ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 48/2010

Deliberând asupra recursului

de față din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la Tribunalul București, secția a VI a comercială, sub nr. 267/3/2008,

reclamanta SC E.G. SA, în contradictoriu cu pârâta SC P. SRL, a solicitat

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei

la plata sumei de 1.878.285 lei, reprezentând contravaloare facturi de energie

electrică restante și penalități de întârziere calculate până la data de 30

noiembrie 2007.

Prin sentința

comercială nr. 4672 din 1 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția

a VI a comercială, cererea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă,

tribunalul calificând excepția necompetenței generale a instanțelor

judecătorești ca fiind o excepție de inadmisibilitate.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de

vânzare-cumpărare energie electrică încheiat între părți acestea au prevăzut

prin art. 14 că litigiile decurgând din interpretarea și/sau executarea

contractului, care nu pot fi rezolvate pe care amiabilă, pot fi supuse spre

soluționare instanțelor de arbitraj constituite în cadrul A.N.R. în domeniul

Energiei electrice. Această clauză nu este una arbitrală, în sensul

dispozițiilor art. 340 și urm. C. proc. civ., întrucât interpretarea și

aplicarea ei trebuie făcută în raport de dispozițiile art. 25 alin. (3) din

Legea nr. 318/2003. S-a apreciat deci că A.N.R.E. stabilește procedura de

soluționare a neînțelegerilor precontractuale și este abilitată să soluționeze

diferendele legate de încheierea contractelor între agenții economici din sectorul

energiei electrice,precum și a contractelor de furnizare a energiei electrice.

Prin decizia

comercială nr. 338 din 19 septembrie 2008, Curtea de Apel București, secția a

V-a comercială, a respins, ca nefundat, apelul declarat de reclamantă împotriva

sentinței mai sus menționate.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a apreciat că apelul este nefondat, având în vedere următoarele

considerente:

Este evident că

reclamanta nu își poate valorifica același

drept prin două mijloace procedurale diferite; pe calea instituită de Legea nr.

318/2003, în vigoare la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.

F03 din 23 noiembrie 2004, și aplicabilă, prin procedura instituită, actului

juridic menționat mai sus și, pe de altă parte, pe calea dreptului comun.

Reclamanta a parcurs

pas cu pas procedura instituită de actul normativ precitat și de Regulamentul

de organizare și funcționare a Comitetului de Arbitraj, adoptat prin Decizia nr.

142 din 3 mai 2004 emisă de A.N.R.E. Astfel, prin decizia nr. 1 din 27 aprilie

2005, dată de Comitetul de Arbitraj al disputelor pe piața de energie electrică

s-a stabilit că pârâta va achita integral facturile emise de SC E.G. SA la

prețul stabilit în contractul încheiat între părți, iar decizia dată a devenit

definitivă prin neapelare de către nici una din părți și deci obligatorie

pentru acestea.

Reclamanta apelantă

nu a precizat însă de ce nu a insistat în executarea deciziei (după ce a

obținut și lămurirea dispozitivului acesteia), care a devenit astfel un titlu executoriu

și nici de ce nu a sesizat Comitetul de Arbitraj al disputelor pe piața de

energie electrică cu privire la nerespectarea deciziei de către pârâtă (cu atât

mai mult cu cât, la art. 2 din decizie s-a precizat că emitentul deciziei,

C.A.D.P.E.E. va urmări respectarea celor dispuse).

Curtea de apel a

înlăturat apărarea apelantei reclamante, în sensul că dispozițiile Legii nr. 318/2003

nu mai sunt în vigoare (deși apelul este întemeiat în drept pe dispozițiile

unei legi abrogate), câtă vreme partea nu a motivat în nici un fel nici starea

sa de pasivitate de peste trei ani de la soluționarea litigiului prin procedura

reglementată de această lege, nici abandonarea executării titlului obținut.

Chiar dacă Legea nr. 318/2003

a fost abrogată prin Legea energiei electrice nr. 13 din 9 ianuarie 2007, în

finalul acesteia din urmă s-a prevăzut la art. 90 alin. (3) că, în termen de 6

luni de la intrarea sa în vigoare, ministerul de resort și autoritatea

competentă vor elabora, vor modifica și vor completa regulamentele prevăzute de

lege.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs reclamanta, întemeindu-se pe dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9, art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., Legea energiei

electrice nr. 318/2003, Decizia A.N.R.E. nr. 142/2004 și solicitând admiterea recursului,

casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre competentă judecată

instanței de fond, întrucât nu s-a intrat în soluționarea în fond a litigiului,

ci a fost soluționat doar pe cale de excepție.

Recurenta susține, astfel,

în esență, că deși intimata pârâtă a înțeles să invoce la fond două excepții,

respectiv excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești,

considerând că există o clauză compromisorie care atrage competența

tribunalului arbitral și excepția inadmisibilității, motivat de faptul că din

punctul său de vedere nu ar fi fost respectată procedura concilierii prealabile

prevăzute de art. 720

1

și urm. C. proc. civ., instanța a pus în

discuția părților cele două excepții și, rămânând în pronunțare, a admis

excepția inadmisibilității de unde rezultă că instanța de fond a calificat

eronat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești ca excepție

de inadmisibilitate.

Mai arată că Legea nr.

318/2003 a energiei electrice, în vigoare la data încheierii contractului

prevedea că „diferendele pe piața energiei electrice se soluționează la

Comitetul de arbitraj care se organizează și funcționează în baza

reglementărilor emise de autoritatea competentă”, dar în prezent noua Lege a

energiei electrice nr. 13/2007 nu mai face referire la Comitetul de Arbitraj,

Decizia nr. 142/2004 emisă în aplicarea prevederii legale mai sus menționate nu

mai este în vigoare, iar Comitetul de Arbitraj a fost desființat.

Rezultă astfel că

pentru soluționarea diferendelor din domeniul energiei electrice Legea nr. 318/2003

prevedea o procedură prealabilă sesizării instanței de judecată și anume

sesizarea Comitetului de Arbitraj, dar acest Comitet de Arbitraj nu avea

competențele unei instanțe arbitrale, nefiind aplicabile dispozițiile art. 340

și urm. C. proc. civ., părțile fiind obligate prin efectul legii de a parcurge

procedura sesizării Comitetului de Arbitraj.

Recursul nu este

fondat.

Din examinarea

actelor dosarului, se constată următoarele:

Invocarea aspectelor

legate de soluționarea celor două excepții ridicate de pârâtă în fața primei

instanțe nu este întemeiată, întrucât chiar dacă excepția necompetenței

generale a instanțelor judecătorești a fost calificată excepție de inadmisibilitate,

soluția primei instanțe de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este corectă

și va fi menținută.

Se constată astfel,

că, deși, în susținerea recursului recurenta-reclamantă a invocat dispozițiile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., nu a precizat care este actul juridic dedus

judecății, pretins interpretat greșit de către instanța de apel și nici care

sunt dispozițiile legale considerate că au fost încălcate ori greșit aplicate.

Cu toate acestea,

instanța de recurs în exercitarea dreptului de control asupra legalității

hotărârilor pronunțate în cauză, în raport de dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., reține că în mod judicios instanțele au apreciat că părțile din

contractul dedus judecății au înțeles să soluționeze litigiile dintre ele în

sistemul jurisdicțional al A.N.R.E., sistem ce includea și Comitetul de

Arbitraj, dând relevanță juridică art. 14 din contract, ce consacra înțelegerea

părților de a deferi spre soluționare diferendele dintre ele legate de

executarea contractului Comitetului de Arbitraj.

În mod evident, se

observă că părțile, prin această clauză, au decis să supună neînțelegerile

intervenite între ele arbitrajului instituționalizat organizat de A.N.R.E.,

prin Comitetul de Arbitraj, clauză aflată în acord cu legislația în vigoare la momentul

încheierii contractului și la momentul la care s-a invocat de către reclamantă

neexecutarea unei obligații contractuale de către pârâtă.

Astfel la art. 11 lit.

k) teza a doua din Legea nr. 318/2003 s-a prevăzut că A.N.R.E. „soluținează

neînțelegerile legate de încheierea contractelor între agenții economici din

sectorul energiei electrice și a contractelor de furnizare a energiei

electrice”, iar la art. 25 alin. (3) al aceluiași act normativ, era prevăzut că

„diferendele pe piața energiei electrice se soluționează de Comitetul de

Arbitraj, care se organizează și funcționează în baza reglementărilor emise de

autoritatea competentă”.

În același sens, A.N.R.E.

a emis și Decizia nr. 142/2004, prin care a aprobat Regulamentul de organizare

și funcționare a Comitetului de Arbitraj.

La art. 14 din

contractul părților s-a stipulat că „litigiile decurgând din interpretarea

și/sau executarea prezentului contract, care nu pot fi rezolvate pe cale

amiabilă, vor fi supuse spre soluționare instanțelor de arbitraj constituită

din A.N.R.E.; în cazul în care soluția A.N.R.E. nu este agreată se recurge la

instanța judecătorească”.

Rezultă, așadar, din

examinarea dispozițiilor legale și contractuale mai sus menționate, că numai

după soluționarea litigiului în sistemul jurisdicțional din cadrul A.N.R.E.

părțile se puteau adresa instanțelor de judecată, așa încât susținerile

recurentei conform cărora procedura în fața Comitetului de Arbitraj ar

reprezenta o procedură prealabilă acționării în instanță nu pot fi primite, fiind

neîntemeiate.

În consecință, față

de cele mai sus arătate, recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta la plata

cheltuielilor de judecată către intimată, în sumă de 17.796,63 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta SC E.G. SA București, împotriva

deciziei comerciale nr. 338 din 19 septembrie 2008 a Curții de Apel București,

secția a V-a comercială.

Obligă recurenta la

plata sumei de 17.796,63 lei cheltuieli de judecată către intimată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2010.