ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 6/PI din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. și s-a menținut rezoluția din 06 noiembrie 2013 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 915/P/2013.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a constatat că la data de 12 decembrie 2013 a fost înregistrată plângerea prin care petentul A.I. a atacat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale nr. 715/P/2013 din 06 noiembrie 2013 și rezoluția de respingere a plângerii nr. 1309/II/2/2013 din 13 decembrie 2013, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În motivarea plângerii, petentul a arătat că nu i-a fost comunicată în termenul legal rezoluția și s-a refuzat cercetarea legală și în termenul stabilit de lege pentru infracțiunile precizate în plângerea penală, încălcându-se astfel drepturile garantate prin art. 21, art. 22, art. 31 din Constituția României.

Au fost atașate Dosarele nr. 715/P/2013 și nr. 1309/11/2/2013, ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, părțile nesolicitând alte probe.

Analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, instanța a reținut că prin rezoluția din 06 noiembrie 2013 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimatul T.M.V., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub aspectul comiterii infracțiunilor prevăzute de art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., în temeiul art. 10 lit. f) C. proc. pen.

În motivarea rezoluției s-a reținut în esență că plângerea reprezintă un abuz de drept, dovadă a relei credințe în exercitarea dreptului de petiționare întrucât o persoană nu poate fi cercetată de mai multe ori pentru aceeași faptă, iar în cauză au fost efectuate cercetări și s-a pronunțat deja o soluție.

Această rezoluției a fost menținută prin rezoluția nr. 1309/II/2/2013 din 13 decembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Instanța a constatat că la data de 30 octombrie 2013 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara plângerea penală formulată de către petentul A.I., împotriva intimatului T.M.V., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, pentru „corupție și complicitate la tentativă de omor”.

Potrivit materialului probator rezultă că, anterior formulării acestei plângeri penale, la datele de 16 iulie 2013 și 13 august 2013, au fost înregistrate sub nr. 439/P/2013, la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, plângerile formulate de petentul A.I., având același conținut.

Dosarul cu nr. 439/P/2013 a avut ca obiect plângerea formulată de petent împotriva intimatului procuror T.M.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 26 raportat la art. 20, raportat la art. 174 C. pen., art. 289 C. pen., art. 261

a

C. pen., art. 263 alin. (1) C. pen., art. 264 alin. (1) C. pen. și art. 271 C. pen.

Prin rezoluția din data de 26 august 2013, în cauză s-a dispus neînceperea urmăririi penale întrucât faptele reclamate nu există în materialitatea lor.

Împotriva soluției petentul a formulat plângere, iar prin rezoluția procurorului ierarhic superior, cu nr. 987/II/2/2013, s-a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Având în vedere cele expuse mai sus, întrucât prin rezoluția menționată anterior s-a dispus neînceperea urmăririi penale pe motivul inexistenței infracțiunilor reclamate, situația de fapt fiind identică cu cea din cauza de față, în mod corect procurorul nu a mai analizat fondul speței, deoarece problema a fost rezolvată de parchetul competent, iar art. 275 și urm. C. proc. pen. prevăd o procedură specială de rezolvare a plângerii contra soluțiilor așa cum poate fi asimilată plângerea de față.

Astfel, în cauză în mod corect au fost aplicate prevederile art. 10 lit. f) C. proc. pen., în sensul că lipsește o condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, întrucât o persoană nu poate fi cercetată de mai multe ori pentru aceeași faptă, iar în cauză au fost efectuate cercetării și s-a pronunțat deja o soluție, astfel încât s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

Activitatea judiciară desfășurată în actualul sistem de drept are ca principiu fundamental independența magistraților care contribuie la înfăptuirea actului de justiție, principiu care se manifestă în posibilitatea conferită magistratului de a soluționa o cauză potrivit propriei conștiințe, respectiv prin impunerea propriului mod de inteipretare asupra mijloacelor de probă administrate, fără necesitatea de a se supune unui algoritm special instituit în acest sens.

Orice altă încercare de a reforma deciziile magistraților, prin declanșarea unei anchete penale pe considerentul că aceste decizii sunt abuzive, doar pentru că acestea nu au fost conforme cu opinia părții care reclamă abuzul, în lipsa oricăror elemente care să contureze existența unui raport juridic de drept penal, nu ar reprezenta altceva decât o imixtiune în cadrul actului de justiție, care nu este recunoscută și nici legiferată.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel petentul A.I., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 07 aprilie 2014, ca fiind contestație.

În motivarea cererii formulate, a arătat că înțelege să formuleze calea de atac ca urmare a necercetării judecătorești legale ale infracțiunilor consemnate în motivarea plângerii penale ce face obiectul Dosarului nr. 1279/59/2014, cu referire la corupția și criminalitatea pe care a întâlnit-o în activitatea judiciară din anul 1995, dovedită cu probe materiale și acte probatorii, emise de instituțiile statului din anul 2007, fiind astfel încălcate brutal drepturile garantate de art. 21 din Constituția României.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. hotărârile pronunțate în primă instanță după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor și condițiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă.

Hotărârile supuse apelului, conform dispozițiilor art. 408 C. proc. pen., sunt sentințele, dacă legea nu prevede altfel.

Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și art. 408 C. proc. pen., a recalificat calea de atac formulată petent ca fiind apel.

Examinând apelul formulat, în baza actelor și lucrărilor de la dosar și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 551 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. hotărârile primei instanțe rămân definitive la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apelului.

În cauza de față petentul a declarat apel împotriva sentinței penale nr. 6/PI din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, definitivă potrivit art. 278 alin. (10) C. proc. pen. anterior.

În conformitate cu prevederile art. 278 alin. (10) C. proc. pen. anterior, „hotărârea judecătorului pronunțată potrivit art. 278 alin. (8) este definitivă”.

În privința sentinței penale atacate, pronunțată în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior și definitivă, legea nu prevede posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.

Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În materia apelului, inadmisibilitatea intervine, în principal, în două situații: când apelul este îndreptat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de apel și când a fost declarat de o persoană care nu are calitatea procesuală de a apela. Acestora li se adaugă și cazurile în care titularul dreptului de apel depășește limitele în care i se recunoaște dreptul său de apel, precum și cele în care se declară apel împotriva unei hotărâri pe care aceeași parte o atacase anterior printr-un alt apel.

În speță, apelul nu este obiectiv încuviințat de lege, hotărârea atacată făcând parte din cele care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sau nu sunt supuse niciunei căi de atac.

Prin urmare, petentului nu îi este recunoscută calea de atac a apelului împotriva sentinței penale nr. 6/PI din 16 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. 1279/59/2013.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca inadmisibil apelul petentului, întrucât acesta a fost formulat împotriva unei hotărâri definitive.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de petentul A.I. împotriva sentinței penale nr. 6/Pl din 16 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 septembrie 2014.