ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3507/2012

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 12/F din 05 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea de restituire a cauzei la Parchet. În baza art. 334 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică pentru fapta pentru care a fost trimis în judecată inculpatul din infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. În temeiul art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul N.V.B., la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru infracțiunea de trafic de droguri de mare risc, în formă continuată.

În temeiul art. 65 C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani. În baza art. 71 C. pen., i s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a ll-a, b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din durata pedepsei pronunțate timpul reținerii și al arestării preventive de la data de 05 august 2010 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut măsura arestării preventive a inculpatului.

În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, s-a dispus confiscarea cantității de 0,67 grame de pulbere care conține mefedronă, o lingură și un tub în care s-a pus în evidență mefedronă, a cantităților 425,43 grame și, respectiv, 5 grame pulbere mefedronă și ambalajele aferente, 6,25 grame pulbere mefedronă, o pipă și un grinder cu THC și un tub cu mefedronă, care au fost depuse la camera de corpuri delicte a I.G.P.R.

- DCJSEO - dovezile AA din 10 august 2010, BB din 01 septembrie 2010, CC din 01 septembrie, DD din 01 septembrie 2010 și, respectiv, EE din 01 septembrie 2010, precum și a cutiei din carton conținând alte 1000 de punguțe și o pungă din plastic din material transparent, cântarului electronic de mare precizie cu inscripția „P.", țigării de tip artizanal ridicate cu ocazia percheziției domiciliare din 05 august 2010. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea telefonului N. cu cartela aferentă și nr. de apel 0725XXXXXX, aparținând inculpatului N.V.B., ridicat cu ocazia percheziției domiciliare din 05 august. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, s-a dispus confiscarea sumei de 100 RON de la inculpatul N.V.B.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1300 RON, cheltuieli judiciare către stat. S-a reținut în fapt că la data de 03 august 2010 inculpatul a vândut colaboratorului cu nume de cod „G.C." o doză de mefedronă (0,99 grame), iar la data de 05 august 2010 la locuința sa a fost identificată cantitatea de 6,65 grame mefedronă și respectiv 431,51 grame mefedronă, ambalată separat, deținută in vederea vânzării, fără drept, precum și obiecte specifice acestei activități ilicite (cântar de mare precizie, pungi pentru ambalare, lingură cu urme de substanță). Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul și prin decizia penală nr. 135 din 21 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a ll-a penală, a admis apelul inculpatului N.B.V.

formulat împotriva sentinței penale nr. 12 din 05 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, a casat în parte sentința atacată și rejudecând: În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor inculpatului din art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010) și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 05 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.B.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010). În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 a condamnat pe inculpatul N.B.V.

la o pedeapsă de 10 ani închisoare (fapta din 05 august 2010). În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani. A aplicat disp. art. 71, 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. În baza art. 383 alin. (1 1 ) și alin. (2) C. proc. pen., a dedus durata reținerii și arestării preventive, de la 05 august 2010 la zi și a menținut starea de arest a inculpatului. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul N.V.B.

Prin decizia nr. 3305 din 28 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul N.V.B. împotriva deciziei penale nr. 135/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de apel București, apreciind necesară suplimentarea probatoriului cât și pentru faptul că instanța de apel, deși a dispus efectuarea unui raport de evaluare, nu s-a referit la concluziile acestuia atunci când a procedat fa individualizarea pedepsei pe care a aplicat-o inculpatului. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a ll-a penală, la data de 04 noiembrie 2011 și prin decizia penală nr. 37/A din 14 februarie 2012 Curtea de Apel București, după casare, a admis apelul declarat de inculpatul N.B.V.

împotriva sentinței penale nr. 12 din 05 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția I penală, a desființat în parte sentința atacată și rejudecând: În baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor pentru care a fost trimis în judecată inculpatul N.B.V., din infracțiunea prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunile prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010) și art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/200 (fapta din 05 august 2010), cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul N.B.V.

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 (fapta din 03 august 2010). În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 lit. a) și art. 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul N.B.V. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc (fapta din 05 august 2010). În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 3 ani. A făcut aplic. disp. art. 71, art. 64 lit. a) teza a ll-a și lit. b) C. pen. În baza art. 383 alin. (1 1 ) și alin. (2) C. proc. pen., a dedus durata reținerii și arestării preventive, de la 05 august 2010 la zi și a menținut starea de arest a inculpatului.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Împotriva acestei decizii au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul N.V.B. și prin decizia nr. 1499 din 10 mai 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul N.V.B. împotriva deciziei nr. 37/A din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București. A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și arestării de la 5 august 2010 la 10 mai 2012 și a obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat. Împotriva deciziei penale nr. 1499 din 10 mai 2012, la data de 28 mai 2012, contestatorul N.V.B.

a formulat contestație în anulare, invocând cazul de contestație prev de art. 386 lit. d) C. proc. pen. cu motivarea că împotriva sa s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceiași faptă, respectiv decizia nr. 3305 din 28 septembrie 2011 și decizia nr. 1499 din 10 mai 2012 și cazul de contestație prev. de art. 386 lit. e) C. proc. pen. motivând că instanța de recurs trebuia să îl audieze cu privire la acuzațiile aduse de către acuzare. Analizând contestația în anulare, față de motivele invocat de contestator și față de dispozițiile art. 386 lit. d) și e) C. proc. pen., care prevăd expres și limitativ cazurile în care se poate face contestație în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Înalta Curte de Casație și Justiție a examinat admisibilitatea cererii de contestație, fără citarea părților. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac prin care se înlătură erorile comise de instanța de recurs care poate greși, fie prin nerespectarea unor dispoziții legale după care se desfășoară procesul penal, fie prin nerezolvarea cauzei în deplină concordanță cu materialele aflate la dosar. Contestația în anulare este calea de atac prin care cei ce au pierdut anumite drepturi sau prerogative din cauza unui act procesual nul sunt repuși în aceste drepturi. Pentru a asigura respectarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile, legea a prevăzut anumite cazuri expres prevăzute în care calea de atac poate fi primită și anumite particularități în privința soluționării cererii.

Curtea constată că motivele invocate de contestator nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 386 lit. d) și lit. e) C. proc. pen. Astfel, față de dispozițiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., în cadrul primei etape de verificare prealabilă a îndeplinirii condițiilor de formă a contestației în anulare, instanța admite în principiu contestația în anulare numai dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute de lege - respectiv dacă cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestație este din cele prevăzute la art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației se depun sau se invocă dovezi care sunt depuse la dosar. În ceea ce privește susținerea primului motiv al contestației întemeiat pe cazul prev. de art. 386 lit. d) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că în cauză nu au fost pronunțate două hotărâri definitive pentru aceiași faptă. Astfel, prin decizia penală nr. 3305 din 28 septembrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul N.V.B. împotriva deciziei penale nr. 135/A din 21 aprilie 2011 a Curții de Apel București, a casat decizia și a trimis cauza spre reludecare la Curtea de Apel București, apreciind necesară suplimentarea probatoriului, cât și pentru faptul că instanța de apel nu a făcut referire la concluziile raportului de evaluare, iar prin decizia penală nr. 1499 din 10 mai 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca nefondate recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și inculpatul N.V.B.

împotriva deciziei nr. 37/A din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, astfel că, în speță, nu este îndeplinită condiția privind existența a două hotărâri judecătorești definitive pentru aceiași faptă, care să aibă la bază autoritatea de lucru judecat, prev. de art. 10 lit. j) C. proc. pen. Cu privire la cazul de contestație întemeiat pe disp. art. 386 lit. e) C. proc. pen., aceste dispoziții prevăd expres și limitativ cazul în care se poate face contestație în anulare, respectiv când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). Potrivit disp.

art. 386 lit. e) C. proc. pen., împotriva unei hotărâri penale definitive se poate face contestație în anulare când, la judecarea recursului, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) C. proc. pen. Potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) C. proc. pen., cu ocazia judecării recursului, instanța este obligată să procedeze la audierea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II C. proc. pen., atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. Astfel, rezultă că în cazul în care prima instanță sau instanța de apel sau ambele instanțe au pronunțat o hotărâre de achitare a inculpatului, instanța de recurs este obligată să procedeze la audierea acestuia.

Interpretarea dată acestei norme procedurale este în concordanță cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, stabilită în aplicarea art. 6 parag. 1 și 3 lit. c) și d) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât calea de atac a recursului permite, în acest caz, instanței de recurs să analizeze chestiunea vinovăției sau nevinovăției inculpatului. În speță, în practicaua deciziei este menționat faptul că instanța de recurs a întrebat inculpatul N.V.B. dacă dorește să dea declarație în cauză, acesta însă, asistat de apărător ales, avocat I.I.l., a precizat că nu dorește să dea declarație în cauză. Astfel, în speța de față, dispozițiile invocate mai sus nu creează obligativitatea instanței de a audia inculpatul ci este dreptul acestuia dacă dorește sau nu să dea o declarație în fața instanței de recurs.

Așa fiind, cum contestatorul nu se află în situațiile prevăzute de art. 386 lit. d) și lit. e) C. proc. pen., se constată că în cauză a fost pronunțată o hotărâre legală și temeinică. În consecință, Înalta Curte, față de dispozițiile menționate și față de motivele invocate, constată că cererea de contestație în anulare este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în conformitate cu dispozițiile art. 391 C. proc. pen. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat N.V.B. împotriva deciziei penale nr. 1499 din 10 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 41784/3/2010*. Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 250 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 30 octombrie 2012.