ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1971/2014

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.I., pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea raportului de evaluare din 9 februarie 2012 emis de A.N.I. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 642 din 8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta T.C., în contradictoriu cu pârâta A.N.I.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Reclamanta a exercitat în cadrul Casei Județene de Pensii Olt funcția de director coordonator adjunct în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, în baza următoarelor ordine: Ordinul nr. 1241/2009 al ministrului muncii, familiei și protecției sociale, de numire în funcție cu contract de management, cu precizarea că pe durata executării contractului de management i se aplica prevederile art. 70, art. 71, art. 79, art. 94-art. 98 și art. 111-art. 114 din Legea nr. 161/2003, și Ordinul nr. 1007/2009 al Președintelui Casei Naționale de Pensii și alte drepturi de asigurări sociale, de încetare a contractului de management.

Potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare „Funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: lit. c) în cadrul regiilor autonome, societăților comerciale ori în alte unități cu scop lucrativ, din sectorul public sau privat, în cadrul unei asociații familiale sau ca persoană fizică autorizată”. Așa cum a reținut și pârâta A.N.I. în raportul contestat, în perioada în care reclamanta a deținut funcția de director coordonator adjunct în cadrul Casei Județene de Pensii Olt, a avut și calitatea de cenzor supleant la SC A. SA, incompatibilă calității de funcționar public.

Împrejurările invocate în cererea de chemare în judecată nu infirmă această concluzie, starea de incompatibilitate existând în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009. Susținerile reclamantei, în sensul că alegerea sa în funcția de cenzor supleant, cât și formalitățile de înregistrare și publicitate a actelor emise de adunarea generală a acționarilor s-au făcut cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 31/1900 nu pot fi analizate în cadrul acestui litigiu, deoarece acestea privesc raporturile reclamantei cu societatea comercială și nu cu pârâta din prezenta cauză. Reclamanta, conform principiului nemo censetur ignorare legem, avea obligația să cunoască normele juridice referitoare la incompatibilitățile funcției și să acționeze în consecință.

Nu poate fi vorba de o situație de aplicare a principiului error communis facit jus, pentru că, în speță, nu se discută de o acțiune bazată pe o eroare admisă ca adevăr, care ar trebui juridicește ocrotită, ci de valoarea unei norme juridice care nu permite derogări, normă care a generat starea de incompatibilitate a reclamantei. Nu are relevanță desfășurarea efectivă a activității la societatea comercială, ci deținerea efectivă a calității de cenzor supleant concomitent cu funcția publică, în condițiile în care art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 vizează două situații ce atrag deopotrivă incompatibilitatea cu funcția publică, respectiv, interdicția de a deține alte funcții și pe cea de a desfășura alte activități remunerate sau neremunerate, din redactarea textului rezultând că nu se impune întrunirea cumulativă a celor două situații prezentate.

Circumstanțele invocate de reclamantă privind buna sa credință nu pot reprezenta motive de anulare a actului administrativ atacate, ci pot fi eventual avute în vedere în aprecierea consecințelor stării de incompatibilitate. Poziția SC A. SA Slatina, exprimată prin adresa din 25 mai 2012, este lipsită de relevanță în privința situației reclamantei, atât timp cât înregistrările oficiale existente în registrul comerțului atestă calitatea reclamantei de cenzor supleant. Aplicarea legii s-a făcut corect de către pârâtă, în raport de perioada supusă evaluării, existând starea de incompatibilitate reglementată de art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, având în vedere că reclamanta a exercitat ambele calități cu încălcarea regimului juridic al incompatibilităților.

În consecință, acțiunea în contencios administrativ promovată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 642 din 8 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs, în termen legal, reclamanta T.C., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive: 3.1. Atât prima instanță, cât și pârâta A.N.I. au încălcat prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României, care instituie principiul neretroactivității legii. Conform raportului de evaluare contestat în cauză, s-a identificat existența unei situații de incompatibilitate în sarcina reclamantei în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, temeiul juridic al controlului efectuat de A.N.I.

și al concluziilor raportului de evaluare fiind reprezentat de dispozițiile Legii nr. 176/2010, act normativ publicat în M. Of. al României, Partea I nr. 621/2.09.2010 și intrat în vigoare la 3 zile de la publicare. Dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010, invocate în Capitolul III din raportul de evaluare din 9 februarie 2012, care stabilesc sancțiunile și interdicțiile împotriva persoanei față de care s-a stabilit starea de incompatibilitate, nu sunt aplicabile în speță, nefiind în vigoare în perioada pentru care s-a reținut incompatibilitatea. Admițând ipotetic și pur demonstrativ că reclamanta ar fi fost, într-adevăr, în situația de incompatibilitate în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, se impune a se constata că în perioada respectivă era în vigoare Legea nr. 144/2007, nemodificată prin Legea nr. 176/2010.

Deoarece starea de incompatibilitate constatată prin raportul de evaluare întocmit de A.N.I. vizează raporturi juridice născute și consumate exclusiv în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, eventuale sancțiuni și interdicții pe care le-ar fi atras erau reglementate de art. 49 din Legea nr. 144/2007, așa cum aceasta era în vigoare în perioada eventualei stări de incompatibilitate (25 mai 2009-14 octombrie 2009), deoarece art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu poate reglementa retroactiv. Având în vedere că starea de incompatibilitate a fost constată abia prin raportul de evaluare din 9 februarie 2012, A.N.I. nu a ținut seama de faptul că prevederile art. 49 din Legea nr. 144/2007 își încetaseră efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010.

Față de această situație, prima instanță a acceptat în mod vădit nelegal să rețină și să admită că raportul de evaluare al A.N.I. asupra unei stări de fapt create și consumate integral cu un an anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, respectiv în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, poate avea ca temei legal art. 25 din această lege, acceptând că această lege retroactivează. 3.2. Deși din cuprinsul acțiunii în anulare, reclamanta nu a invocat faptul că nu ar fi cunoscut prevederile legale incidente în materia incompatibilităților, prima instanță a analizat această apărare inexistentă, întemeindu-se pe principiul de drept „nemo censetur ignorare legem”. De asemenea, prima instanță a inserat în cuprinsul motivării un alt motiv străin de natura pricinii, înlăturând o apărare pe care reclamanta nu a invocat-o cu ocazia judecării de la fond, respectiv aplicarea principiului „error communis facit jus”.

Prima instanță a refuzat să analizeze și, eventual, să înlăture motivat apărările invocate de reclamantă, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Instanța nu a avut un rol activ, încălcând obligația prevăzută de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., deoarece în cadrul procesual fixat, anulare raport de evaluare întocmit de A.N.I., motivul principal al acțiunii în anulare a fost acela că reclamanta nu a avut cunoștință de numirea sa în calitate de cenzor supleant la SC A. SA Slatina. Este evident că înscrierea în registrul comerțului la data respectivă a calității reclamantei s-a făcut cu respectarea Legii nr. 31/1990, dar în cadrul procesual stabilit în prezentul dosar, reclamanta nu atacă înscrierea mențiunii din registrul comerțului (între timp această mențiune a fost radiată), ci a urmărit să dovedească numai absența acordului său de voință și, binențeles, neaducerea acestei mențiuni la cunoștința reclamantei.

În concluzie, pentru motivele expuse, în temeiul art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. 4. Apărările formulate de intimata-pârâtă A.N.I. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 642/2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, invocând în special, următoarele argumente: Criticile recurentei referitoare la aplicarea retroactivă a Legii nr. 176/2010 sunt nefondate.

Legea nr. 176/2010 nu a fost aplicată retroactiv (actul normativ menționat reglementând procedura de evaluare a respectării regimului juridic al declarării averilor, incompatibilităților și conflictelor de interese și fiind de imediată aplicare), starea de incompatibilitate fiind reglementată de Legea nr. 161/2003, act normativ în vigoare la momentul săvârșirii faptei. În considerarea practicii Curții Constituționale concretizată în Deciziile nr. 3/1993, nr. 330/2001 și nr. 53/2011, referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Constituția României și văzând dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, în cazul de față sunt pe deplin incidente prevederile art. 25 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.I., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.

Motivul de recurs prevăzut art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în speță, hotărârea atacată necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Cele două principii de drept la care face referire recurenta-reclamantă nu au fost menționate de instanța de fond ca apărări ale reclamantei, ci au fost invocate tocmai pentru a motiva cât mai temeinic soluția dată în soluționarea pricinii. În mod corect instanța de fond a reținut că prevederile Legii nr. 161/2003 constituie o „lege specială” în raport de prevederile Legii nr. 31/1990 invocate de reclamantă în materia incompatibilităților și conflictelor de interese. Invocarea unor nereguli în alegerea recurentei-reclamante în funcția de cenzor la SC A. SA și în efectuarea mențiunilor și înregistrărilor în registrul comerțului neavând relevanță sub aspectul existenței stării de incompatibilitate și nefăcând obiectul litigiului dedus judecății.

Dacă ar fi manifestat o minimă diligență, recurenta-reclamantă ar fi trebuit ca după numirea sa în funcția de conducere să efectueze demersuri pentru încetarea stării de incompatibilitate (întrucât primul mandat nu încetase) și să verifice la registrul comerțului dacă au fost operate modificările de rigoare. Astfel, ar fi putut afla și despre existența celui de-al doilea mandat pentru perioada 4 iunie 2009-16 mai 2012. Prin urmare, apărările recurentei-reclamante referitoare la recunoașterea faptului numirii sale în funcția de cenzor sunt total nefondate și în mod corect instanța de fond le-a înlăturat. Față de cele menționate, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale aplicabile, inclusiv cele prevăzute de art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta T.C. a supus controlului de legalitate, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare din 9 februarie 2012 întocmit de A.N.I. Prin acest raport de evaluare s-a constatat că reclamanta s-a aflat în stare de incompatibilitate, întrucât în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, în care a exercitat funcția de director în cadrul Casei Județene de Pensii Olt, a deținut și calitatea de cenzor supleant la SC A. SA Slatina, încălcând astfel dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare.

Concluziile raportului de evaluare contestat au fost fundamentate în drept atât pe dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 161/2003, cât și pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010. Legea nr. 176/2010, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 621/2.09.2010, conține atât norme de procedură, cât și norme de drept material. Dispozițiile art. 25 din acest act normativ califică drept abatere disciplinară fapta persoanei cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate și reglementează modalitatea de sancționare a acesteia, precum și interdicțiile aplicabile, inclusiv în cazul în care persoana nu mai ocupă o funcție sau o demnitate publică la data constatării stării de incompatibilitate.

Prin conținutul lor, aceste norme juridice sunt unele de drept material, atâta vreme cât se referă la calificarea juridică a stării de incompatibilitate, la sancțiunile și interdicțiile aplicabile într-o astfel de situație. Fiind norme de drept material și nu norme de procedură, aplicarea în timp a acestora este guvernată de principiul neretroactivității legii noi potrivit căruia, legea nouă nu se aplică situațiilor juridice definitiv constituite, modificate sau stinse, precum și efectelor juridice produse de asemenea situații juridice, dacă au fost definitiv realizate înainte de intrarea în vigoare a legii noi. În speța de față, dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu sunt aplicabile, întrucât situația juridică ce a determinat starea de incompatibilitate, precum și efectele juridice ale acesteia au fost definitiv realizate în perioada 25 mai 2009-14 octombrie 2009, anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Eventualul temei în baza căruia se putea reține starea de incompatibilitate și puteau fi dispuse sancțiunile și interdicțiile aplicabile acesteia nu putea fi decât cel prevăzut de legea în vigoare la acea dată, respectiv art. 49 din Legea nr. 144/2007, conform adagiului tempus regit actum. Or, dispozițiile art. 49 din Legea nr. 144/2007 au fost declarate neconstituționale anterior declanșării controlului efectuat de A.N.I., finalizat prin întocmirea raportului de evaluare contestat în cauză, prin Decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, publicată în M. Of. nr. 294/5.05.2010.

Cum în termen de 45 de zile de la publicarea deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate nu au fost puse de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, textele legale declarate neconstituționale și-au încetat efectele juridice, prin admiterea excepției de neconstituționalitate, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și art. 31 alin. (3) din Legea Curții Constituționale nr. 47/1992.

În condițiile în care art. 49 din Legea nr. 144/2007 și-a încetat efectele juridice, prin admiterea excepției de neconstituționalitate, anterior declanșării investigației de care A.N.I., iar dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 nu erau aplicabile situației juridice și efectelor acesteia definitiv realizate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, Înalta Curte reține că atât raportul de evaluare din 9 februarie 2012 întocmit de A.N.I., cât și hotărârea primei instanțe, prin care au fost validate constatările și concluziile acestuia, sunt nelegale, întrucât se bazează pe încălcarea principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României.

Acest principiu constituie o garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură să asigure securitatea juridică și încredere a cetățenilor în sistemul de drept, iar respectarea acestuia impune ca dispozițiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 să fie aplicate doar (i) situațiilor juridice născute, modificate sau stinse după intrarea în vigoare a acestora, (ii) situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și (iii) efectelor juridice ale situațiilor juridice anterior născute, modificate sau stinse. Prin urmare, este întemeiată critica recurentei potrivit căreia hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În considerarea caracterului de ordine publică al principiului constituțional al neretroactivității legii, motivul de nelegalitate reținut prin decizia de față este suficient pentru modificarea în tot a sentinței recurate și anularea raportului de evaluare contestat de reclamantă, astfel că devine inutilă orice analiză asupra celorlalte motive de recurs invocate de recurenta-reclamantă. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, art. 312 alin. (1)-alin. (3) și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta T.C., modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii și anulării raportului de evaluare din 9 februarie 2012 emis de pârâta A.N.I.

Reținând culpa procesuală a intimatei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către recurentă a sumei de 1.490 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta T.C. împotriva sentinței civile nr. 642 din 8 iunie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că admite acțiunea reclamantei și anulează raportul de evaluare din 9 februarie 2012, emis de pârâta A.N.I. Obligă intimata A.N.I. la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 1.490 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 aprilie 2014.