ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1971/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1971/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

în judecată

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ

și fiscal, reclamanta T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.I.,

pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea raportului

de evaluare din 9 februarie 2012 emis de A.N.I. și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

instanțe

Prin sentința civilă

nr. 642 din 8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția

contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată

de reclamanta T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanta a

exercitat în cadrul Casei Județene de Pensii Olt funcția de director

coordonator adjunct în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, în baza

următoarelor ordine: Ordinul nr. 1241/2009 al ministrului muncii, familiei și

protecției sociale, de numire în funcție cu contract de management, cu

precizarea că pe durata executării contractului de management i se aplica

prevederile art. 70, art. 71, art. 79, art. 94-art. 98 și art. 111-art. 114 din

Legea nr. 161/2003, și Ordinul nr. 1007/2009 al Președintelui Casei Naționale

de Pensii și alte drepturi de asigurări sociale, de încetare a contractului de

management.

Potrivit art. 94

alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare

„Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități,

remunerate sau neremunerate, după cum urmează: lit. c) în cadrul regiilor autonome,

societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public

sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată”.

Așa cum a reținut și pârâta

A.N.I. în raportul contestat, în perioada în care reclamanta a deținut funcția de

director coordonator adjunct în cadrul Casei Județene de Pensii Olt, a avut și calitatea

de cenzor supleant la SC A. SA, incompatibilă calității de funcționar public.

Împrejurările invocate

în cererea de chemare în judecată nu infirmă această concluzie, starea de incompatibilitate

existând în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009.

Susținerile reclamantei,

în sensul că alegerea sa în funcția de cenzor supleant, cât și formalitățile de

înregistrare și publicitate a actelor emise de adunarea generală a acționarilor

s-au făcut cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 31/1900 nu pot fi

analizate în cadrul acestui litigiu, deoarece acestea privesc raporturile reclamantei

cu societatea comercială și nu cu pârâta din prezenta cauză.

Reclamanta, conform principiului

nemo censetur ignorare legem, avea obligația să cunoască normele juridice referitoare

la incompatibilitățile funcției și să acționeze în consecință.

Nu poate fi vorba de o

situație de aplicare a principiului error communis facit jus, pentru că, în speță,

nu se discută de o acțiune bazată pe o eroare admisă ca adevăr, care ar trebui juridicește

ocrotită, ci de valoarea unei norme juridice care nu permite derogări, normă care

a generat starea de incompatibilitate a reclamantei.

Nu are relevanță desfășurarea

efectivă a activității la societatea comercială, ci deținerea efectivă a calității

de cenzor supleant concomitent cu funcția publică, în condițiile în care art. 94

alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 vizează două situații ce atrag deopotrivă

incompatibilitatea cu funcția publică, respectiv, interdicția de a deține alte funcții

și pe cea de a desfășura alte activități remunerate sau neremunerate, din redactarea

textului rezultând că nu se impune întrunirea cumulativă a celor două situații prezentate.

Circumstanțele invocate

de reclamantă privind buna sa credință nu pot reprezenta motive de anulare a actului

administrativ atacate, ci pot fi eventual avute în vedere în aprecierea consecințelor

stării de incompatibilitate.

Poziția SC A. SA Slatina,

exprimată prin adresa din 25 mai 2012, este lipsită de relevanță în privința situației

reclamantei, atât timp cât înregistrările oficiale existente în registrul comerțului

atestă calitatea reclamantei de cenzor supleant.

Aplicarea legii s-a făcut

corect de către pârâtă, în raport de perioada supusă evaluării, existând starea

de incompatibilitate reglementată de art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003,

având în vedere că reclamanta a exercitat ambele calități cu încălcarea regimului

juridic al incompatibilităților.

În consecință, acțiunea

în contencios administrativ promovată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată,

în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004.

în cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 642 din 8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios

administrativ și fiscal a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.C., susținând

că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

3.1. Atât prima instanță,

cât și pârâta A.N.I. au încălcat prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României,

care instituie principiul neretroactivității legii.

Conform raportului de

evaluare contestat în cauză, s-a identificat existența unei situații de incompatibilitate

în sarcina reclamantei în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, temeiul juridic

al controlului efectuat de A.N.I. și al concluziilor raportului de evaluare fiind

reprezentat de dispozițiile Legii nr. 176/2010, act normativ publicat în M. Of.

al României, Partea I nr. 621/2.09.2010 și intrat în vigoare la 3 zile de la publicare.

Dispozițiile art. 25 din

Legea nr. 176/2010, invocate în Capitolul III din raportul de evaluare din 9

februarie 2012, care stabilesc sancțiunile și interdicțiile împotriva persoanei

față de care s-a stabilit starea de incompatibilitate, nu sunt aplicabile în speță,

nefiind în vigoare în perioada pentru care s-a reținut incompatibilitatea.

Admițând ipotetic și pur

demonstrativ că reclamanta ar fi fost, într-adevăr, în situația de incompatibilitate

în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, se impune a se constata că în perioada

respectivă era în vigoare Legea nr. 144/2007, nemodificată prin Legea nr. 176/2010.

Deoarece starea de incompatibilitate

constatată prin raportul de evaluare întocmit de A.N.I. vizează raporturi juridice

născute și consumate exclusiv în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, eventuale

sancțiuni și interdicții pe care le-ar fi atras erau reglementate de art. 49 din

Legea nr. 144/2007, așa cum aceasta era în vigoare în perioada eventualei stări

de incompatibilitate (25 mai 2009-14 octombrie 2009), deoarece art. 25 din Legea

nr. 176/2010 nu poate reglementa retroactiv.

Având în vedere că starea

de incompatibilitate a fost constată abia prin raportul de evaluare din 9

februarie 2012, A.N.I. nu a ținut seama de faptul că prevederile art. 49 din Legea

nr. 144/2007 își încetaseră efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei

Curții Constituționale nr. 415/2010.

Față de această situație,

prima instanță a acceptat în mod vădit nelegal să rețină și să admită că raportul

de evaluare al A.N.I. asupra unei stări de fapt create și consumate integral cu

un an anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, respectiv în perioada 25

mai 2009-14 octombrie 2009, poate avea ca temei legal art. 25 din această lege,

acceptând că această lege retroactivează.

3.2. Deși din cuprinsul

acțiunii în anulare, reclamanta nu a invocat faptul că nu ar fi cunoscut prevederile

legale incidente în materia incompatibilităților, prima instanță a analizat această

apărare inexistentă, întemeindu-se pe principiul de drept „nemo censetur ignorare

legem”.

De asemenea, prima instanță

a inserat în cuprinsul motivării un alt motiv străin de natura pricinii, înlăturând

o apărare pe care reclamanta nu a invocat-o cu ocazia judecării de la fond, respectiv

aplicarea principiului „error communis facit jus”.

Prima instanță a refuzat

să analizeze și, eventual, să înlăture motivat apărările invocate de reclamantă,

întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Instanța nu a avut un

rol activ, încălcând obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece

în cadrul procesual fixat, anulare raport de evaluare întocmit de A.N.I., motivul

principal al acțiunii în anulare a fost acela că reclamanta nu a avut cunoștință

de numirea sa în calitate de cenzor supleant la SC A. SA Slatina.

Este evident că înscrierea

în registrul comerțului la data respectivă a calității reclamantei s-a făcut cu

respectarea Legii nr. 31/1990, dar în cadrul procesual stabilit în prezentul dosar,

reclamanta nu atacă înscrierea mențiunii din registrul comerțului (între timp această

mențiune a fost radiată), ci a urmărit să dovedească numai absența acordului său

de voință și, binențeles, neaducerea acestei mențiuni la cunoștința reclamantei.

În concluzie, pentru motivele

expuse, în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304

1

C. proc.

civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

atacate, în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ și obligarea intimatei

la plata cheltuielilor de judecată.

de intimata-pârâtă A.N.I.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, intimata a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă

și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 642/2012 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, invocând în special, următoarele argumente:

Criticile recurentei referitoare

la aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010 sunt nefondate.

Legea nr. 176/2010 nu

a fost aplicată retroactiv (actul normativ menționat reglementând procedura de evaluare

a respectării regimului juridic al declarării averilor, incompatibilităților și

conflictelor de interese și fiind de imediată aplicare), starea de incompatibilitate

fiind reglementată de Legea nr. 161/2003, act normativ în vigoare la momentul săvârșirii

faptei.

În considerarea practicii

Curții Constituționale concretizată în Deciziile nr. 3/1993, nr. 330/2001 și

nr. 53/2011, referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția

României și văzând dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, în

cazul de față sunt pe deplin incidente prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010

privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea

și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea

A.N.I., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Motivul de recurs prevăzut

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în speță, hotărârea atacată necuprinzând

motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Cele două principii de

drept la care face referire recurenta-reclamantă nu au fost menționate de instanța

de fond ca apărări ale reclamantei, ci au fost invocate tocmai pentru a motiva cât

mai temeinic soluția dată în soluționarea pricinii.

În mod corect instanța

de fond a reținut că prevederile Legii nr. 161/2003 constituie o „lege specială”

în raport de prevederile Legii nr. 31/1990 invocate de reclamantă în materia incompatibilităților

și conflictelor de interese. Invocarea unor nereguli în alegerea recurentei-reclamante

în funcția de cenzor la SC A. SA și în efectuarea mențiunilor și înregistrărilor

în registrul comerțului neavând relevanță sub aspectul existenței stării de incompatibilitate

și nefăcând obiectul litigiului dedus judecății.

Dacă ar fi manifestat

o minimă diligență, recurenta-reclamantă ar fi trebuit ca după numirea sa în funcția

de conducere să efectueze demersuri pentru încetarea stării de incompatibilitate

(întrucât primul mandat nu încetase) și să verifice la registrul comerțului dacă

au fost operate modificările de rigoare. Astfel, ar fi putut afla și despre existența

celui de-al doilea mandat pentru perioada 4 iunie 2009-16 mai 2012.

Prin urmare, apărările

recurentei-reclamante referitoare la recunoașterea faptului numirii sale în funcția

de cenzor sunt total nefondate și în mod corect instanța de fond le-a înlăturat.

Față de cele menționate,

intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată,

în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv

cele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Argumente de fapt și de

drept relevante

Reclamanta T.C. a supus

controlului de legalitate, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul

de evaluare din 9 februarie 2012 întocmit de A.N.I.

Prin acest raport de evaluare

s-a constatat că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât în

perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, în care a exercitat funcția de director

în cadrul Casei Județene de Pensii Olt, a deținut și calitatea de cenzor supleant

la SC A. SA Slatina, încălcând astfel dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea

demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și

sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Concluziile raportului

de evaluare contestat au fost fundamentate în drept atât pe dispozițiile art. 94

alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cât și pe dispozițiile art. 25 din Legea

nr. 176/2010.

Legea nr. 176/2010, publicată

în M. Of. al României, Partea I nr. 621/2.09.2010, conține atât norme de procedură,

cât și norme de drept material.

Dispozițiile art. 25 din

acest act normativ califică drept abatere disciplinară fapta persoanei cu privire

la care s-a constatat starea de incompatibilitate și reglementează modalitatea de

sancționare a acesteia, precum și interdicțiile aplicabile, inclusiv în cazul în

care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării

stării de incompatibilitate.

Prin conținutul lor, aceste

norme juridice sunt unele de drept material, atâta vreme cât se referă la calificarea

juridică a stării de incompatibilitate, la sancțiunile și interdicțiile aplicabile

într-o astfel de situație.

Fiind norme de drept material

și nu norme de procedură, aplicarea în timp a acestora este guvernată de principiul

neretroactivității legii noi potrivit căruia, legea nouă nu se aplică situațiilor

juridice definitiv constituite, modificate sau stinse, precum și efectelor juridice

produse de asemenea situații juridice, dacă au fost definitiv realizate înainte

de intrarea în vigoare a legii noi.

În speța de față, dispozițiile

art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu sunt aplicabile, întrucât situația juridică ce

a determinat starea de incompatibilitate, precum și efectele juridice ale acesteia

au fost definitiv realizate în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, anterior

intrării în vigoare a acestui act normativ.

Eventualul temei în baza

căruia se putea reține starea de incompatibilitate și puteau fi dispuse sancțiunile

și interdicțiile aplicabile acesteia nu putea fi decât cel prevăzut de legea în

vigoare la acea dată, respectiv art. 49 din Legea nr. 144/2007, conform adagiului

tempus regit actum.

Or, dispozițiile art.

49 din Legea nr. 144/2007 au fost declarate neconstituționale anterior declanșării

controlului efectuat de A.N.I., finalizat prin întocmirea raportului de evaluare

contestat în cauză, prin Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, publicată

în M. Of. nr. 294/5.05.2010.

Cum în termen de 45 de

zile de la publicarea deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate

nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției,

textele legale declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice, prin

admiterea excepției de neconstituționalitate, în conformitate cu art. 147 alin.

(1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea Curții Constituționale nr. 47/1992.

În condițiile în care

art. 49 din Legea nr. 144/2007 și-a încetat efectele juridice, prin admiterea excepției

de neconstituționalitate, anterior declanșării investigației de care A.N.I., iar

dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu erau aplicabile situației juridice

și efectelor acesteia definitiv realizate anterior intrării în vigoare a acestui

act normativ, Înalta Curte reține că atât raportul de evaluare din 9 februarie

2012 întocmit de A.N.I., cât și hotărârea primei instanțe, prin care au fost validate

constatările și concluziile acestuia, sunt nelegale, întrucât se bazează pe încălcarea

principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Acest principiu constituie

o garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură să asigure securitatea

juridică și încredere a cetățenilor în sistemul de drept, iar respectarea acestuia

impune ca dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 să fie aplicate doar (i) situațiilor

juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare a acestora, (ii)

situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și

(iii) efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau

stinse.

Prin urmare, este întemeiată

critica recurentei potrivit căreia hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În considerarea caracterului

de ordine publică al principiului constituțional al neretroactivității legii, motivul

de nelegalitate reținut prin decizia de față este suficient pentru modificarea în

tot a sentinței recurate și anularea raportului de evaluare contestat de reclamantă,

astfel că devine inutilă orice analiză asupra celorlalte motive de recurs invocate

de recurenta-reclamantă.

instanței de recurs

Pentru toate considerentele

expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1)-alin. (3)

și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat

de reclamanta T.C., modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii

și anulării raportului de evaluare din 9 februarie 2012 emis de pârâta A.N.I.

Reținând culpa procesuală

a intimatei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia

la plata către recurentă a sumei de 1.490 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta T.C. împotriva sentinței civile nr. 642 din 8 iunie 2012 a Curții

de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că admite acțiunea reclamantei și anulează raportul de evaluare din 9

februarie 2012, emis de pârâta A.N.I.

Obligă intimata A.N.I.

la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 1.490 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 aprilie 2014.