ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 222/A/2016

Asupra apelului de față;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 749 din 29 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 562 din 01 august 2014 a aceleiași instanțe, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014.

S-au reținut, în esență, următoarele:

La data de 13 august 2014, pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a penală, sub nr. x/2/2014, petentul A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 562 din 01 august 2014, pronunțată de aceeași instanță, în Dosarul nr. x/3/2014.

Cererea petentului a fost întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) și i) C. proc. pen.

În motivarea cererii, petentul a arătat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat în soluționarea cererii de contopire a pedepselor.

Curtea de apel, analizând cererea formulată de contestator, a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr. 1545 din 23 mai 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, a fost admisă în parte cererea de contopire formulată de condamnatul A.

S-a constatat că faptele pentru care petentul a fost condamnat prin sentința penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înalta Curte de Casație și Justiție sunt concurente cu cele pentru care petentul a fost condamnat prin sentința penală nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanța, definitivă la 02 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentința penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în pedepsele componente:

- pedeapsa de 783 zile închisoare aplicată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 47 C. pen. rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 toate cu aplic. art. 5 C. pen.;

- pedeapsa de 783 zile închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;

- pedeapsa de 783 zile închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. din 1969;

- pedeapsa de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.;

- pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile.

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentința penală nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanța, definitivă la 02 septembrie 2011, a Curții de Apel Constanța, în pedepsele componente indivizibile, astfel cum au fost stabilite prin sentința penală nr. 1462/2012 a Judecătoriei Vaslui, definitivă prin decizia penală nr. 71/R din 13 martie 2013 a Tribunalului Vaslui, respectiv:

- pedeapsa de 2 ani și 3 luni închisoare aplicată prin sentința penală nr. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 320

1

C. proc. pen. din 1968;

- pedeapsa de 783 zile închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 290 C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. din 1969 și art. 320

1

C. proc. pen. din 1968;

- pedeapsa de 783 zile închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 291 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. 1969.

S-a constatat că faptele pentru care petentul a fost condamnat prin sentința penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt în stare de recidivă postcondamnatorie față de condamnarea aplicată prin sentința penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galați, definitivă la data de 14 ianuarie 2006.

S-a făcut aplic. art. 5 C. pen., și, în consecință:

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin sentințele penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, definitivă la 02 aprilie 2014 prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanța, definitivă la 02 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța.

A fost aplicată pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care o sporește cu o treime din restul pedepselor concurente, respectiv 4 ani, 3 luni și 28 zile închisoare, rezultând pedeapsa de 9 ani, 3 luni și 28 de zile închisoare pe lângă care aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile.

În temeiul art. 43 alin. (2) C. pen., a fost adăugat restul de 3 ani, 3 luni și 21 de zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă stabilită prin sentința penală nr. 1462 din 21 decembrie 2012 a Judecătoriei Vaslui, în care a fost contopită pedeapsa aplicată prin sentința penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galați, definitivă la data de 14 ianuarie 2006.

În final, s-a dispus să execute pedeapsa de 12 ani, 7 luni și 19 zile închisoare, pe lângă care aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile.

S-au interzis pe durata executării drepturile accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pen.

A fost dedusă perioada executată de la 23 ianuarie 2008 la 01 februarie 2014 și de la 04 aprilie 2014 la zi.

S-a dispus anularea mandatului de executare a pedepsei închisorii din 02 aprilie 2014 și emiterea unui nou mandat conform prezentei.

Onorariul apărătorului din oficiu de 100 RON a fost avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Împotriva acestei sentințe au formulat contestație Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate. Parchetul a criticat hotărârea instanței de fond pentru:

- omisiunea menținerii pedepselor complementare: Tribunalul trebuia să aplice pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b) și c) C pen. din 1968, și nu pe cea prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b), încălcând astfel autoritatea lucrului judecat.

- greșita contopire a pedepselor principale: legea aplicabilă și favorabilă inculpatului este, într-adevăr, legea nouă atâta vreme cât se poate impune aplicarea unor sporuri maxime de pedeapsă.

- omisiunea deducerii tuturor perioadelor executate anterior: Tribunalul a încălcat autoritatea de lucru judecat, iar perioadele deduse inculpatului rămân în câștigul acestuia, dispoziția anterioară de computare producând efecte juridice concrete, acestea fiind valorificate prin eliberarea condamnatului în urma aplicării legii penale mai favorabile.

Condamnatul a arătat că prin sentința penală nr. 371 a Judecătoriei Ploiești a fost pus în libertate, i s-au contopit o serie de pedepse, în acestea nefiind incluse și sentințele penale nr. 371 a Tribunalului Galați, nr. 55/2012 a Tribunalului Bacău. Conform prevederilor art. 43 alin. (2) C. pen., aceste pedepse trebuiau contopite pentru a se stabili o pedeapsă rezultantă așa cum prevăd și dispozițiile art. 39, 40 C. pen. și art. 585 C. proc. pen.

A solicitat contopirea pedepselor care nu au fost incluse în sentința penală nr. 371, să se ia în calcul și acest concurs de infracțiuni, și să i se deducă toate perioadele executate, inclusiv cele de la 11 martie 1993 la 26 martie 1993 și de la 26 octombrie 2000 la 17 februarie 2004.

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, instanța de control judiciar a considerat contestația Parchetului ca fiind fondată, iar pe cea a contestatorului-condamnat - ca ne fondată, pentru următoarele considerente:

Prima instanță a reținut în mod corect că infracțiunile pentru care a fost condamnat contestatorul prin sentințele penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 712/P/2012 din 02 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală, se află în concurs, repunând în individualitatea lor pedepsele pronunțate.

În același timp, s-a constatat că faptele ce au făcut obiectul sentinței penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău se află în stare de recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa pronunțată prin sentința penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galați, definitivă la data de 04 ianuarie 2006.

De asemenea, s-a reținut că dispozițiile legii penale în vigoare în materia tratamentului sancționator al pluralității de infracțiuni îi sunt mai favorabile condamnatului, dată fiind limitarea sporului aplicabil la o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite [potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.]; în caz contrar, având în vedere periculozitatea de care a dat dovadă condamnatul, intrând în mod repetat în conflict cu legea penală, dar și durata pedepselor contopite, instanța s-ar fi orientat către cumulul aritmetic al pedepselor contopite.

În ceea ce privește repunerea în individualitatea lor a pedepselor pronunțate prin sentința penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, instanța de control judiciar a reținut că pedeapsa interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1968 pe 783 zile nu este însă complementară, ci accesorie, aceasta rezultând din menționarea dispozițiilor art. 71 alin. (2) C. pen. din 1968. Aplicând dispozițiile art. 5 C. pen., prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, nu a mai menținut pedeapsa accesorie decât pentru restul rămas neexecutat de 783 de zile închisoare din pedeapsa pronunțată prin sentința penală nr. 3671/2003 a Judecătoriei Craiova, ca urmare a revocării liberării condiționate, din moment ce pentru cele patru infracțiuni deduse judecății nu a mai aplicat pedepse complementare și, deci, nici accesorii, potrivit Noului Cod penal.

Au fost avute în vedere pedepsele rezultate ca urmare a aplicării dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. pen. din 1968 privind revocarea liberării condiționate dispuse din executarea pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 3671/2003 a Judecătoriei Craiova, față de împrejurarea că aceste pedepse - rezultante „parțiale” - intră în contopire ca pedepse unice și indivizibile. Aceasta, spre deosebire de tratamentul sancționator - mai grav - prevăzut de Noul Cod penal în cazul săvârșirii mai multor infracțiuni care atrag revocarea liberării condiționate, în concurs, potrivit căruia mai întâi se aplică regulile de la concursul de infracțiuni (inclusiv sporul obligatoriu), rezultanta cumulându-se aritmetic cu restul rămas neexecutat [art. 104 alin. (2) raportat la art. 43 alin. (2) C. pen.].

Prin urmare, a aplicat condamnatului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care a sporit-o cu o treime din restul pedepselor concurente [1/3 x (2 ani și 3 luni + 5 x 783 zile)], respectiv 9 luni și 1305 zile, rezultând pedeapsa de 5 ani, 9 luni și 1305 de zile închisoare.

În speță, faptele ce au făcut obiectul sentinței penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău (infracțiuni continue și, respectiv, continuate epuizate la data de 22 ianuarie 2008, la data de 23 ianuarie 2008 condamnatul fiind arestat preventiv în cauză) se află în stare de recidivă postcondamnatorie în raport de pedeapsa pronunțată prin sentința penală nr. 179/2005 a Tribunalului Galați, definitivă la data de 04 ianuarie 2006.

Prin decizia penală nr. 562 din 01 august 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/3/2014, În baza art. 425

1

alin. (7) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admisă contestația formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, desființată în parte hotărârea atacată, respectiv sentința penală nr. 1545 din 23 mai 2014 (Dosar nr. x/3/2014) a Tribunalului București, secția I penală, și, rejudecând:

A fost înlăturată pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. din 1969 pe o durată de 783 zile, din cadrul operațiunii de descontopire a pedepsei aplicate prin sentința penală nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău. S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. și, în consecință:

În baza art. 40 alin. (2) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., au fost contopite pedepsele aplicate prin sentințele penale nr. 55/D/2012 din data de 06 martie 2012 a Tribunalului Bacău, secția penală, definitivă prin decizia penală nr. 1166 din 02 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și nr. 684 din 28 iunie 2011 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia penală nr. 712/P/2012 din 02 septembrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția penală, în sensul că aplică petentului A. pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, pe care o sporește cu o treime din restul pedepselor concurente, respectiv 9 luni și 1305 zile, rezultând pedeapsa de 5 ani, 9 luni și 1305 de zile închisoare.

În temeiul art. 43 alin. (2) C. pen. a fost adăugată pedeapsa rezultată de 5 ani, 9 luni și 1305 de zile închisoare la restul de 4 ani 7 luni și 22 de zile rămas neexecutat din pedeapsa rezultantă aplicată prin sentința penală nr. 179 din 04 aprilie 2005 a Tribunalului Galați, definitivă la 04 ianuarie 2006 (de 8 ani închisoare, ca urmare a modificărilor aduse prin sentința penală nr. 371 din 01 februarie 2014 a Judecătoriei Ploiești, definitivă prin necontestare la 06 februarie 2014), în final condamnatul urmând a executa pedeapsa de 10 ani, 4 luni și 1327 zile închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) C. pen., s-a aplicat condamnatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), d) și g) C. pen., pe o perioadă de 4 ani.

În baza art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat condamnatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen.

S-a dedus din durata pedepsei pronunțate perioada executată de la 23 ianuarie 2008 la 01 februarie 2014 și de la 04 aprilie 2014 la zi.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

În baza art. 425

1

alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată contestația formulată de contestatorul-condamnat A.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat contestatorul-condamnat A. la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de 100 RON, a rămas în sarcina statului, urmând a fi suportat din fondurile Ministerului Justiției.

Procedând la examinarea admisibilității în principiu a contestației în anulare, în baza art. 431 C. proc. pen., Curtea de apel a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru următoarele motive:

Astfel, după cum prevede art. 431 alin. (2) C. proc. pen., în această etapă procesuală instanța verifică dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

S-a reținut, sub acest aspect, că nu este suficientă menționarea, formală, a unuia dintre cazurile de la art. 426 C. proc. pen., ci și depunerea de dovezi sau invocarea unor dovezi care există în dosar, condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea contestației în anulare trebuind îndeplinite cumulativ.

Or, în speță, deși contestatorul a invocat, formal, unul dintre cazurile de contestație în anulare prevăzute la art. 426 C. proc. pen., invocând dovezi care sunt la dosar, niciunul din motive nu poate fi reținut.

Referitor la cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 426 lit. b) C. proc. pen., s-a reținut că acesta este incident atunci când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) C. proc. pen. poate fi introdusă atunci când instanța a pronunțat o soluție de condamnare, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepția celei referitoare la existența autorității de lucru judecat prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. i), care constituie motiv distinct de contestație în anulare.

S-a reținut că, odată ce instanța a analizat pretinsa cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu și a apreciat că aceasta nu este incidență, pronunțând o hotărâre de condamnare intrată în puterea de lucru judecat, contestația în anulare întemeiată pe art. 426 lit. b) C. proc. pen. nu mai poate fi admisă. Unul dintre elementele principiului preeminenței dreptului este dat de securitatea raporturilor juridice, aceasta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi rediscutată.

Natura juridică a contestației în anulare, de cale extraordinară de atac, nu justifică nesocotirea acestui principiu. Și în reglementarea actuală, contestația în anulare vizează repararea unor erori de procedură, și nu de judecată, și, prin urmare, nu poate fi repus în discuție fondul cauzei.

S-a reținut că relevante în acest sens sunt și cele statuate de C.E.D.O. în hotărârea din 29 iulie 2008, în Cauza Mitrea împotriva României (parag. 23-24), și în hotărârea din 23 septembrie 2008, în Cauza Urbanovici împotriva României (parag. 29 și 33): „Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (...). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata (...), care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu.”

Curtea de apel a reținut că nici cazul de contestație prevăzut de art. 426 alin. (1) C. proc. pen. nu este incident în cauză, deoarece petentul nu a invocat existența a două hotărâri definitive pe fondul cauzei, hotărârea a cărei anulare se cere fiind pronunțată într-o cerere de contopire a pedepselor.

Împotriva acestei hotărâri, contestatorul A. a exercitat o nouă contestație în anulare, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 17 martie 2016, aceasta fiind recalificată ca și apel, la primul termen fixat pe rolul Înaltei Curți.

Examinând prioritar excepția inadmisibilității căii de atac declarate, se rețin următoarele:

Potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Așadar, posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești este statuată prin însăși legea fundamentală.

Din economia textului menționat rezultă însă că hotărârile judecătorești, inclusiv hotărârile premergătoare, anticipatorii sau provizorii, sunt supuse căilor de atac determinate de lege.

Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură penală admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În cauză, se constată că, contestatorul A. a uzat de calea de atac, cea a contestației în anulare împotriva deciziei penale nr. 562 din 01 august 2014 a Curții de Apel București, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014.

Prin decizia nr. 749 din 29 septembrie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014), Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A.

Potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (1) C. proc. pen., sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.

Totodată, textul art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care reglementează procedura de judecare a contestației în anulare stabilește că sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.

Din interpretarea dispozițiilor art. 431 și art. 432 alin. (4) C. proc. pen., rezultă că pot fi supuse căii de atac a apelului, exclusiv hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii în principiu a contestației în anulare.

În raport cu dispozițiile legale menționate, rezultă că în cauză, apelantul contestator a exercitat calea de atac a apelului împotriva unei decizii definitive, prin care a fost respinsă cererea sa de admitere în principiu a contestației în anulare.

Limitând calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefinitive determinate de lege, Codul de procedură penală a stabilit principiul unicității acesteia, față de care posibilitatea legală a declarării mai multor căi de atac este exclusă, dreptul la această cale procesuală stingându-se prin exercitare.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele ce preced, constatând că în cauză, contestatorul A. a formulat apel împotriva unei hotărâri nesusceptibile de reformare prin promovarea acestei căi de atac, urmează a fi respins, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 749/CO din 29 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014).

Văzând dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatorul la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 330 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul declarat de contestatorul A. împotriva deciziei penale nr. 749/CO din 29 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2014 (x/2014).

Obligă apelantul contestator la plata sumei de 330 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 130 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 23 mai 2016.