ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2258/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin încheierea din Camera de Consiliu data de 15 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. 24985/3/2011, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis cererea de lămurire a dispozitivului formulată de contestatorul S.G., în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii a Municipiului București; a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 în sensul că diferența pe care pârâta urmează să o restituie reclamantului este cea rezultată în urma scăderii din suma reprezentând cota de C.A.S.S. de 5,5% calculată asupra cuantumului total al pensiei, care include indemnizația prevăzută de Legea nr. 309/2002, a sumei reprezentând cota de C.A.S.S.

de 5,5% calculată asupra câtimii care depășește suma de 740 lei. Pentru a pronunța această încheiere, Tribunalul a reținut, în esență, că prin cererea formulata la data de 8 aprilie 2013 in Dosarul nr. 24985/3/2011 contestatorul a solicitat lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a VIII-a, în sensul de a se indica dacă cota de 5,5% CASS se va calcula și aplica doar asupra cuantumului pensiei care depășește 740 lei sau nu se va mai aplica deloc întrucât este beneficiarul Legii nr. 309/2002. Prin sentința civilă nr. 5112 din 30 mai 2012 s-a admis acțiunea fiind obligată pârâtă la restituirea diferenței dintre cota de C.A.S.S.

calculată asupra cuantumului total al pensiei și cea calculată asupra câtimii care depășește 740 lei. Tribunalul a reținut că, separat de indemnizația acordată potrivit Legii nr. 309/2002, reclamantul realizează venituri din pensie. Potrivit Legii nr. 95/2006, după modificarea intervenită prin O.U.G. nr. 107/2010, acordarea facilității de neplata a contribuției C.A.S.S. se menține pentru persoanele ale căror drepturi au fost stabilite prin Legea nr. 309/2002 numai în ipoteza în care nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile bănești acordate potrivit respectivei legi, ceea ce nu este cazul reclamantului. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs reclamantul prin care a solicitat modificarea în tot a acesteia.

În motivarea recursului, a arătat că încheierea pronunțată este netemeinică și nelegală conducând la grave confuzii datorită schimbării înțelesului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012. În acest sens, a arătat că lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 a avut ca scop de a sesiza instanța asupra neconstituționalității prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 107/2010, care a anulat drepturile acordate de legile speciale privind asistența medicală și medicamente în mod gratuit. A susținut că la emiterea încheierii din 15 mai 2013 s-a strecurat o înțelegere greșită a includerii indemnizației acordate de Legea nr. 309/2002 ca fiind un venit impozabil rezultând astfel o confuzie gravă, care ar putea să fie extinsă și la celelalte indemnizații acordate prin legi speciale similare cu cele enumerate în art. 1 din O.U.G.

nr. 107/2010. Art. 2 din Legea nr. 309/2002 precizează că indemnizația acordată este neimpozabilă și nu poate fi adăugată la venitul impozabil, fapt care ar conduce la infirmarea corectitudinii lămurii dată de încheierea din 15 mai 2013. La data de 10 aprilie 2014, recurentul S.G. a depus la dosarul cauzei cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății. Prin încheierea din 15 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări social e, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent, reținând că neconstituționalitatea textului legal invocat de recurent nu are absolut nicio legătură cu soluția ce se va pronunța în recursul formulat împotriva sentinței civile.

Aceasta deoarece prin lămurirea dispozitivului acestei hotărâri are loc înlăturarea eventualelor interpretări divergente cu privire la conținutul măsurilor luate de către instanță prin dispozitivul hotărârii judecătorești pronunțate. Astfel, recurentul nu justifică un interes în invocarea excepției de neconstituționalitate, întrucât soluționarea acestei excepții nu este de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul pendinte. Curtea a reținut și că autorul excepției, respectiv recurentul, nu a făcut trimitere la nici un text din Constituție în raport de care dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății ar fi neconstituționale.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Decizia nr. 3368 din 15 mai 2014 a respins recursul împotriva încheierii din Camera de Consiliu din data de 15 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. 24985/3/2011, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, ca nefondat. Curtea a reținut că hotărârea de lămurire a dispozitivului este în concordanță cu dispozitivului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 pronunțată de tribunal, care reprezintă punerea în aplicare a deciziei Curții Constituționale ce a stabilit că dispozițiile art. 295 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sunt constituționale numai în măsura în care se aplică asupra veniturilor din pensii care depășesc suma de 740 de lei, astfel că și indemnizația primită de reclamant se adaugă la pensia acestuia și din care se deduce suma de 740 de lei, așa cum a stabilit instanța de fond.

Totodată, a reținut că prin motivele de recurs nu au fost aduse critici concrete față de încheierea de lămurire a dispozitivului, reclamantul arătând doar că s-a strecurat o greșeală gravă cu privire la indemnizația acordată de Legea nr. 309/2002 ca fiind un venit impozabil, critică care este contrară dispozitivului sentinței civile nr. 5112 din 30 mai 2012 prin care s-a dispus doar restituirea sumei ce a fost reținută cu încălcarea deducerii sumei de 740 de lei. Hotărârea de lămurire la cererea reclamantului nu a făcut decât să arate modul de aplicare a procentului de 5.5% asupra sumei ce depășește cuantumul de 740 de lei și nu are nicio influență asupra drepturilor acordate prin Legea nr. 309/2002.

Curtea mai reținut că față de cererea de lămurire a dispozitivului, recurentul a formulat pretenții noi legate fie de indemnizația acordată de Legea nr. 309/2002, fie de drepturile reprezentând asistența medicală și medicamente gratuite, aspecte care exced dispozițiilor art. 316 raportate la art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și care nu permit formularea de cereri noi în căile de atac. Totodată, a reținut că nu poate să creeze recurentului în propria sa cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată. La data de 19 mai 2014 S.G. a declarat recurs împotriva încheierii din 15 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurent.

A susținut că al doilea capăt principal al cererii era solicitarea de transmitere către Curtea Constituțională a analizării art. 1, pct. 1, al O.U.G. nr. 107/2010 din punct de vedere al neconstituționalității. Acest capăt principal a fost întemeiat în baza art. 99 alin. (2) C. proc. civ. și acceptat de instanță, fiind întemeiat pe același titlu, aflat în strânsă legătură și a fost dedus judecării printr-o unică cerere de chemare în judecată. Prevederile art. art. 99 alin. (2) C. proc. civ. nu au fost respectate deoarece instanța prin încheierea din 15 mai 2011 a refuzat să înainteze cererea reclamantului către Curtea Constituțională pentru analizarea prevederilor art. 1, pct. 1 al O.U.G. nr. 107/2010 din punct de vedere al respectării drepturilor constituționale.

A susținut că pot apare implicații juridice datorită refuzului de transmitere a sesizării de neconstituționalitate către Curtea Constituțională a cauzei care constituie un conflict de interese și se poate pronunța o decizie insuficient fundamentată, ce poate fi folosită ca autoritate de lucru judecat, în viitor, de către Casa de Pensii pentru a diminua drepturile constituționale obținute de luptătorii pentru drepturi democratice care au fost recompensați prin atribuirea unor despăgubiri (îndemnizații neimpozabile)pentru prejudiciile suferite, prin includerea indemnizațiilor ca venituri impozabile. Recurentul a menționat, apoi, în memoriul de recurs măsurile guvernamentale menite să asigure ieșirea din criza economică și a susținut că obiectul prezentei cauze îl reprezintă încercarea de a aduce venituri suplimentare la bugetul centralizat al statului prin considerarea tuturor indemnizațiilor neimpozabile, stabilite de cele 7 legi ca venituri impozabile.

Momentul actual în care România a fost nominalizată cu cel mai înalt nivel de dezvoltare din U.E. în trim. I/2014 nu mai justifică încălcarea unor drepturi acordate luptătorilor pentru drepturi democratice, primite sub formă de recompensă acordată de Statul Român. Aplicarea prevederilor art. 1, pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 nu a fost utilizată, iar recurentul solicită admiterea recursului în sensul de a obține câștig de cauză în demersul său de declarare ca neconstituțional a art. 1, pct. 1 al O.U.G. nr. 107/2010. La termenul de judecată din data de 18 septembrie 2014 Înalta Curte, învestită fiind cu soluționarea cererii de recurs, a pus în discuție dacă criticile formulate vizează considerentele reținute de curtea de apel în motivarea încheierii atacate.

Examinând recursul contestatorului S.G. sub aspect formal, din perspectiva încadrării criticilor formulate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., chestiune supusă dezbaterii contradictorii în ședința publică din 18 septembrie 2014, Înalta Curte constată că acesta este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. În speța de față, susținerile recurentului se referă la chestiuni vizând politici economice ce au condus la diminuarea drepturilor constituționale obținute de luptătorii pentru drepturi democratice, care au fost recompensați prin atribuirea unor îndemnizații pentru prejudiciile suferite și faptul că, în prezent, nemaifiind acută o criză economică, măsurile bugetare restrictive nu mai au justificare. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței, care a motivat în considerentele încheierii atacate de ce nu se impune sesizarea Curții Constituționale, și fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existența judecății anterioare și natura căii de atac a recursului.

Recurentul nu a înțeles să se raporteze la argumentele instanței în fundamentarea hotărârii recurate cu privire la faptul că nu erau îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 respectiv faptul că textul legal reclamat de recurent ca fiind neconstituțional nu are legătură cu soluționarea cauzei și că recurentul nu a făcut trimitere la niciun text constituțional în raport de care dispozițiile art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 107/2010 ar fi neconstituționale. Astfel, memoriu de recurs nu conține critici propriu-zise, fiind străine de considerentele hotărârii atacate și referindu-se la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate. În calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate.

Criticile recurentului nu au legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs și, din acest motiv, nu pot fi încadrate în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În această situație, sancțiunea care intervine este nulitatea recursului, neexistând motive de ordine publică, ce să poată fi examinate din oficiu de către instanța de recurs. Pe cale de consecință, Înalta Curte va constata, în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea căii de atac exercitate de contestatorul S.G.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de contestatorul S.G. împotriva încheierii din 15 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 24985/3/2011. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2014.