ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2723/2014

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș la de 14 martie 2014, Municipiul Timișoara, Primarul

Municipiului Timișoara și Consiliul local al municipiului Timișoara au formulat

contestație împotriva înființării popririi în baza Sentinței civile nr. 7113

din 19 aprilie 2014, precum și contestație privind întinderea și aplicarea

titlului executoriu, respectiv a Sentinței civile nr. 658 din 12 aprilie 2005 a

Tribunalului Timiș și a Deciziei civile nr. 1443 din 15 februarie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul de a arăta care este instituția

care trebuie să facă plata despăgubirilor stabilite prin sentință și dacă suma

de 200.417,04 euro trebuie achitată din bugetul local al Municipiului Timișoara

sau de la bugetul de stat, de către Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea contestației

s-a arătat că, potrivit Deciziei nr. 1443 din 15 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a stabilit că Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu poate fi obligat în cauză, însă nu a respins acțiunea

față de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Este de notorietate

faptul că nu Municipiul Timișoara este cel care poate face plata despăgubirilor

în temeiul legilor speciale de retrocedare, având în vedere că beneficiatul

sumelor încasate din vânzarea sau valorificarea acestor bunuri este Statul

Român prin organismele sale centrale, iar nu Municipiul Timișoara care a fost

doar un intermediar.

Față de aceste

aspecte, se impune ca instanța să formuleze lămuriri cu privire la aplicarea

titlului executoriu, respectiv indicarea instituției care trebuie să achite

suma de bani stabilită de instanțe.

Prin Sentința civilă

nr. 1141 din 14 mai 2011, Tribunalul Timiș a declinat judecata contestației la

titlu în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând incidența

dispozițiilor art. 400 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Intimatele N.B.,

N.J.W. au invocat, conform notelor scrise depuse în dosarul instanței supreme,

excepția de necompetență materială - întrucât o astfel de contestație se

introduce la instanța care a pronunțat hotărârea ce se execută, reprezentată în

speță, de Sentința civilă nr. 658 din 12 aprilie 2005 a Tribunalului Timiș -,

excepția de litispendență - având în vedere că în Dosarul nr. 1952/1/2004 al

Î.C.C.J., aceiași contestatori au formulat o contestație cu obiect identic,

ceea ce determină incidența art. 163 C. proc. civ., - excepția tardivității

contestației - față de împrejurarea că, în speță, termenul de prescripție a

executării silite înăuntrul căruia putea fi promovată contestația, s-a împlinit

la 15 februarie 2010.

S-a susținut, de

asemenea, rămânerea fără obiect a contestației la executare, având în vedere că

suma a cărei executare se contestă a fost achitată de către contestatori, fiind

consemnată la 27 iunie 2014, în Dosarul execuțional nr. 751/ex/2011.

Pe fondul

contestației, s-a arătat că în realitate, prin motivele invocate, contestatorii

critică chestiuni ce țin de fondul titlului executoriu, aducându-se astfel

atingere autorității de lucru judecat a hotărârii.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte reține următoarele:

I. În mod prioritar,

pe aspectele de ordin procedural invocate sub formă de excepții, prin notele

scrise ale intimaților, se constată caracterul nefondat al acestora.

- Astfel, excepția de

necompetență materială nu poate fi primită, având în vedere că prezenta

contestație vizează lămurirea și înțelesul dispozitivului Deciziei nr. 1443 din

15 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ca atare, nefiind

vorba de o contestație la executare propriu-zisă, ci de una la titlu, cererea

având un asemenea obiect nu se îndreaptă la instanța de executare, ci la aceea

care a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se solicită, conform art. 400 alin.

(2) C. proc. civ.

- Susținerea că în

cauză ar subzista litispendența, cu referire la Dosarul nr. 1952/1/2004 al

acestei instanțe este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 163 C.

proc. civ., care reglementează instituția litispendenței, "nimeni nu poate

fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte

înaintea mai multor instanțe".

Or, în speță, se

constată că nu există identitate de cauză între cele două dosare care, deși

vizează ambele, contestații împotriva aceluiași titlu, se fundamentează pe

motive diferite.

Astfel, contestația

la titlu, ce constituie obiect al Dosarului nr. 1952/1/2014, dezvoltă în

principal, argumente legate de natura măsurilor reparatorii din perspectiva

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la care ar fi îndreptățiți intimații.

Motivele contestației

în prezentul dosar (cauza pricinii) sunt limitate la precizarea debitorului

obligației de plată a despăgubirilor.

Așadar, neexistând

suprapunerea celor trei elemente la care face referire art. 163 alin. (1) C.

proc. civ., nu subzistă și nu se justifică admiterea litispendenței.

În fine, nu se poate

vorbi despre litispendență nici din perspectiva faptului că, urmare a

declinării de competență dispuse (în prezentul dosar) prin sentința

Tribunalului Timiș, cele două pricini la care se face trimitere sunt

înregistrate pe rolul aceleiași instanțe.

Or, așa cum rezultă

din dispozițiile art. 163 alin. (1) C. proc. civ., este necesar ca cele două

(sau mai multe litigii) să fie pendente pe rolul unor instanțe diferite.

Totodată,

"reunirea" dosarelor la completul inițial învestit nu s-ar putea

dispune pentru argumentele menționate anterior, legate de lipsa identității

motivelor și deci, a cauzelor juridice ale celor două contestații.

- În ce privește

excepția de tardivitate, prin invocarea ei cu motivarea că s-ar fi împlinit

termenul de prescripție a executării silite, rezultă că intimatele sunt în

eroare asupra naturii contestației și a obiectului acesteia.

În privința

contestației la executare propriu-zisă, exercitarea acesteia este supusă,

într-adevăr, anumitor termene (potrivit art. 401 C. proc. civ., în funcție de

actele de executare contestate).

Tot astfel, față de

dispozițiile art. 401 alin. (11) C. proc. civ. (introdus prin Legea nr.

219/2005), contestația privind lămurirea înțelesului, întinderii sau aplicării

titlului executoriu se poate face oricând înăuntrul termenului de prescripție a

dreptului de a cere executarea silită.

Atunci însă când

cererea de lămurire a înțelesului și întinderii dispozitivului vizează o

hotărârea nesusceptibilă de executare silită - ca în speță - cerința

introducerii contestației înăuntrul termenului de prescripție a executării nu

mai are justificare.

Împlinirea

prescripției și respingerea ca atare a cererii presupun o situație în care

dreptul de valorificat să fie supus unui termen de prescripție - ceea ce în

speță, prin ipoteză, nu există câtă vreme hotărârea împotriva căreia a fost

îndreptată, nefiind susceptibilă de executare silită, nu este susceptibilă nici

de opunerea prescripției dreptului de a cere executarea silită.

În situația

menționată anterior, lămurirea înțelesului și întinderii dispozitivului se

poate solicita independent de aplicarea (executarea) acestuia, partea având

interesul să fie beneficiara unei hotărâri al cărei dispozitiv să fie în

termeni clari, neechivoci, chiar dacă acesta nu poate fi adus la îndeplinire pe

calea executării silite.

De altfel,

dispozițiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ., reglementând (în teza a II-a a

textului) contestația la titlu, precizează că această cale este deschisă părții

care nu a utilizat procedura prevăzută de art. 281

1

C. proc. civ.

(referitoare la lămurirea dispozitivului sau înlăturarea dispozițiilor

potrivnice ale acestuia).

Or, nici procedura

menționată anterior - în absența valorificării căreia este deschisă contestația

la titlu - nu este condiționată de respectarea termenului de prescripție a

executării silite.

Ca atare, nu se poate

susține tardivitatea contestației îndreptate, în speță, împotriva unei decizii

a instanței de recurs, nesusceptibilă de executare, sub motiv că a fost

depășit, la momentul introducerii acesteia, termenul de prescripție a

executării silite.

- Tot astfel,

invocând rămânerea fără obiect a contestației la executare, întrucât suma a

cărei executare se contestă, a fost deja achitată de către contestatori,

intimatele confundă obiectul pricinii, promovând apărări ca și cum obiectul

învestirii instanței l-ar reprezenta contestația la executare.

Întrucât cererea de

față nu vizează executarea propriu-zisă, împrejurarea că au fost finalizate

actele de executare nu poate avea consecința pretinsă de către intimate, a

stingerii pretenției vizând lămurirea titlului.

II. În ce privește

fondul contestației la titlu promovate, se constată că prin intermediul ei,

contestatorii au solicitat să se stabilească dacă debitor al obligației de

plată este Ministerul Finanțelor Publice sau Municipiul Timișoara, având în

vedere că "beneficiarul sumelor încasate din vânzarea sau valorificarea

bunurilor ce fac obiectul legilor de retrocedare este Statul Român prin

organismele sale iar nu Municipiul Timișoara".

Or, calea procedurală

a contestației la titlu este deschisă părții pentru situația în care

dispozitivul hotărârii este neclar, echivoc, susceptibil în interpretarea lui

sub aspectul înțelesului care trebuie dat dispozițiilor instanței, ceea ce ar

atrage necesitatea unor lămuriri.

În speță însă,

potrivit dispozitivului Deciziei nr. 1443 din 15 februarie 2007 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, împotriva

căreia s-a îndreptat contestația, a fost admis recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice ca reprezentant al Ministerului Finanțelor

Publice și modificată în parte hotărârea din apel, în sensul admiterii apelului

acestui pârât și respingerii acțiunii reclamanților față de Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu menținerea celorlalte dispoziții ale deciziei

și sentinței. Au fost, de asemenea, respinse ca nefondate recursurile

reclamanților și ale pârâților Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul local

Timișoara.

Rezultă, în mod clar,

că dispozitivul din recurs modifică soluțiile anterioare, ale instanțelor de

fond, doar prin respingerea acțiunii îndreptate de reclamante împotriva

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Ca atare, nu se poate

susține, față de conținutul concret al soluției instanței de recurs, că aceasta

ar aduce neclarități sub aspectul debitorului obligației de plată a

despăgubirilor, susceptibile de lămurire prin intermediul contestației

promovate.

Întrucât aspectele

deduse judecății nu se circumscriu unei situații de neclaritate, de echivoc al

dispozițiilor din dispozitivul deciziei atacate, contestația la titlu va fi

respinsă ca nefondată.

În baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., contestatorii vor fi obligați la plata sumei de 200

lei cheltuieli de judecată către intimate (reprezentând onorariu de avocat,

redus de la suma de 1.860 lei, în conformitate cu dispozițiile procedurale

anterior menționate, raportat la complexitatea redusă a cauzei și la volumul de

muncă depus de avocat, concretizat în transmiterea unor note scrise la dosar).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația la titlu formulată de contestatorii Municipiul Timișoara

prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara

împotriva Deciziei nr. 1443 din 15 februarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Obligă contestatorii

la plata, către intimatele creditoare N.B., N.J.W., a sumei de 200 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL