ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1363/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1363/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând asupra
cauzei de față;
În baza lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr. 59 din 13 februarie
2007 Tribunalul Cluj, secția penală, a dispus condamnarea inculpatului M.I.
pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor prevăzută de art. 20 rap.
la art. 174 cu aplic. art. 74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen. la pedeapsa de
4 ani închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată sub
supraveghere.
Prin Decizia penală
nr. 138/A/2007 a Curții de Apel Cluj a fost admis apelul Parchetului de pe
lângă Tribunalul Cluj și al părții civile I.C.R., respingând apelul inculpatului
M.I. și au fost înlăturate dispozițiile art. 86
1
C. pen. făcându-se
aplicarea art. 71, 64 lit. a) și b) C. pen.
Prin Decizia penală
nr. 340/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost
admis recursul inculpatului M.I. cu consecința casării Deciziei penale nr.
138/A/2007a Curții de Apel Cluj și a Sentinței penale nr. 59 din 13 februarie
2007 a Tribunalul Cluj și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalului
Cluj, întrucât s-a apreciat că se impune a se solicita Comisiei Superioare de
Medicină Legală să se pronunțe fără echivoc cu privire la validarea unuia
dintre cele două rapoarte medico-legale întocmite în cauză, aspect care să ducă
la clarificarea traiectului loviturii aplicate de inculpat părții vătămate.
În rejudecare:
Prin Sentința penală
584 din 11 noiembrie 2008 a Tribunalului Cluj, secția penală, pronunțată în
dosarul nr. 1504/117/2008 a fost condamnat inculpatul M.I. pentru săvârșirea
tentativei la infracțiunea de omor prev. de art. 20 rap. la art. 174 cu aplic. art.
74 lit. a) și art. 76 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 4 ani închisoare.
Prin Decizia penală
nr. 88 din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Ploiești a fost desființată
Sentința penală 584/2008 a Tribunalului Cluj, în privința laturii penale a
cauzei, numai în cea ce privește modalitatea de executare a pedepsei,
dispunându-se suspendarea sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare pe
durata unui termen de încercare de 6 ani și 6 luni.
Prin Decizia penală
nr. 339 din 01 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost
casată, în privința laturii penale a cauzei, decizia penală pronunțată de
Curtea de Apel Ploiești, fiind înlăturate dispozițiile referitoare la
suspendarea sub supraveghere a acestei hotărâri, și menținută sentința penală a
primei instanțe.
Prin cererea de
revizuire formulată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, revizuentul M.I.
a invocat, în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. existența unor
fapte și împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de instanță la momentul
condamnării sale prin Sentința penală nr. 584/2008 a Tribunalului Cluj.
Astfel, în motivarea
cererii de revizuire formulate în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen. s-au indicat ca și fapte și împrejurări noi următoarele aspecte: că
martorul M.T. nu prezintă suficientă credibilitate; că victima a dat declarație
în cauză când era încă sub imperiul știrii prezentate la postul de televiziune
în legătură cu incidentul dintre părți; că declarația martorei M.A. nu a fost
cunoscută de instanța de fond, fiind dată în fața Curții de Apel Ploiești; că
pe arma crimei nu au fost evidențiate urmele sale papilare, nefiind astfel
dovedit printr-o probă științifică că acel cuțit a fost în mâna sa anterior și
în cursul incidentului dintre părți; că nu s-a ținut cont la deliberare de
reconstituirea efectuată; că nu s-a dat un aviz motivat de către comisia
superioară de medicină legală cu privire la elementele care au putut pune în
pericol viața victimei; că întreaga hotărâre de condamnare are la bază o gravă
eroare de fapt, dispunându-se condamnarea pentru o altă faptă.
Prin Sentința penală
nr. 42 pronunțată la 25 aprilie 2013 de Tribunalul Cluj, în temeiul art. 403
coroborat cu art. 394 C. proc. pen., s-a respins cererea de revizuire formulată
de către revizuentul M.I. împotriva Sentinței penale nr. 584 din 11 noiembrie
2008 pronunțată de către Tribunalul Cluj în dosarul cu nr. 1504/117/2008 al
aceleiași instanțe, definitivă prin Decizia penală nr. 339 din 01 februarie
2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.
În temeiul art. 192
alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuentul la plata sumei de 100 RON cu
titlu de cheltuielile judiciare în către stat.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de fond a reținut că revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit
fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea
cauzei;
b) un martor, un
expert sau un interpret a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza
a cărei revizuire se cere;
c) un înscris care a
servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals;
d) un membru al
completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de
cercetare penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire
se cere;
e) când două sau mai
multe hotărâri judecătorești definitive nu se pot concilia.
Cazul de la lit. a)
constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se
poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal
ori de condamnare. Cazurile de la lit. b), c) și d) constituie motive de
revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice în cazul
prevăzut de lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse
revizuirii.
De asemenea, potrivit
art. 403 alin. (3
1
) C. proc. pen. cererile ulterioare de revizuire
sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive
și de apărări.
Față de aceste
dispoziții legale instanța a constatat că prezenta cerere de revizuire este atât
inadmisibilă cât și nefondată.
În ceea ce privește
inadmisibilitatea prezentei cereri de revizuire, instanța a reținut că prin
Sentința penală nr. 26/C din 01 martie 2012 a Tribunalului Cluj pronunțată în
dosarul cu nr. 5682/117/2011 al aceleiași instanțe s-a respins o altă cerere de
revizuire formulată de către revizuentul M.I., cerere prin care revizuentul a
invocat ca și fapte și împrejurări noi de asemenea valabilitatea și legalitatea
actelor medico-legale ce au fost avute în vedere la pronunțarea sentinței de
condamnare, aspectele legate de poziția victimă - agresor, aspectele legate de
"șocul hemoragie", astfel că în raport de acestea sunt incidente
dispozițiile art. 403 alin. (3
1
) C. proc. pen. sus invocate.
Cu privire la
celelalte aspecte invocate în cuprinsul prezentei cereri de revizuire, instanța
a constatat că niciunul dintre acestea nu se încadrează în noțiunea de
"fapte sau împrejurări noi" și care să nu fi fost cunoscute de
instanța de fond respectiv instanțele de control judiciar care au procedat la
judecarea cauzei.
Aspectele invocate
constituie în fapt elemente de apreciere a probatoriul administrat și care au
fost exploatate de către revizuent în cadrul dreptului la apărare, pe parcursul
soluționării cauzei, în fond și în căile de atac. Or, în aceste condiții, în
cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii nu poate avea loc o reapreciere
a acelorași probe ci doar în contextul existenței unor noi probe, ceea ce nu
este cazul în speță.
Împotriva acestei
hotărâri a declarat apel revizuentul M.I. solicitând, desființarea sentinței
atacate și pronunțând o nouă hotărâre să se dispună admiterea cererii de
revizuire și rejudecarea pe fond a cauzei.
În motivarea
apelului, revizuentul a arătat că prin hotărârea a cărei revizuire o cere a
fost condamnat pentru ceva ce nu a făcut, că partea vătămată nu a fost tăiată
ci înțepată.
Apelantul revizuent a
mai arătat că în cauză este incident cazul de revizuire prev. de art. 394 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen. în sensul că există fapte sau împrejurări noi care nu
au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.
Astfel, hotărârea de
condamnare a fost dată pe baza declarațiilor martorei M.A. care a dat ulterior
o declarație notarială în care a arătat că prima declarație nu a fost semnată
și însușită de martoră și cu toate că martora și-a asumat a doua declarație,
instanța de judecată a reținut-o pe prima.
În egală măsură,
apelantul a invocat declarațiile notariale ale martorilor R.V. și N.M. care au
arătat că partea vătămată nu a urmărit condamnarea inculpatului, ci rezolvarea
unei probleme financiare.
În fine, apelantul a
mai arătat că în cauză este prezent și cazul de revizuire prev. de art. 394
lit. d) C. proc. pen. în sensul că judecătorul fondului a comis o infracțiune,
sens în care a formulat o plângere penală, că a făcut plângere împotriva
rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale, dar aceasta a fost
respinsă ca inadmisibilă.
La termenul din 5
noiembrie 2013, apelantul a formulat o cerere de sesizare a Curții de Justiție
a Uniunii Europene pentru ca aceasta să se pronunțe asupra următoarelor
întrebări:
- 1) dacă prin prisma
art. 6 alin. (2) din CEDO care statuează că "orice persoană acuzată este
prezumat a fi nevinovată până ce vinovăția va fi legal stabilită" este
legal stabilită printr-o hotărârea judecătorească care stabilește vinovăția și
condamnă o persoană pentru ceva ce nu a făcut?;
- 2) dacă disp. art.
6 alin. (1) din CEDO permit stabilirea vinovăției unei persoane și implicit
condamnarea acesteia pentru ceva ce nu a făcut?;
- 3) dacă sintagma
"instanță independentă și imparțială" statuată în art. 6 alin. (1)
din CEDO, permite instanței de judecată să stabilească vinovăția unei persoane
și să condamne o persoană acuzată de acte de violență fără a ține cont de
reconstituirea de la fața locului dispusă de instanță tocmai în vederea
stabilirii adevărului?;
- 4) dacă prin prisma
art. 6 alin. (1) din CEDO o persoană căreia într-un proces penal i-a fost
stabilită vinovăția pentru ceva ce nu a făcut, are dreptul la revizuirea cauzei
pentru a se înlătura eroarea judiciară creată chiar dacă instanța națională nu
dorește să cerceteze judecătorul din a cărei neglijență s-a ajuns la
condamnarea unei persoane nevinovate iar dispozițiile interne nu permit
revizuirea cauzei fără o hotărâre a instanței interne cu privire la
infracțiunile săvârșite de către judecător?
Prin Decizia penală
nr. 211/A din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de
minori, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii
Europene și totodată a fost respins, ca nefondat apelul declarat de condamnatul
M.I. împotriva Sentinței penale nr. 42 din 25 aprilie 2013 a Tribunalului Cluj,
apelantul fiind obligat la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat.
Instanța de control
judiciar a reținut că potrivit art. 234 din Tratatul Comunităților Europene,
Curtea de Justiție este competentă să hotărască cu titlu preliminar cu privire
la interpretarea tratatului, cu privire la validitatea și interpretarea actelor
edictate de instituțiile comunitare și de B.C.E. și cu privire la interpretarea
statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, în măsura în care
statutele prevăd acest lucru.
Instanța a reținut că
întrebările formulate de apelant exced competențelor Curții de Justiție a
Uniunii Europene.
Mai mult, întrebările
formulate vizează principii de desfășurare a procesului penal și nu există
suspiciuni rezonabile că acestea să fi fost încălcate în cadrul procedurii
judiciare invocate de revizuent.
În fine, Curtea a apreciat
că problemele invocate de către apelant au un caracter general și chiar reale
dacă ar fi, o deciziei a C.J.C.E. sub acest aspect nu este utilă în
soluționarea cauzei interne.
Nu în ultimul rând,
este de subliniat că pe lângă aspectul privind aria de competență a pronunțării
unei hotărâri preliminare, judecătorul național trebuie să stabilească
pertinența, relevanța precum și necesitatea unei asemenea hotărâri în vederea
soluționării cauzei interne. Or, pentru soluționarea prezentei cauze nu se
impune necesitatea unui asemenea hotărâri, întrucât nu există aspecte de
aplicare neuniformă a dreptului comunitar, de validitate a actelor comunitare,
de facilitare a aplicare a dreptului comunitar de instanța națională sau de
respectare a dreptului comunitar în statele membre.
În concluzie, având
în vedere și obiectul prezentei cauze, Curtea a apreciat că nu se impune
adresarea unei acțiuni în pronunțarea unei hotărâri preliminare către C.J.U.E.,
urmând să respingă cererea apelantului revizuent ca neîntemeiată.
S-a reținut că în mod
legal și temeinic instanța de fond a apreciat că cererea revizuentului este
inadmisibilă având în vedere că apelantul a mai formulat o cerere de revizuire
în care a invocat ca împrejurări noi valabilitatea și legalitatea actelor medico-legale
care au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii de condamnare, cerere
care a fost soluționată prin Sentința penală nr. 26 pronunțată la 01 martie
2012 de Tribunalul Cluj.
Pe de altă parte,
celelalte aspecte invocate a arătat instanța de control judiciar, constituie
elemente de apreciere a probatoriului administrat în cauză care au fost
analizate cu prilejul soluționării cauzei la fond și în căile de atac.
Aceste aspecte nu se
încadrează în noțiunea de fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost
cunoscute la soluționarea cauzei. Or, în lipsa unor asemenea fapte și
împrejurări noi, cererea de revizuire nu este admisibilă întrucât în cadrul
aceste căi extraordinare de atac nu se poate face o reapreciere a probelor
administrate.
Împotriva acestei
decizii condamnatul revizuent M.I. a declarat, în termen legal, recursul de
față, solicitând, prin invocarea cazului de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
C. proc. pen., admiterea în principiu a cererii
de revizuire, apreciind că în speță sunt incidente prevederile art. 394 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen.
La termenul de
judecată de față - 16 aprilie 2014 - revizuentul a solicitat sesizarea Curții
Europene de Justiție pentru ca acesta să se pronunțe asupra mai multor
întrebări prealabile, astfel cu acestea au fost expuse pe larg în parte
introductivă a prezentei decizii.
Referitor la cerere
de sesizare a Curții Europene de Justiție;
Sarcinile Curții
Europene de Justiție sunt prevăzute în art. 220 - 245 Tratatul UE precum și în
propriul său statut. Acestea constau în asigurarea interpretării uniforme a
legislației europene.
Potrivit art. 234 din
Tratatul Comunităților Europene, Curtea de Justiție este competentă a pronunța
hotărâri preliminare cu privire la interpretarea tratatului, cu privire la validitatea
și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de Banca
Central Europeană și cu privire la interpretarea statutelor organismelor
înființate printr-un act al Consiliului, în cazul în care statutele respective
prevăd acest lucru.
În cazul în care o
asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe judecătorești dintr-un stat
membru, această instanță judecătorească poate, în cazul în care apreciază că o
decizie în această privință este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară
Curții de Justiție să decidă cu privire la această chestiune.
Înalta Curte constată
că întrebările prealabile formulate de condamnatul revizuent exceda competenței
Curții de Justiție Europene iar pentru soluționarea prezentei cauze nu se
impune necesitatea unui asemenea hotărâri, întrucât nu există aspecte de
aplicare neuniformă a dreptului comunitar, de validitate a actelor comunitare,
de facilitare a aplicare a dreptului comunitar de instanța națională sau de
respectare a dreptului comunitar în statele membre, considerente pentru care a
respins cererea.
Examinând recursul
declarat de condamnatul revizuent prin raportare la dispozițiile art. 385
6
C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta
Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Consacrând efectul
parțial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară,
art. 385
6
C. proc. pen. stabilește, în alin. (2), că instanța de
recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art.
385
9
alin. (1) din același cod.
Rezultă, așadar, că,
în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici
recurenții și nici instanța nu se pot referi decât la lipsurile care se
încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe
această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele
încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ
reglementate în art. 385
9
C. proc. pen.
Potrivit
dispozițiilor art. 394 C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută când:
a) s-au descoperit
fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea
cauzei;
Din interpretarea
dispozițiilor art. 393 și art. 394 C. proc. pen. rezultă că revizuirea este un
mijloc procesual prin folosirea căruia pot fi înlăturate erorile judiciare cu
privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, erori
determinate de necunoașterea de către instanțele care au soluționat cauza a
unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu adevărul.
Din analiza
dispozițiilor art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. rezultă că revizuirea
întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu
condiționată, în sensul că:
- trebuie să fie
vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de
instanță la soluționarea cauzei;
- faptele sau
împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de
încetare a procesului penal ori de condamnare.
Cu privire la
înțelesul expresiei "fapte sau împrejurări" în literatura de
specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că semnifică probe
propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea
ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare,
situație, stare, care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate
duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului
penal sau de condamnare.
În cererea formulată,
revizuentul a precizat că solicită revizuirea sentinței penale prin care a fost
condamnat, întrucât din tot materialul probator administrat a rezultat o altă
stare de fapt, pe care judecătorul fondului nu a reținut-o. Astfel s-a arătat că
din foaia de observație nr. 2.595 din 2 mai 2005, întocmită la momentul
internării în spital, din raportul de constatare medico-legal nr. 2432/11/a/74
din 3 mai 2005 și din raportul de expertiză medico-legală nr. 6333/VI/a din 6
decembrie 2005, a rezultat că victima a suferit o înțepătură de 1,5 cm, iar
inculpatul a fost judecată pentru o tăietură de 10 cm, reținându-se astfel o
stare de fapt eronată.
Din examinarea
întregului dosar al cauzei, a referatului cuprinzând concluziile procurorului
după efectuarea cercetărilor potrivit art. 399 C. proc. pen., a considerentelor
hotărârilor pronunțate (sentință/decizie ) - în special, ale acesteia din urmă,
în raport cu cazul de casare prevăzut de art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
C. proc. pen., Înalta Curte constată că și în această fază procesuală - ca și
în cele precedente - condamnatul revizuent invocă argumente ce țin de
stabilirea unei alte stări de fapt, consecutiv "prelungirii"
probatoriului administrat în ciclul procesual ordinar (fond), ceea ce, după cum
judicios s-a reținut în cele două hotărâri (sentință/decizie) pronunțate în
revizuire, nu se poate realiza în temeiul art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc.
pen.
Reiterarea în recurs
a acelorași argumente, cu aceeași finalitate, fără a se arăta care sunt, în concret,
încălcările legii procesual penale imputabile instanței de apel, încălcări ce
ar putea fi subsumate în raport cu gravitatea și consecințele lor, cazului de
casare invocat art. 385
9
alin. (1) pct. 17
2
C. proc.
pen., nu poate fi primită din moment ce recursul-reglementat ca a doua cale de
atac ordinară este un remediu exclusiv pentru nelegalitate iar nu și pentru
netemeinicia deciziei atacate.
Pentru aceste
considerente Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 385
15
alin.
(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă ca nefondat recursul declarat de
revizuentul condamnat M.I. împotriva Deciziei penale nr. 211/A din 5 noiembrie
2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori.
În baza art. 275
alin. (2) C. proc. pen., recurentul revizuent va fi obligat la plata sumei de
250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON,
reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat M.I. împotriva Deciziei
penale nr. 211/A din 5 noiembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția penală și
de minori.
Obligă recurentul
revizuent condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare
către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parțial pentru
apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 16 aprilie 2014.
Procesat de AM