constrângere este exclusă, având în vedere argumentele expuse mai sus, dar nu se poate reține nici ipoteza realizării actului sexual prin profitarea de neputința victimei de a se apăra ori de a-și exprima voința.

Starea de neputință de a se apăra are în vedere imposibilitatea fizică sau psihică a victimei dea se opune în mod obiectiv actului ilicit, urmare a unor stări fiziologice sau patologice, în timp ce neputința de a-și exprima voința are în vedere imposibilitatea victimei dea avea reprezentarea reală a semnificației actului pe care îl va realiza și de a exprima un consimțământ valabil.

Curtea a reținut că starea de neputință a părții vătămate de a se apăra nu poate fi reținută, întrucât aceasta avea aptitudinile fizice și psihice de a exercita o acțiune de opunere la eventualele acțiuni de constrângere exercitate de inculpat; de altfel, o astfel de modalitate de săvârșire a faptei nu a fost reținută nici în actul de sesizare a instanței.

De asemenea, ultima variantă - săvârșirea faptei prin profitarea de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința - nu este confirmată de mijloacele de probă administrate în cauză.

La data săvârșirii faptei partea vătămată avea vârsta de 13 ani și 8 luni, apropiată de vârsta de 15 ani de la care legiuitorul, în raport cu dispozițiile art. 198 alin. (1) C. pen., a considerat că un major poate întreține un act sexual, fără ca fapta să mai aibă caracter infracțional; în considerarea faptului că un minor de 15 ani are aptitudinea de a dispune în cunoștință de cauză asupra drepturilor sale privind viața sexuală.

Din evaluarea psihologică a minorei a rezultat că aceasta este dezvoltat psihic normal pentru vârsta sa, prezintă afectări cu caracter ireversibil în sfera afectiv - emoțională de tip traumatic, tulburări de imagine de sine și percepția în sfera relațional-socială datorate experienței traumatizante de supunere la acte de violență fizică și sexuală. Concluziile menționate au avut ca situație premisă declarația părții vătămate privind constrângerea la întreținerea actelor sexuale, însă această ipoteză nu este confirmată de probele administrate în cauză (de altfel, în raportul de evaluare psihologică se menționează susținerea părții vătămate că inculpatul i-a trimis un mesaj pe telefonul mobil la ora 21.30, invitând-o la un suc, afirmație care este vădit contrazisă de probele administrate); în condițiile în care situația premisă avută în vedere la evaluarea părții vătămate este nereală, nu pot fi reținute nici constatările psihologului privind cauzele afectării stării psihologice a părții vătămate. După ce actele sexuale au ajuns la cunoștință părinților, a colegilor de școală, a comunității, este firesc ca partea vătămată să fi fost influențată la nivel afectiv, dar nu pot fi reținute ca urmări ale unui act de violență fizică și sexuală, în condițiile în care actele sexuale au fost liber consimțite.

În opinia curții, raportul de evaluare prezintă relevanță, întrucât arată nivelul normal de dezvoltare al părții vătămate, confirmat de altfel și prin declarațiile martorilor I.A.E. și G.G.

Cunoașterea semnificației unui act sexual de către partea vătămată rezultă chiar și din declarația dată de aceasta în primă instanță, unde arată că a aflat detalii de la colegele de școală care își începuseră viața sexuală.

Având în vedere vârsta părții vătămate, gradul de dezvoltare psihică al acesteia, modalitatea provocatoare în care a acționat în raport cu inculpatul, descrisă pe larg de prima instanță, percepția celorlalte persoane privind dezvoltarea părții vătămate, declarațiile acesteia în care arată că are reprezentarea semnificației unui act sexual, situație normală pentru vârsta părții vătămate, nu se poate susține întemeiat că partea vătămată nu și-a putut exprima un consimțământ valabil și inculpatul a profitat de imposibilitatea părții vătămate de a-și exprima voința.

Elementele extrinseci legate de dezvoltarea psihică a părții vătămate, conduita acesteia și atitudinea pe care a avut-o față de inculpat nici nu puteau să-l determine pe inculpat să aprecieze că partea vătămată nu are reprezentarea actelor sexuale realizate de cei doi.

Ca atare, nu poate fi primită susținerea părții vătămate privind comiterea infracțiunii de viol în varianta profitării de imposibilitatea victimei de a-și exprima voința, care nu a fost reținută nici în actul de acuzare.

În consecință, prima instanță a stabilit în mod corect încadrarea juridică a faptei, fiind în prezența comiterii infracțiunii de act sexual cu un minor prev. de art. 109 alin. (1) C. pen. anterior, constând în întreținerea unor acte sexuale normale și orale cu o minoră care nu a împlinit vârsta de 15 ani.

De asemenea, nu poate fi primită nici critica inculpatului privind greșita sa condamnare, pe motiv că nu cunoștea vârsta părții vătămate, având reprezentarea că are vârsta „peste 15 ani”.

Curtea a avut în vedere că inculpatul și partea vătămată se cunoșteau de mici copii, au locuit în aceeași localitate mică, la o distanță redusă, doar că în ultima perioadă inculpatul fusese plecat din țară, inculpatul îi cunoștea pe părinții părții vătămate, astfel că erau elemente pentru ca inculpatul să aibă reprezentarea vârstei reale a părții vătămate. În plus, partea vătămată are o constituție fizică astenică, nu are o înălțime mare ori o dezvoltare care să iasă din tiparele specifice vârstei biologice, astfel că inculpatul nu putea fi indus în eroare asupra vârstei părții vătămate de trăsăturile fizice ale acesteia.

Faptul că pe site-ul de socializare partea vătămată menționase că are vârsta de 18 ani este irelevant, în condițiile în care chiar și inculpatul recunoaște că știa că partea vătămată nu avea această vârstă, ci doar 15-16 ani.

Inculpatul nu rupsese total și pentru o perioadă mare de timp legăturile cu comunitatea din care plecase pentru a munci în străinătate, pentru a considera că nu mai avea reprezentarea corectă a datelor personale ale unor membrii ai comunității.

Testarea poligraf a confirmat că nu au identificate modificări specifice comportamentului simulat la întrebarea privind cunoașterea vârstei părții vătămate, însă acest fapt este explicabil prin aceea că inculpatul nu cunoștea cu exactitate vârsta părții vătămate, deoarece nu avusese anterior o relație apropiată cu aceasta.

Pentru existența infracțiunii prev. de art. 198 alin. (1) C. pen. anterior, sub aspectul laturii obiective, este necesar că făptuitorul să cunoască ori să fi acceptat posibilitatea ca victima să aibă sub vârsta de 15 ani. Răspunsul la testarea pentru detectarea comportamentului simulat poate exprima lipsa intenției directe, dar nu exclude existenta intenției indirecte, suficientă pentru existența infracțiunii.

Curtea a apreciat că, în raport cu datele pe care inculpatul le cunoștea despre partea vătămată, cu aspectul fizic și dezvoltarea părții vătămate, specifică unei persoane sub 15 ani, așa cum rezultă și din declarațiile unora dintre persoanele audiate în cauză (D.A., G.G.), inculpatul a acceptat posibilitatea ca victima să aibă vârsta sub 15 ani, fiind realizată condiția necesară pentru existența infracțiunii, sub aspectul laturii subiective.

Astfel, nu se poate susține întemeiat că inculpatul a fost în eroare asupra vârstei părții vătămate, pentru a fi incidente dispozițiile art. 51 alin. (1) C. pen., care și-ar fi găsit aplicabilitatea doar în ipoteza în care inculpatul ar fi avut credința că partea vătămată are vârsta sub 15 ani.

Drept urmare, a fost considerată neîntemeiată solicitarea inculpatului de pronunțare a unei soluții de achitare pe motivul incidenței unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei - eroarea de fapt.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, raportat la fapta și încadrarea juridică reținute de prima instanță, Curtea a apreciat că pedeapsa stabilită corespunde criteriilor generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen. anterior.

Potrivit art. 72 C. pen. anterior, la stabilirea și aplicarea pedepselor s-a ținut seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

În stabilirea unei pedepse care să reflecte scopul și funcțiile pedepsei, prin raportare la aceste criterii generale de individualizare, este necesar a se examina cumulativ circumstanțele reale de comitere a faptei, urmările produse, circumstanțele personale ale inculpatului.

Curtea a mai avut în vedere că în procesul de stabilire a pedepsei trebuie să asigure un just echilibru în tratamentul sancționatoriu al infracțiunii, pe baza criteriilor legale de individualizare, în vedere asigurării finalității urmărite de art. 52 C. pen. anterior. Pedeapsa are în principal scopul prevenirii de infracțiuni, potrivit art. 52 C. pen. anterior, care însă nu se formează exclusiv pe baza caracterului puternic represiv al sancțiunii penale.

Scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni, atât din punct de vedere al prevenției speciale, cât și a prevenției generale, se realizează prin intermediul funcțiilor pedepsei, care are un caracter de constrângere, de reeducare, de exemplaritate și de eliminare, pedeapsă care însă trebuie adaptată și persoanei făptuitorului și finalității urmărite prin pedepsirea persoanei - formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.

În raport cu scopul pedepsei, astfel cum este reglementat în art. 52 C. pen. anterior, circumstanțele concrete în care a fost comisă fapta, inclusiv atitudinea părții vătămate față de inculpat, gradul de pericol social al faptei, poziția psihică a inculpatului, datele personale favorabile ale inculpatului, conduita sa procesuală, Curtea a apreciat că pedeapsa și modalitatea de executare stabilite de prima instanță sunt suficiente pentru asigurarea prevenției speciale și generale și nu se impune majorarea (cum a solicitat partea vătămată) sau reducerea pedepsei (cum a solicitat inculpatul) ori schimbarea modalității de executare.

Inculpatul a solicitat și reținerea circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art. 74 alin. (1) lit. b), c) C. pen. anterior, însă Curtea a constatat că inculpatul nu a contribuit la repararea prejudiciului cauzat părții vătămate și nu a avut o conduită sinceră, în condițiile în care a negat săvârșirea faptei, susținând că nu avea reprezentarea că partea vătămată are vârsta peste 15 ani, așa încât nu și-a asumat responsabilitatea pentru fapta comisă. În consecință, nu sunt argumente pentru reținerea acestor circumstanțe atenuante judiciare, în timp ce dispozițiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior au fost valorificate suficient prin coborârea cu 6 luni a pedepsei, sub minimul special prevăzut de lege și nu se justifică o reducere mai accentuată a pedepsei, pentru a se asigura atingerea scopului și funcțiilor prevăzute de art. 52 C. pen. anterior.

Prima instanță a soluționat temeinic și acțiunea civilă formulată de partea civilă I.S.M., dat fiind că daunele morale în sumă de 5.000 RON compensează în mod echitabil prejudiciul nepatrimonial cauzat părții civile.

Curtea, în baza propriului examen, a considerat că stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, ceea ce este de esența unui proces de apreciere, nefiind expresia unei realități materiale, susceptibilă de o constatare obiectivă, însă pot fi avute în vedere o serie de criterii, și anume consecințele negative suferite de cel în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor sociale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, iar celui care le pretinde îi revine sarcina să producă un minimum de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură i-a fost produs un prejudiciu nepatrimonial.

Partea civilă I.S.M. a întreținut un raport sexual normal, dar și un act sexual oral cu inculpatul, dar acestea au avut loc cu acordul său, așa încât nu se poate susține că partea civilă a suferit un prejudiciu nepatrimonial în mod direct prin săvâr