ÎCCJ, Secția penală

Asupra apelului de față;

La data de 12 noiembrie 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați a transmis cererea formulată de autoritățile judiciare din Turcia, privind recunoașterea și punerea în executare a Deciziei penale nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003, pronunțată de Tribunalul Special Secția 4 - Bakirkoy, față de condamnatului P. (fost B.) G.

Prin Sentința nr. 36/F din 7 februarie 2014 Curtea de Apel Galați, secția penală, în baza art. 132 alin. (4) și (6) din Legea nr. 302/2004 (în forma nemodificată prin Legea nr. 300/2013) a recunoscut Decizia penală nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Special Secția 4 - Bakirkoy, astfel cum a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 2012/4752 din 14 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală 6 - Turcia și a substituit pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată condamnatului P. (fost B.) G. pentru săvârșirea infracțiunilor de "tâlhărie" și "lovire", o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru infracțiunea de "tâlhărie" prevăzută de art. 233 - 234 alin. (1) lit. d) și f) C. pen.

S-a dedus din durata pedepsei perioada executată de condamnat în Turcia, respectiv 2 zile supraveghere, de la 28 aprilie 2001 la 29 aprilie 2001 și 1334 zile închisoare, de la 30 aprilie 2001 la 24 decembrie 2004.

A substituit pedepselor complementară și accesorie, aplicate prin decizia penală mai sus arătată, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani de la executarea pedepsei principale și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

A reținut instanța că la data sesizării instanței procedura de recunoaștere a unei hotărâri penale străine, formulată de autoritatea competentă a statului străin solicitant, era reglementată de art. 132 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, pentru ca ulterior, prin art. I pct. 47 din Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013, aceste dispoziții să fie modificate, sediul materiei constituindu-l în prezent art. 134 - 139 din Legea nr. 302/2004.

Potrivit art. III din Legea nr. 300 din 15 noiembrie 2013, cererile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a dispozițiilor art. I rămân să fie soluționate de instanțele judecătorești competente, potrivit legii în vigoare la data sesizării lor, astfel încât soluționarea cauzei s-a făcut pe baza dispozițiilor Legii nr. 302/2004, nemodificată prin Legea nr. 300/2013.

S-a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, privind recunoașterea unei hotărâri penale străine și că nu există motive pentru respingerea cererii formulată de autoritățile judiciare din Turcia, astfel că, instanța a admis cererea formulată și, potrivit dispozițiilor art. 132 alin. (4) din lege, a substituit pedepsei principale aplicate prin Decizia penală nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Special Secția 4 - Bakirkoy, o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.

S-a constatat că pedeapsa aplicată se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen. în vigoare, aplicabil în cauză ca lege penală mai favorabilă, întrucât potrivit Codului penal din 1969, în vigoare la data faptei, pedeapsa prevăzută era mult mai aspră, respectiv închisoarea de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Totodată, a substituit pedepsei aplicate prin hotărârea recunoscută o pedeapsă echivalentă, nefiind posibil să se facă o individualizare a pedepsei, potrivit criteriilor prevăzute de legea penală română, câtă vreme aceasta se încadrează în limitele de pedeapsă cu care C. pen. românesc sancționează fapta comisă de condamnat.

Astfel, a dispus aplicarea față de condamnat a pedepsei de 10 ani închisoare, din care a dedus perioadele executate în Turcia, respectiv 2 zile supraveghere, de la 28 aprilie 2001 la 29 aprilie 2001, și 1334 zile închisoare, de la 30 aprilie 2001 la 24 decembrie 2004.

S-a apreciat că nu este just față de condamnat să se dispună executarea restului de pedeapsă de 6 ani, 4 luni și 4 zile întrucât, pe de o parte, nu aceasta a fost pedeapsa aplicată prin dispunerea prin hotărârea de condamnare din Turcia, iar pe de altă parte, prin executarea restului de pedeapsă s-ar ajunge la o prelungire nejustificată a perioadei pe care condamnatul va trebui să o execute efectiv pentru a putea beneficia de liberarea condiționată conform legii penale române.

Astfel, în cazul pedepsei de 10 ani închisoare condamnatul ar putea beneficia de liberarea condiționată după executarea a 6 ani și 8 luni închisoare, din care s-ar deduce perioada executată în Turcia de 3 ani, 7 luni și 26 de zile, rămânând deci să execute efectiv 3 ani și 5 zile, pe când în cazul aplicării unei pedepse de 6 ani, 4 luni și 4 zile condamnatul s-ar putea libera condiționat după executarea efectivă a 4 ani, 2 luni și 22 de zile.

S-a mai constatat că prin hotărârea autorităților turce s-a aplicat condamnatului și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor cetățenești pe toată viața și pedeapsa accesorie a interzicerii acestor drepturi până la executarea pedepsei, astfel, reținând că aceste pedepse sunt prevăzute pentru infracțiunea comisă și de legea penală română, le-a aplicat condamnatului, adaptând conținutul și cuantumul acestora potrivit Codului penal român.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel condamnatul persoană transferabilă P.G., prin avocat ales M.V., fără să depună motive scrise, iar prin apărătorul desemnat din oficiu a solicitat să se aprecieze asupra temeiniciei apelului formulat.

Examinând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că apelul declarat de condamnatul persoană transferabilă P.G. este nefondat:

Potrivit dispozițiilor art. 134 din Legea nr. 302/2004, recunoașterea hotărârilor penale pronunțate de instanțele judecătorești din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face pe cale incidentală în cadrul unui proces penal în curs, de către instanța de judecată în fața căreia cauza este pendinte, iar potrivit dispozițiilor art. 133 din același act normativ, recunoașterea unor astfel de hotărâri se poate face și pe cale principală, de către instanța de judecată sesizată în acest scop de către condamnat.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, recunoașterea pe teritoriul României a unei hotărâri penale străine sau a unui act judiciar străin poate avea loc dacă:

a) România și-a asumat o asemenea obligație printr-un tratat internațional la care este parte;

b) a fost respectat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994;

c) nu a fost pronunțată pentru o infracțiune politică sau pentru o infracțiune militară care nu este o infracțiune de drept comun;

d) respectă ordinea publică a statului român;

e) hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit legii penale române;

f) nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleiași persoane în România;

g) nu s-a pronunțat o condamnare pentru aceleași fapte împotriva aceleiași persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.

Prin Decizia penală nr. 2003/322 din 22 octombrie 2003 pronunțată de Tribunalul Special Secția 4 - Bakirkoy, definitivă prin Decizia penală nr. 2012/4752 din 14 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală 6 - Turcia, s-a dispus condamnarea lui P. (fost B.) G. la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor de tâlhărie și lovire.

S-a reținut că la data de 27 aprilie 2001, condamnatul P. (fost B.) G. împreună cu numiții L.R. și S.D. a agresat pe părțile vătămate L.I. și L.M., care au suferit leziuni vindecabile în 25 zile respectiv 10 zile îngrijiri medicale, sustrăgând din locuința acestora suma de 3250 dolari și mai multe bijuterii.

Înalta Curte constată sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind recunoașterea unei hotărâri penale străine și nu există motive pentru respingerea cererii formulată de autoritățile judiciare din Turcia.

Potrivit art. 132 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, instanța, ascultând concluziile procurorului și declarațiile condamnatului, dacă constată că sunt întrunite condițiile legale, recunoaște hotărârea penală străină sau actele judiciare străine, iar în cazul în care pedeapsa pronunțată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii penale române.

Înalta Curte constată că fapta astfel cum a fost reținută constituie infracțiunea de tâlhărie prevăzută de dispozițiile art. 233, art. 234 alin. (1) lit. d) și f) C. pen. și este sancționată cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.

Se constată că pedeapsa aplicată condamnatului, de 10 ani închisoare, se încadrează în limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen., aplicabil în cauză ca lege penală mai favorabilă, având în vedere că potrivit C. pen. anterior, pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de tâlhărie era închisoarea de la 7 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.

Pe de altă parte, reține Înalta Curte ca fiind corectă aprecierea instanței că nu se poate face o individualizare a pedepsei, câtă vreme aceasta se încadrează în limitele de pedeapsă cu care C. pen. românesc sancționează fapta comisă de condamnat.

Prin urmare, corect a reținut instanța de fond că nu este just față de condamnat să se dispună executarea restului de pedeapsă de 6 ani, 4 luni și 4 zile, având în vedere că s-ar ajunge la o prelungire nejustificată a perioadei pe care condamnatul va trebui să o execute efectiv și, totodată, în cazul pedepsei de 10 ani închisoare condamnatul ar putea beneficia de liberarea condiționată, după executarea efectivă a 4 ani, 2 luni și 22 de zile.

Fată de aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală și temeinică și în baza dispozițiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă P.G., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă P.G. împotriva Sentinței penale nr. 36/F din 3 februarie 2014 a Curții de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul persoană transferabilă la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 25 martie 2014.

Procesat de GGC - GV