ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1315/2013

Deliberând asupra recursului penal de față, constată că, prin Sentința penală nr. 13 din data de 31 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, s-a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul T.I. împotriva Sentinței penale nr. 411/2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia penală nr. 5345/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, că, prin Sentința penală nr. 411 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului Prahova, pronunțată în Dosarul nr. 10163/2001, i-a fost aplicată condamnatului T.I.

pedeapsa rezultantă de 20 ani închisoare și 10 ani interzicerea drepturilor prevăzute art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor de violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen., viol, prev. de art. 197 alin. (1) C. pen., și omor calificat, prev. de art. 174 alin. (1), art. 175 lit. d) și h) C. pen., făcându-se, totodată, aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, în noaptea de 7 - 8 septembrie 1991, inculpatul T.I. a pătruns fără drept în locuința victimei A.D., profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra, datorită vârstei înaintate de 84 de ani, a avut raport sexual cu aceasta fără consimțământul său și i-a suprimat viața prin sugrumare cu mâinile, pentru a ascunde violarea de domiciliu și violul comise asupra sa.

Hotărârea de condamnare a fost pronunțată după audierea martorilor și a inculpatului, bazându-se pe probatoriul administrat atât în faza de urmărire penală cât și în fața instanței. Ulterior, condamnatul a declarat apel și recurs împotriva sentinței penale de condamnare, susținând constant nevinovăția sa, ultima cale de atac fiind respinsă prin Decizia penală nr. 5345 din 5 decembrie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție. Prima instanță a mai reținut că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, prin care sunt atacate hotărâri judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt. Finalitatea acestei căi de atac constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției presupune descoperirea, strângerea și aducerea în fața instanței a unui material probator necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.

Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate fi cerută numai pentru cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 394 alin. (1) lit. a) - e) C. proc. pen. Instanța de fond a constatat că revizuientul a mai formulat cereri de revizuire, care au făcut obiectul Dosarelor penale nr. 344/105/2010 și nr. 144/105/2008, ambele ale Tribunalului Prahova, cererile fiind de fiecare dată respinse ca neîntemeiate. Examinând cuprinsul cererilor de revizuire, aflate la Dosar nr. 2600/105/2009 (cerere înregistrată inițial drept contestație în anulare și recalificată de instanță drept revizuire) și, respectiv, Dosar nr. 144/105/2008, instanța de fond a constatat că, de fiecare dată, condamnatul a arătat că este nevinovat, invocând lipsa probelor de vinovăție, cererile fiind încadrate în dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc.

pen. Prima instanță a observat, totodată, că și în cererea de revizuire care face obiectul prezentului dosar, Dosar nr. 5487/105/2012 (cerere înregistrată inițial drept contestație la executare și recalificată de instanță drept revizuire), condamnatul a arătat că este nevinovat și că solicită rejudecarea cauzei sale, fără a învedera motive suplimentare și fără a-și întemeia cererea în drept. Față de aceste considerente, în cauză fiind vorba despre cereri de revizuire formulate de aceeași persoană și având același conținut, instanța de fond a constatat, în raport de dispozițiile art. 403 alin. (3) C. proc. pen., inadmisibilitatea cererii de revizuire. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, revizuientul, reafirmând nevinovăția sa, lipsa probelor pentru susținerea hotărârii de condamnare și solicitând reaudierea tuturor martorilor din acte.

Prin Decizia penală nr. 206 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuient, dispunându-se obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat. Instanța de apel, examinând sentința apelată în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, a reținut că revizuientul condamnat T.I.

a formulat împotriva Sentinței penale nr. 411/2001 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia penală nr. 5345/2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, trei cereri de revizuire, două dintre acestea fiind soluționate definitiv (respinse ca neîntemeiate) prin sentințele penale nr. 236 din 6 mai 2008 și nr. 177 din 1 iunie 2010 ale Tribunalului Prahova, iar cea de-a treia formând obiectul prezentei cauze, în care condamnatul a invocat același temei legal și care conține aceleași motive și apărări cu primele două, susținând de fiecare dată că este nevinovat și că nu există la dosarul cauzei probe care să susțină vinovăția sa. De asemenea, s-a mai reținut că, prin Legea nr. 202/2010, a fost modificat art. 403 C. proc.

pen., fiind introdus alin. (3 1 ), care prevede că "cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări". Instanța de prim control judiciar a constatat că, în mod corect, instanța de fond a reținut incidența acestor dispoziții legale și având în vedere că există identitate de persoană, de temei legal, de motive și apărări, a respins noua cerere a revizuentului, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, revizuientul condamnat T.I., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunțate în cauză, admiterea în principiu a cererii de revizuire și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de fond, întrucât nu este autorul faptei pentru care a fost condamnat, solicitând readministrarea unor probe, respectiv reaudierea unor martori care, deși au fost ascultați de instanță, au dat declarații incomplete, și audierea martorilor pe care s-a propus în apărare, dar care, în mod nejustificat, nu au fost ascultați în cauză. În drept, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. Analizând hotărârile atacate prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul declarat de către recurentul revizuient T.I. este nefondat. Revizuirea este un mijloc procesual destinat înlăturării erorilor judiciare cuprinse în hotărârile penale definitive. De aceea, revizuirea a fost concepută de legiuitor ca o cale extraordinară de atac, cu un obiectiv precis determinat, și anume înlăturarea erorii judiciare săvârșite de instanța judecătorească care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. Pentru a se conferi activității de înfăptuire a justiției un caracter de stabilitate, s-a decis că hotărârile judecătorești definitive sunt executorii și au autoritate de lucru judecat. Puterea de lucru judecat este considerată ca fiind acel principiu care nu permite declanșarea unei noi judecăți cu privire la aceeași faptă și aceeași persoană, dacă acestea au făcut obiectul unei judecăți pentru care s-a pronunțat o hotărâre definitivă.

În virtutea autorității de lucru judecat, hotărârea judecătorească penală este considerată ca o expresie a adevărului. Cu toate acestea, în anumite situații, limitativ prevăzute de lege, chiar hotărârile judecătorești rămase definitive se impun a fi cenzurate, motiv pentru care în C. proc. pen. s-au reglementat căile extraordinare de atac, ca remedii procesuale menite a repara erorile pe care le conțin hotărârile judecătorești penale rămase definitive. În această categorie de remedii procesuale se încadrează și revizuirea, cale de atac extraordinară, prin care pot fi atacate hotărârile judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt și prin care se urmărește o reexaminare în fapt a cauzei penale.

În jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului s-a arătat că dreptul la un proces corect în fața unui tribunal, așa cum este garantat prin art. 6 parag. 1, trebuie interpretat în lumina Preambulului la Convenție, care declară, printre alte lucruri, că domnia legii este o parte a moștenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele fundamentale ale domniei legii este principiul certitudinii juridice, care impune, inter alia, ca în situațiile în care instanțele au decis definitiv asupra unei chestiuni, hotărârea lor să nu poată fi pusă sub semnul întrebării. În final, Curtea reiterează că nicio parte nu are dreptul de a solicita o revizuire a unei sentințe definitive și executorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii în cauză.

Puterea instanțelor de a revizui trebuie exercitată spre a corecta erori judiciare și aplicări greșite ale legii, dar nu pentru a realiza o nouă examinare. Procedura de soluționare a cererii de revizuire la instanță se desfășoară în două etape: admiterea în principiu și rejudecarea în fond a cererii, activități care au loc în fața aceleiași instanțe de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 403 alin. (1) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului, verificându-se, în această etapă, îndeplinirea condițiilor de formă cerute de legiuitor. După verificare, instanța poate respinge cererea de revizuire, prin sentință, care poate fi atacată cu apel sau cu recurs, după caz.

Etapa examinării în principiu este o procedură premergătoare și eliminatorie, având ca finalitate înlăturarea de la rejudecarea în fond a cauzei a acelor cereri de revizuire inadmisibile, tardive sau neîntemeiate. Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac de retractare împotriva sentințelor penale definitive, nu poate deveni admisibilă decât în condițiile existenței vreunuia din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, pentru a nu se aduce atingere principiului stabilității ordinii juridice. În conținutul dispozițiilor art. 394 C. proc. pen.

sunt prevăzute expres și limitativ cazurile în care se poate cere revizuirea unei hotărâri penale, și anume când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanța la soluționarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. Din examinarea actelor dosarului, se constată că, împotriva Sentinței penale nr. 411 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului Prahova, rămasă definitivă prin Decizia nr. 5345 din 5 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, revizuientul condamnat T.I.

a formulat anterior cererii din prezenta cauză, alte două cereri de revizuire care au format obiectul Dosarului nr. 144/105/2008 al Tribunalului Prahova, soluționat definitiv prin Sentința penală nr. 236 din 6 mai 2008, și a Dosarului nr. 344/105/2010 al aceleiași instanțe, soluționat prin Sentința penală nr. 177 din 1 iunie 2010, definitivă prin Decizia penală nr. 4230 din 25 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Potrivit prevederilor art. 403 alin. (3) C. proc. pen., în acord cu dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 36/2009 pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și apărări.

Cum prin cererea de revizuire dedusă judecății, condamnatul T.I. a reiterat aceleași motive pentru care a solicitat și anterior revizuirea Sentinței penale nr. 411 din 21 decembrie 2001 a Tribunalului Prahova, aspecte care au fost deja examinate de instanțe, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a apreciat că, în cauză, există identitate de persoană, de temei legal, de motive și apărări, soluția de respingere, ca inadmisibilă, a căii extraordinare de atac fiind legală și temeinică, în mod justificat fiind menținută și de instanța de apel. Așa fiind, se reține că, în cauză, nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc.

pen., invocat de recurentul revizuient, conform căruia "hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: ... instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului". Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuientul condamnat T.I. este nefondat, motiv pentru care, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., îl va respinge ca atare. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuient va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuientul condamnat T.I. împotriva Deciziei penale nr. 206 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2013. Procesat de GGC - CL