ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2010

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin rezoluția din 13

mai 2009 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul

nr. 281/P/2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză față de

numiții L.A. și P.V., procurori, precum și față de numiții M.C., G.O., R.C. și M.C.,

judecători, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C.

pen., având în vedere împrejurarea că fapta nu există.

Pentru a se pronunța

această rezoluție, s-au reținut următoarele :

Prin plângerea

adresată procurorului general al României petiționarul a solicitat efectuarea

de cercetări față de sus-numiții magistrați, alături de alți judecători din

cadrul Curții de Apel Oradea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, faptă prevăzută de art. 246 C. pen.

Din cuprinsul

plângerii, adresată procurorului general al României, rezultă că petentul este

nemulțumit de modul de instrumentare și de soluția din dosarul nr. 1713/P/2003

al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, respectiv apreciază că

rechizitoriul întocmit împotriva sa în acest dosar este abuziv, la fel ca

soluțiile de condamnare a sa, pronunțate de instanțele de judecată.

Prin ordonanța nr. 1439/P/2008

din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători

din cadrul Curții de Apel Oradea sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută

de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.

Cauza a fost disjunsă

și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Oradea, cu privire la sus-numiții magistrați L.A. și P.V.,

procurori, precum și M.C., G.O., R.C. și M.C., judecători.

Din cercetările

efectuate în cauză, din ordonanța nr. 1439/P/2008 din 27 martie 2009 a

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din decizia nr. 270/R/2008

a Curții de Apel Oradea rezultă că în perioada 2000-2002, numitul K.A. a

formulat mai multe plângeri penale împotriva numiților T.Z. și V.M., solicitând

cercetarea acestora pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, legate de

activitatea în cadrul Asociației de proprietare 114 Rogerius.

Cu toate că soluțiile

au fost de neîncepere a urmăririi penale față de aceștia, încă de la prima

plângere, numitul K.A. a continuat să formuleze plângeri penale și să-i

învinuiască în mod mincinos de săvârșirea unor infracțiuni.

Prin urmare, numiții T.Z.

și V.M. au formulat la rândul lor plângere față de acesta pentru săvârșirea

infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen., iar

procurorul L.A., în urma administrării tuturor probelor necesare și utile

cauzei a dispus trimiterea în judecată a numitului K.A., prin rechizitoriul nr.

1719/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, din data de 11

martie 2004.

Prin sentința penală

nr. 607/2007 a Judecătoriei Oradea (judecător M.C.), s-a dispus condamnarea

numitului K.A. , după schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii formei

continuate a infracțiunii, la o pedeapsă rezultantă de 9 luni închisoare cu

aplicarea art. 81 C. pen., soluție menținută în toate gradele de jurisdicție.

Împotriva soluției

din dosarul nr. 281/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea,

petiționarul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior.

Prin rezoluția nr. 257/II.2/2009

din 15 iunie 2009 dispusă de procurorul ierarhic superior, plângerea a fost

respinsă confirmându-se soluția dată în dosarul nr. 281/P/2009.

Nemulțumit de cele

două rezoluții petiționarul s-a adresat cu plângere la instanță în temeiul art.

278

1

C. proc. pen.

Curtea de Apel

Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, prin sentința penală nr. 111/P/2009

din 2 decembrie 2009, în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul K.A. împotriva

rezoluției din 13 mai 2009 dată în dosarul nr. 281/P/2009 precum și a

rezoluției din 15 iunie 2009 dată în dosarul nr. 257/II.2/2009 dată de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea cu privire

la intimații L.A., P.V., M.C., G.O., R.C. și M.C.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare

către stat.

În motivarea acestei

hotărâri s-a reținut că actele premergătoare administrate de către procuror în

cursul soluționării cauzei cu nr. 281/P/2009 se circumscriu temeiurilor legale

uzitate de procuror, motive pentru care soluțiile date de procurori din cadrul

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea precum și de procurorul general

sunt legale și temeinice, urmând a fi păstrate ca atare.

S-a mai arătat că

susținerile petentului din plângerea formulată sunt lipsite de fundament și

temei juridic urmând a fi înlăturate ca atare.

Totodată s-a mai

arătat că nu este dovedită nici susținerea privind incompatibilitatea

procurorului A.P.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petiționarul K.A. solicitând, în memoriul scris

depus la dosar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea

cauzei la parchet pentru ca plângerea sa să fie analizată sub toate aspectele.

Recursul este nefondat

urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente :

Potrivit art.246 C.

pen. constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor

fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu,

cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin

aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

În ce privește

activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale celui procedural.

Eventualele erori

apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o

exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele

putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în

fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context, nemulțumirile

părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei

trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se

obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri

penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.

Instanțele

judecătorești ca și parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia

atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt

aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar

soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a

atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot

conduce, prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu.

Răspunderea penală a

magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată,

numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică

au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând

vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Astfel cum rezultă

din actele premergătoare efectuate numiții T.Z. și V.M. au formulat plângere

împotriva petiționarului pentru săvârșirea de către acesta a infracțiunii de

denunțare calomnioasă, iar procurorul L.A., în urma administrării tuturor

probelor necesare și utile cauzei, a dispus trimiterea în judecată a numitului K.A.

prin rechizitoriul nr. 1719/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria

Oradea, din data de 11 martie 2004.

Prin sentința penală

nr. 607/2007 a Judecătoriei Oradea (judecător M.C.) s-a dispus condamnarea

petiționarului după schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii formei

continuate a infracțiunii, la o pedeapsă rezultantă de 9 luni închisoare cu

aplicarea art. 81 C. pen., soluție menținută în toate gradele de jurisdicție.

În speță, astfel cum

rezultă din actele premergătoare, probele care au stabilit cu certitudine

vinovăția petiționarului pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare

calomnioasă prev. de art. 259 C. pen. au fost administrate în mod legal și

exclud reaua-credință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, atât în privința

procurorului L.A. care a redactat rechizitoriul, a prim-procurorului P.V., care

a semnat adresa de înaintare la instanță cât și a judecătorilor care au

pronunțat soluțiile de condamnare.

Atâta timp cât nu

există indicii, respectiv elemente care să genereze cel puțin suspiciuni în

sensul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală de către intimați în mod

corect s-a apreciat că în speță nu se justifică începerea urmăririi penale față

de aceștia.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de

petiționar.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul petiționar la cheltuieli judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de petiționarul K.A. împotriva sentinței penale

nr. 111/PI din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel Oradea,secția penală și pentru

cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 februarie 2010.