ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1363/2014

Deliberând asupra cauzei de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 59 din 13 februarie 2007 Tribunalul Cluj, secția penală, a dispus condamnarea inculpatului M.I. pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 cu aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere. Prin Decizia penală nr. 138/A/2007 a Curții de Apel Cluj a fost admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj și al părții civile I.C.R., respingând apelul inculpatului M.I. și au fost înlăturate dispozițiile art. 86 1 C. pen. făcându-se aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.

Prin Decizia penală nr. 340/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admis recursul inculpatului M.I. cu consecința casării Deciziei penale nr. 138/A/2007a Curții de Apel Cluj și a Sentinței penale nr. 59 din 13 februarie 2007 a Tribunalul Cluj și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalului Cluj, întrucât s-a apreciat că se impune a se solicita Comisiei Superioare de Medicină Legală să se pronunțe fără echivoc cu privire la validarea unuia dintre cele două rapoarte medico-legale întocmite în cauză, aspect care să ducă la clarificarea traiectului loviturii aplicate de inculpat părții vătămate. În rejudecare: Prin Sentința penală 584 din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 1504/117/2008 a fost condamnat inculpatul M.I.

pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 cu aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare. Prin Decizia penală nr. 88 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești a fost desființată Sentința penală 584/2008 a Tribunalului Cluj, în privința laturii penale a cauzei, numai în cea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, dispunându-se suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare pe durata unui termen de încercare de 6 ani și 6 luni. Prin Decizia penală nr. 339 din 01 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost casată, în privința laturii penale a cauzei, decizia penală pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, fiind înlăturate dispozițiile referitoare la suspendarea sub supraveghere a acestei hotărâri, și menținută sentința penală a primei instanțe.

Prin cererea de revizuire formulată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, revizuentul M.I. a invocat, în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. existența unor fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanță la momentul condamnării sale prin Sentința penală nr. 584/2008 a Tribunalului Cluj. Astfel, în motivarea cererii de revizuire formulate în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. s-au indicat ca și fapte și împrejurări noi următoarele aspecte: că martorul M.T. nu prezintă suficientă credibilitate; că victima a dat declarație în cauză când era încă sub imperiul știrii prezentate la postul de televiziune în legătură cu incidentul dintre părți; că declarația martorei M.A.

nu a fost cunoscută de instanța de fond, fiind dată în fața Curții de Apel Ploiești; că pe arma crimei nu au fost evidențiate urmele sale papilare, nefiind astfel dovedit printr-o probă științifică că acel cuțit a fost în mâna sa anterior și în cursul incidentului dintre părți; că nu s-a ținut cont la deliberare de reconstituirea efectuată; că nu s-a dat un aviz motivat de către comisia superioară de medicină legală cu privire la elementele care au putut pune în pericol viața victimei; că întreaga hotărâre de condamnare are la bază o gravă eroare de fapt, dispunându-se condamnarea pentru o altă faptă. Prin Sentința penală nr. 42 pronunțată la 25 aprilie 2013 de Tribunalul Cluj, în temeiul art. 403 coroborat cu art. 394 C. proc.

pen., s-a respins cererea de revizuire formulată de către revizuentul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 584 din 11 noiembrie 2008 pronunțată de către Tribunalul Cluj în dosarul cu nr. 1504/117/2008 al aceleiași instanțe, definitivă prin Decizia penală nr. 339 din 01 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuentul la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuielile judiciare în către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; b) un martor, un expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; e) când două sau mai multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia. Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.

Cazurile de la lit. b), c) și d) constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice în cazul prevăzut de lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii. De asemenea, potrivit art. 403 alin. (3 1 ) C. proc. pen. cererile ulterioare de revizuire sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive și de apărări. Față de aceste dispoziții legale instanța a constatat că prezenta cerere de revizuire este atât inadmisibilă cât și nefondată.

În ceea ce privește inadmisibilitatea prezentei cereri de revizuire, instanța a reținut că prin Sentința penală nr. 26/C din 01 martie 2012 a Tribunalului Cluj pronunțată în dosarul cu nr. 5682/117/2011 al aceleiași instanțe s-a respins o altă cerere de revizuire formulată de către revizuentul M.I., cerere prin care revizuentul a invocat ca și fapte și împrejurări noi de asemenea valabilitatea și legalitatea actelor medico-legale ce au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței de condamnare, aspectele legate de poziția victimă - agresor, aspectele legate de "șocul hemoragie", astfel că în raport de acestea sunt incidente dispozițiile art. 403 alin. (3 1 ) C. proc. pen. sus invocate.

Cu privire la celelalte aspecte invocate în cuprinsul prezentei cereri de revizuire, instanța a constatat că niciunul dintre acestea nu se încadrează în noțiunea de "fapte sau împrejurări noi" și care să nu fi fost cunoscute de instanța de fond respectiv instanțele de control judiciar care au procedat la judecarea cauzei. Aspectele invocate constituie în fapt elemente de apreciere a probatoriul administrat și care au fost exploatate de către revizuent în cadrul dreptului la apărare, pe parcursul soluționării cauzei, în fond și în căile de atac. Or, în aceste condiții, în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii nu poate avea loc o reapreciere a acelorași probe ci doar în contextul existenței unor noi probe, ceea ce nu este cazul în speță.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel revizuentul M.I. solicitând, desființarea sentinței atacate și pronunțând o nouă hotărâre să se dispună admiterea cererii de revizuire și rejudecarea pe fond a cauzei. În motivarea apelului, revizuentul a arătat că prin hotărârea a cărei revizuire o cere a fost condamnat pentru ceva ce nu a făcut, că partea vătămată nu a fost tăiată ci înțepată. Apelantul revizuent a mai arătat că în cauză este incident cazul de revizuire prev. de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. în sensul că există fapte sau împrejurări noi care nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei. Astfel, hotărârea de condamnare a fost dată pe baza declarațiilor martorei M.A.

care a dat ulterior o declarație notarială în care a arătat că prima declarație nu a fost semnată și însușită de martoră și cu toate că martora și-a asumat a doua declarație, instanța de judecată a reținut-o pe prima. În egală măsură, apelantul a invocat declarațiile notariale ale martorilor R.V. și N.M. care au arătat că partea vătămată nu a urmărit condamnarea inculpatului, ci rezolvarea unei probleme financiare. În fine, apelantul a mai arătat că în cauză este prezent și cazul de revizuire prev. de art. 394 lit. d) C. proc. pen. în sensul că judecătorul fondului a comis o infracțiune, sens în care a formulat o plângere penală, că a făcut plângere împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale, dar aceasta a fost respinsă ca inadmisibilă.

La termenul din 5 noiembrie 2013, apelantul a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru ca aceasta să se pronunțe asupra următoarelor întrebări: - 1) dacă prin prisma art. 6 alin. (2) din CEDO care statuează că "orice persoană acuzată este prezumat a fi nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită" este legal stabilită printr-o hotărârea judecătorească care stabilește vinovăția și condamnă o persoană pentru ceva ce nu a făcut?; - 2) dacă disp.

art. 6 alin. (1) din CEDO permit stabilirea vinovăției unei persoane și implicit condamnarea acesteia pentru ceva ce nu a făcut?; - 3) dacă sintagma "instanță independentă și imparțială" statuată în art. 6 alin. (1) din CEDO, permite instanței de judecată să stabilească vinovăția unei persoane și să condamne o persoană acuzată de acte de violență fără a ține cont de reconstituirea de la fața locului dispusă de instanță tocmai în vederea stabilirii adevărului?; - 4) dacă prin prisma art. 6 alin. (1) din CEDO o persoană căreia într-un proces penal i-a fost stabilită vinovăția pentru ceva ce nu a făcut, are dreptul la revizuirea cauzei pentru a se înlătura eroarea judiciară creată chiar dacă instanța națională nu dorește să cerceteze judecătorul din a cărei neglijență s-a ajuns la condamnarea unei persoane nevinovate iar dispozițiile interne nu permit revizuirea cauzei fără o hotărâre a instanței interne cu privire la infracțiunile săvârșite de către judecător?

Prin Decizia penală nr. 211/A din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și totodată a fost respins, ca nefondat apelul declarat de condamnatul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 42 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj, apelantul fiind obligat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Instanța de control judiciar a reținut că potrivit art. 234 din Tratatul Comunităților Europene, Curtea de Justiție este competentă să hotărască cu titlu preliminar cu privire la interpretarea tratatului, cu privire la validitatea și interpretarea actelor edictate de instituțiile comunitare și de B.C.E.

și cu privire la interpretarea statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, în măsura în care statutele prevăd acest lucru. Instanța a reținut că întrebările formulate de apelant exced competențelor Curții de Justiție a Uniunii Europene. Mai mult, întrebările formulate vizează principii de desfășurare a procesului penal și nu există suspiciuni rezonabile că acestea să fi fost încălcate în cadrul procedurii judiciare invocate de revizuent. În fine, Curtea a apreciat că problemele invocate de către apelant au un caracter general și chiar reale dacă ar fi, o deciziei a C.J.C.E. sub acest aspect nu este utilă în soluționarea cauzei interne. Nu în ultimul rând, este de subliniat că pe lângă aspectul privind aria de competență a pronunțării unei hotărâri preliminare, judecătorul național trebuie să stabilească pertinența, relevanța precum și necesitatea unei asemenea hotărâri în vederea soluționării cauzei interne.

Or, pentru soluționarea prezentei cauze nu se impune necesitatea unui asemenea hotărâri, întrucât nu există aspecte de aplicare neuniformă a dreptului comunitar, de validitate a actelor comunitare, de facilitare a aplicare a dreptului comunitar de instanța națională sau de respectare a dreptului comunitar în statele membre. În concluzie, având în vedere și obiectul prezentei cauze, Curtea a apreciat că nu se impune adresarea unei acțiuni în pronunțarea unei hotărâri preliminare către C.J.U.E., urmând să respingă cererea apelantului revizuent ca neîntemeiată.

S-a reținut că în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat că cererea revizuentului este inadmisibilă având în vedere că apelantul a mai formulat o cerere de revizuire în care a invocat ca împrejurări noi valabilitatea și legalitatea actelor medico-legale care au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare, cerere care a fost soluționată prin Sentința penală nr. 26 pronunțată la 01 martie 2012 de Tribunalul Cluj. Pe de altă parte, celelalte aspecte invocate a arătat instanța de control judiciar, constituie elemente de apreciere a probatoriului administrat în cauză care au fost analizate cu prilejul soluționării cauzei la fond și în căile de atac. Aceste aspecte nu se încadrează în noțiunea de fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute la soluționarea cauzei.

Or, în lipsa unor asemenea fapte și împrejurări noi, cererea de revizuire nu este admisibilă întrucât în cadrul aceste căi extraordinare de atac nu se poate face o reapreciere a probelor administrate. Împotriva acestei decizii condamnatul revizuent M.I. a declarat, în termen legal, recursul de față, solicitând, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii de revizuire, apreciind că în speță sunt incidente prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. La termenul de judecată de față - 16 aprilie 2014 - revizuentul a solicitat sesizarea Curții Europene de Justiție pentru ca acesta să se pronunțe asupra mai multor întrebări prealabile, astfel cu acestea au fost expuse pe larg în parte introductivă a prezentei decizii.

Referitor la cerere de sesizare a Curții Europene de Justiție; Sarcinile Curții Europene de Justiție sunt prevăzute în art. 220 - 245 Tratatul UE precum și în propriul său statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a legislației europene. Potrivit art. 234 din Tratatul Comunităților Europene, Curtea de Justiție este competentă a pronunța hotărâri preliminare cu privire la interpretarea tratatului, cu privire la validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de Banca Central Europeană și cu privire la interpretarea statutelor organismelor înființate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective prevăd acest lucru.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești dintr-un stat membru, această instanță judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să decidă cu privire la această chestiune. Înalta Curte constată că întrebările prealabile formulate de condamnatul revizuent exceda competenței Curții de Justiție Europene iar pentru soluționarea prezentei cauze nu se impune necesitatea unui asemenea hotărâri, întrucât nu există aspecte de aplicare neuniformă a dreptului comunitar, de validitate a actelor comunitare, de facilitare a aplicare a dreptului comunitar de instanța națională sau de respectare a dreptului comunitar în statele membre, considerente pentru care a respins cererea.

Examinând recursul declarat de condamnatul revizuent prin raportare la dispozițiile art. 385 6 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Consacrând efectul parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 385 6 C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) din același cod. Rezultă, așadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 385 9 C. proc.

pen. Potrivit dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când: a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; Din interpretarea dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen. rezultă că revizuirea este un mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori determinate de necunoașterea de către instanțele care au soluționat cauza a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul. Din analiza dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

rezultă că revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiționată, în sensul că: - trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei; - faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare. Cu privire la înțelesul expresiei "fapte sau împrejurări" în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situație, stare, care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.

În cererea formulată, revizuentul a precizat că solicită revizuirea sentinței penale prin care a fost condamnat, întrucât din tot materialul probator administrat a rezultat o altă stare de fapt, pe care judecătorul fondului nu a reținut-o. Astfel s-a arătat că din foaia de observație nr. 2.595 din 2 mai 2005, întocmită la momentul internării în spital, din raportul de constatare medico-legal nr. 2432/11/a/74 din 3 mai 2005 și din raportul de expertiză medico-legală nr. 6333/VI/a din 6 decembrie 2005, a rezultat că victima a suferit o înțepătură de 1,5 cm, iar inculpatul a fost judecată pentru o tăietură de 10 cm, reținându-se astfel o stare de fapt eronată. Din examinarea întregului dosar al cauzei, a referatului cuprinzând concluziile procurorului după efectuarea cercetărilor potrivit art. 399 C. proc.

pen., a considerentelor hotărârilor pronunțate (sentință/decizie ) - în special, ale acesteia din urmă, în raport cu cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc. pen., Înalta Curte constată că și în această fază procesuală - ca și în cele precedente - condamnatul revizuent invocă argumente ce țin de stabilirea unei alte stări de fapt, consecutiv "prelungirii" probatoriului administrat în ciclul procesual ordinar (fond), ceea ce, după cum judicios s-a reținut în cele două hotărâri (sentință/decizie) pronunțate în revizuire, nu se poate realiza în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Reiterarea în recurs a acelorași argumente, cu aceeași finalitate, fără a se arăta care sunt, în concret, încălcările legii procesual penale imputabile instanței de apel, încălcări ce ar putea fi subsumate în raport cu gravitatea și consecințele lor, cazului de casare invocat art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 C. proc.

pen., nu poate fi primită din moment ce recursul-reglementat ca a doua cale de atac ordinară este un remediu exclusiv pentru nelegalitate iar nu și pentru netemeinicia deciziei atacate. Pentru aceste considerente Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondat recursul declarat de revizuentul condamnat M.I. împotriva Deciziei penale nr. 211/A din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat M.I. împotriva Deciziei penale nr. 211/A din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori. Obligă recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 aprilie 2014. Procesat de AM