ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2258/2014

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin încheierea din Camera de Consiliu data

de 15 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. 24985/3/2011, Tribunalul București,

secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis cererea de

lămurire a dispozitivului formulată de contestatorul S.G., în contradictoriu cu

intimata Casa de Pensii a Municipiului București; a lămurit dispozitivul

sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 în sensul că diferența pe care pârâta

urmează să o restituie reclamantului este cea rezultată în urma scăderii din

suma reprezentând cota de C.A.S.S. de 5,5% calculată asupra cuantumului total

al pensiei, care include indemnizația prevăzută de Legea nr. 309/2002, a sumei

reprezentând cota de C.A.S.S. de 5,5% calculată asupra câtimii care depășește

suma de 740 lei.

Pentru a pronunța

această încheiere, Tribunalul a reținut, în esență, că prin cererea formulata

la data de 8 aprilie 2013 in Dosarul nr. 24985/3/2011 contestatorul a solicitat

lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 pronunțate

de Tribunalul București, secția a VIII-a, în sensul de a se indica dacă cota de

5,5% CASS se va calcula și aplica doar asupra cuantumului pensiei care depășește

740 lei sau nu se va mai aplica deloc întrucât este beneficiarul Legii nr. 309/2002.

Prin sentința civilă nr.

5112 din 30 mai 2012 s-a admis acțiunea fiind obligată pârâtă la restituirea

diferenței dintre cota de C.A.S.S. calculată asupra cuantumului total al

pensiei și cea calculată asupra câtimii care depășește 740 lei.

Tribunalul a reținut

că, separat de indemnizația acordată potrivit Legii nr. 309/2002, reclamantul

realizează venituri din pensie.

Potrivit Legii nr. 95/2006,

după modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 107/2010, acordarea facilității de

neplata a contribuției C.A.S.S. se menține pentru persoanele ale căror drepturi

au fost stabilite prin Legea nr. 309/2002 numai în ipoteza în care nu

realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile bănești acordate

potrivit respectivei legi, ceea ce nu este cazul reclamantului.

Împotriva acestei

încheieri a formulat recurs reclamantul prin care a solicitat modificarea în

tot a acesteia.

În motivarea

recursului, a arătat că încheierea pronunțată este netemeinică și nelegală

conducând la grave confuzii datorită schimbării înțelesului sentinței civile nr.

5112 din 30 mai 2012.

În acest sens, a

arătat că lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 a

avut ca scop de a sesiza instanța asupra neconstituționalității prevederilor art.

1 din O.U.G. nr. 107/2010, care a anulat drepturile acordate de legile speciale

privind asistența medicală și medicamente în mod gratuit.

A susținut că la emiterea

încheierii din 15 mai 2013 s-a strecurat o înțelegere greșită a includerii

indemnizației acordate de Legea nr. 309/2002 ca fiind un venit impozabil

rezultând astfel o confuzie gravă, care ar putea să fie extinsă și la celelalte

indemnizații acordate prin legi speciale similare cu cele enumerate în art. 1

din O.U.G. nr. 107/2010. Art. 2 din Legea nr. 309/2002 precizează că

indemnizația acordată este neimpozabilă și nu poate fi adăugată la venitul

impozabil, fapt care ar conduce la infirmarea corectitudinii lămurii dată de

încheierea din 15 mai 2013.

La data de 10 aprilie

2014, recurentul S.G. a depus la dosarul cauzei cerere de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct.

1 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006

privind reforma în domeniul sănătății.

Prin încheierea din

15 mai 2014, Curtea de Apel București,

secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări social

e,

a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent,

reținând că neconstituționalitatea textului legal invocat de recurent nu are

absolut nicio legătură cu soluția ce se va pronunța în recursul formulat

împotriva sentinței civile. Aceasta deoarece prin lămurirea dispozitivului

acestei hotărâri are loc înlăturarea eventualelor interpretări divergente cu

privire la conținutul măsurilor luate de către instanță prin dispozitivul

hotărârii judecătorești pronunțate.

Astfel, recurentul nu

justifică un interes în invocarea excepției de neconstituționalitate, întrucât

soluționarea acestei excepții nu este de natură să producă un efect concret

asupra conținutului hotărârii din procesul pendinte.

Curtea a reținut și

că autorul excepției, respectiv recurentul, nu a făcut trimitere la nici un

text din Constituție în raport de care dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr.

107/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în

domeniul sănătății ar fi neconstituționale.

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin Decizia nr. 3368 din 15 mai 2014 a respins recursul

împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 15 mai 2013 pronunțată

în Dosarul nr. 24985/3/2011, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de

muncă și asigurări sociale, ca nefondat.

Curtea a reținut că hotărârea

de lămurire a dispozitivului este în concordanță cu dispozitivului sentinței

civile nr. 5112 din 30 mai 2012 pronunțată de tribunal, care reprezintă punerea

în aplicare a deciziei Curții Constituționale ce a stabilit că dispozițiile art.

295 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sunt constituționale numai în măsura în

care se aplică asupra veniturilor din pensii care depășesc suma de 740 de lei,

astfel că și indemnizația primită de reclamant se adaugă la pensia acestuia și

din care se deduce suma de 740 de lei, așa cum a stabilit instanța de fond.

Totodată, a reținut

că prin motivele de recurs nu au fost aduse critici concrete față de încheierea

de lămurire a dispozitivului, reclamantul arătând doar că s-a strecurat o

greșeală gravă cu privire la indemnizația acordată de Legea nr. 309/2002 ca

fiind un venit impozabil, critică care este contrară dispozitivului sentinței

civile nr. 5112 din 30 mai 2012 prin care s-a dispus doar restituirea sumei ce

a fost reținută cu încălcarea deducerii sumei de 740 de lei.

Hotărârea de lămurire

la cererea reclamantului nu a făcut decât să arate modul de aplicare a

procentului de 5.5% asupra sumei ce depășește cuantumul de 740 de lei și nu are

nicio influență asupra drepturilor acordate prin Legea nr. 309/2002.

Curtea mai reținut că

față de cererea de lămurire a dispozitivului, recurentul a formulat pretenții

noi legate fie de indemnizația acordată de Legea nr. 309/2002, fie de

drepturile reprezentând asistența medicală și medicamente gratuite, aspecte

care exced dispozițiilor art. 316 raportate la art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

și care nu permit formularea de cereri noi în căile de atac.

Totodată, a reținut

că nu poate să creeze recurentului în propria sa cale de atac o situație mai

grea decât aceea din hotărârea atacată.

La data de 19 mai

2014 S.G. a declarat recurs împotriva încheierii din 15 mai 2014 a Curții de

Apel București,

secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-a

respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent.

A susținut că al

doilea capăt principal al cererii era solicitarea de transmitere către Curtea

Constituțională a analizării art. 1, pct. 1, al O.U.G. nr. 107/2010 din punct

de vedere al neconstituționalității.

Acest capăt principal

a fost întemeiat în baza art. 99 alin. (2) C. proc. civ. și acceptat de

instanță, fiind întemeiat pe același titlu, aflat în strânsă legătură și a fost

dedus judecării printr-o unică cerere de chemare în judecată.

Prevederile art. art.

99 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost respectate deoarece instanța prin

încheierea din 15 mai 2011 a refuzat să înainteze cererea reclamantului către

Curtea Constituțională pentru analizarea prevederilor art. 1, pct. 1 al O.U.G. nr.

107/2010 din punct de vedere al respectării drepturilor constituționale.

A susținut că pot

apare implicații juridice datorită refuzului de transmitere a sesizării de

neconstituționalitate către Curtea Constituțională a cauzei care constituie un

conflict de interese și se poate pronunța o decizie insuficient fundamentată,

ce poate fi folosită ca autoritate de lucru judecat, în viitor, de către Casa

de Pensii pentru a diminua drepturile constituționale obținute de luptătorii

pentru drepturi democratice care au fost recompensați prin atribuirea unor despăgubiri

(îndemnizații neimpozabile)pentru prejudiciile suferite, prin includerea

indemnizațiilor ca venituri impozabile.

Recurentul a

menționat, apoi, în memoriul de recurs măsurile guvernamentale menite să

asigure ieșirea din criza economică și a susținut că obiectul prezentei cauze

îl reprezintă încercarea de a aduce venituri suplimentare la bugetul

centralizat al statului prin considerarea tuturor indemnizațiilor neimpozabile,

stabilite de cele 7 legi ca venituri impozabile. Momentul actual în care România

a fost nominalizată cu cel mai înalt nivel de dezvoltare din U.E. în trim. I/2014

nu mai justifică încălcarea unor drepturi acordate luptătorilor pentru drepturi

democratice, primite sub formă de recompensă acordată de Statul Român.

Aplicarea prevederilor

art. 1, pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 nu a fost utilizată, iar recurentul

solicită admiterea recursului în sensul de a obține câștig de cauză în demersul

său de declarare ca neconstituțional a art. 1, pct. 1 al O.U.G. nr. 107/2010.

La termenul de judecată

din data de 18 septembrie 2014 Înalta Curte, învestită fiind cu soluționarea

cererii de recurs, a pus în discuție dacă criticile formulate vizează

considerentele reținute de curtea de apel în motivarea încheierii atacate.

Examinând recursul

contestatorului S.G. sub aspect formal, din perspectiva încadrării criticilor

formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiune supusă dezbaterii

contradictorii în ședința publică din 18 septembrie 2014, Înalta Curte constată

că acesta este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă,

sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază

recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse

printr-un memoriu separat.

Deși nu se prevede în

mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor

formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței în soluționarea cauzei,

în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de

recurs.

În speța de față,

susținerile recurentului se referă la chestiuni vizând politici economice ce au

condus la diminuarea drepturilor constituționale obținute de luptătorii pentru

drepturi democratice, care au fost recompensați prin atribuirea unor

îndemnizații pentru prejudiciile suferite și faptul că, în prezent, nemaifiind

acută o criză economică, măsurile bugetare restrictive nu mai au justificare.

Prin urmare, fără să

combată în vreun fel argumentele instanței, care a motivat în considerentele

încheierii atacate de ce nu se impune sesizarea Curții Constituționale, și fără

a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit

existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recurentul nu a

înțeles să se raporteze la argumentele instanței în fundamentarea hotărârii

recurate cu privire la faptul că nu erau îndeplinite condițiile cerute de

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

respectiv faptul că

textul legal reclamat de recurent ca fiind neconstituțional nu

are legătură cu

soluționarea cauzei

și

că recurentul nu a făcut trimitere la niciun text constituțional în raport de

care dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 ar fi

neconstituționale.

Astfel, memoriu de

recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele

hotărârii atacate și referindu-se la împrejurări ce nu pot fi configurate ca

fiind critici de nelegalitate.

În calea de atac

extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce

constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate.

Criticile

recurentului nu au legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul

recurs și, din acest motiv, nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În această situație,

sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de

ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ.,

nulitatea căii de atac exercitate de contestatorul S.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de contestatorul S.G. împotriva încheierii din 15 mai 2014 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 24985/3/2011.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 septembrie 2014.