ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 768/2010

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin rezoluția din 13 mai 2009 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 281/P/2009, s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză față de numiții L.A. și P.V., procurori, precum și față de numiții M.C., G.O., R.C. și M.C., judecători, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., având în vedere împrejurarea că fapta nu există. Pentru a se pronunța această rezoluție, s-au reținut următoarele : Prin plângerea adresată procurorului general al României petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări față de sus-numiții magistrați, alături de alți judecători din cadrul Curții de Apel Oradea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, faptă prevăzută de art. 246 C. pen.

Din cuprinsul plângerii, adresată procurorului general al României, rezultă că petentul este nemulțumit de modul de instrumentare și de soluția din dosarul nr. 1713/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, respectiv apreciază că rechizitoriul întocmit împotriva sa în acest dosar este abuziv, la fel ca soluțiile de condamnare a sa, pronunțate de instanțele de judecată. Prin ordonanța nr. 1439/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de magistrații judecători din cadrul Curții de Apel Oradea sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există. Cauza a fost disjunsă și s-a declinat competența de soluționare în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, cu privire la sus-numiții magistrați L.A.

și P.V., procurori, precum și M.C., G.O., R.C. și M.C., judecători. Din cercetările efectuate în cauză, din ordonanța nr. 1439/P/2008 din 27 martie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și din decizia nr. 270/R/2008 a Curții de Apel Oradea rezultă că în perioada 2000-2002, numitul K.A. a formulat mai multe plângeri penale împotriva numiților T.Z. și V.M., solicitând cercetarea acestora pentru săvârșirea mai multor infracțiuni, legate de activitatea în cadrul Asociației de proprietare 114 Rogerius. Cu toate că soluțiile au fost de neîncepere a urmăririi penale față de aceștia, încă de la prima plângere, numitul K.A. a continuat să formuleze plângeri penale și să-i învinuiască în mod mincinos de săvârșirea unor infracțiuni.

Prin urmare, numiții T.Z. și V.M. au formulat la rândul lor plângere față de acesta pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prevăzută de art. 259 C. pen., iar procurorul L.A., în urma administrării tuturor probelor necesare și utile cauzei a dispus trimiterea în judecată a numitului K.A., prin rechizitoriul nr. 1719/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, din data de 11 martie 2004. Prin sentința penală nr. 607/2007 a Judecătoriei Oradea (judecător M.C.), s-a dispus condamnarea numitului K.A. , după schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii formei continuate a infracțiunii, la o pedeapsă rezultantă de 9 luni închisoare cu aplicarea art. 81 C. pen., soluție menținută în toate gradele de jurisdicție.

Împotriva soluției din dosarul nr. 281/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, petiționarul a formulat plângere la procurorul ierarhic superior. Prin rezoluția nr. 257/II.2/2009 din 15 iunie 2009 dispusă de procurorul ierarhic superior, plângerea a fost respinsă confirmându-se soluția dată în dosarul nr. 281/P/2009. Nemulțumit de cele două rezoluții petiționarul s-a adresat cu plângere la instanță în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, prin sentința penală nr. 111/P/2009 din 2 decembrie 2009, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul K.A. împotriva rezoluției din 13 mai 2009 dată în dosarul nr. 281/P/2009 precum și a rezoluției din 15 iunie 2009 dată în dosarul nr. 257/II.2/2009 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea cu privire la intimații L.A., P.V., M.C., G.O., R.C.

și M.C. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul la 50 lei cheltuieli judiciare către stat. În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că actele premergătoare administrate de către procuror în cursul soluționării cauzei cu nr. 281/P/2009 se circumscriu temeiurilor legale uzitate de procuror, motive pentru care soluțiile date de procurori din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea precum și de procurorul general sunt legale și temeinice, urmând a fi păstrate ca atare. S-a mai arătat că susținerile petentului din plângerea formulată sunt lipsite de fundament și temei juridic urmând a fi înlăturate ca atare. Totodată s-a mai arătat că nu este dovedită nici susținerea privind incompatibilitatea procurorului A.P.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petiționarul K.A. solicitând, în memoriul scris depus la dosar, admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la parchet pentru ca plângerea sa să fie analizată sub toate aspectele. Recursul este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente : Potrivit art.246 C. pen. constituie infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane. În ce privește activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu soluționării cauzelor cu care sunt investiți, respectiv interpretării și aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial și ale celui procedural.

Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu, în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind de altfel și justificarea existenței lor. În acest context, nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților) care au soluționat cauza.

Instanțele judecătorești ca și parchetele de pe lângă acestea sunt suverane în a aprecia atât probatoriul administrat în cauză, cât și textele de lege care sunt aplicabile, dându-le interpretarea pe care o consideră corespunzătoare, iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și prin urmare nu pot conduce, prin ele însele, la reținerea unor infracțiuni de abuz în serviciu. Răspunderea penală a magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunea analizată, numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Astfel cum rezultă din actele premergătoare efectuate numiții T.Z. și V.M. au formulat plângere împotriva petiționarului pentru săvârșirea de către acesta a infracțiunii de denunțare calomnioasă, iar procurorul L.A., în urma administrării tuturor probelor necesare și utile cauzei, a dispus trimiterea în judecată a numitului K.A. prin rechizitoriul nr. 1719/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, din data de 11 martie 2004. Prin sentința penală nr. 607/2007 a Judecătoriei Oradea (judecător M.C.) s-a dispus condamnarea petiționarului după schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii formei continuate a infracțiunii, la o pedeapsă rezultantă de 9 luni închisoare cu aplicarea art. 81 C. pen., soluție menținută în toate gradele de jurisdicție.

În speță, astfel cum rezultă din actele premergătoare, probele care au stabilit cu certitudine vinovăția petiționarului pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă prev. de art. 259 C. pen. au fost administrate în mod legal și exclud reaua-credință în exercitarea atribuțiilor de serviciu, atât în privința procurorului L.A. care a redactat rechizitoriul, a prim-procurorului P.V., care a semnat adresa de înaintare la instanță cât și a judecătorilor care au pronunțat soluțiile de condamnare. Atâta timp cât nu există indicii, respectiv elemente care să genereze cel puțin suspiciuni în sensul săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală de către intimați în mod corect s-a apreciat că în speță nu se justifică începerea urmăririi penale față de aceștia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționar. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga recurentul petiționar la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul K.A. împotriva sentinței penale nr. 111/PI din 2 decembrie 2009 a Curții de Apel Oradea,secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 februarie 2010.