ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4202/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4202/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 1 iunie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a

Vl-a comercială, reclamanta SC Z.G. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC O.I. SRL,

solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea

pârâtei la plata sumelor de:

- 28.539,88

euro + TVA (122.721,484 lei + TVA), reprezentând rest de plată pentru lucrările

contractului de antrepriză nr. 3 din 28 iunie 2007,

- 20.492,25

euro + TVA (88,116,675 lei + TVA), reprezentând garanția de bună execuție

conform contractului de antrepriză nr. 3 din 28 iunie 2007,

- 151.974,861

euro reprezentând penalități pentru neplata sumei de 28.539,88 euro, neachitate

până în prezent (1065 zile întârziere x 28.539,88/100 x 0,5) și în continuare

până la achitarea integrală și efectivă a debitului.

Prin sentința

civilă nr. 2033 din 16 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția

a Vl-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta SC Z. . SRL,

în contradictoriu cu pârâta SC O.I. SRL, a fost obligată pârâta la plata către

reclamantă a sumelor de 122.988,25 lei, reprezentând contravaloare lucrări și

de 20.429,25 euro, la care se adaugă T.V.A., în echivalent în lei la data

emiterii facturilor, cu titlu de garanție de bună execuție și de 122.988,25 lei,

penalități de întârziere; au fost respinse celelalte pretenții ale reclamantei,

ca neîntemeiate.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin contractul de

antrepriză nr. 3 din 28 iunie 2007, reclamanta s-a obligat față de pârâtă să

confecționeze, să vopsească și să monteze structuri metalice la obiectivul O.I.,

situat în Popești - Leordeni, județul Ilfov, iar pârâta s-a obligat să achite

reclamantei suma de 456.780 euro, la care urma să se adauge T.V.A.

Prima instanță

a evocat clauzele cuprinse în art. 6 și 8 din contract și a constatat, din

examinarea coroborată a situației de lucrări nr. 5 și a facturii nr. 06287519

din 2 iunie 2008, că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale,

reținând că pârâta a acceptat factura, dar nu a achitat-o, astfel că datorează

suma de 122.988,25 lei reprezentând contravaloare lucrări.

În considerarea

acelorași clauze contractuale, a apreciat că pârâta nu datorează suma de

33.962,46 euro.

S-a constatat

că pârâta îi datorează reclamantei și suma de 20.429,25 euro, plus T.V.A.,

achitată cu titlu de garanție de bună execuție, pârâta a recunoscând acest

debit cu ocazia întâlnirii părților pentru concilierea directă, după cum s-a

consemnat în procesul-verbal din data de 27 septembrie 2010.

În ceea ce

privește cererea de obligare a pârâtei la plata de penalități, a constatat că

în art. 20 lit. a) din contractul de antrepriză, părțile au inserat o clauză

penală în favoarea reclamantei, agreând ca neplata la termen a facturilor să

fie sancționată prin aplicarea unui procent de 0,5 % pe zi de întârziere asupra

valorii neplătite.

Întrucât,

pârâta nu a achitat factura nr. 06287519 din data de 2 iunie 2008, în valoare

de 122.988,25 lei, prima instanță a apreciat că aceasta datorează și penalități

de întârziere de 0,5 % pe zi de întârziere.

S-a reținut că

nivelul penalităților se ridică la suma de 650.330,82 lei, dar, întrucât la

data nașterii raportului de drept erau în vigoare prevederile art. 4 alin. (3)

din Legea nr. 469/2002, care limitau cuantumul penalităților de întârziere la

nivelul sumei asupra căreia erau calculate, cu excepția cazului în care prin

contract s-ar fi stipulat contrariul, reținând și că părțile nu au convenit în

mod expres posibilitatea ca totalul penalităților să depășească suma asupra

căreia erau calculate, instanța de fond a apreciat că pârâta datorează

reclamantei penalități în cuantum de 122.988,25 lei, în limita debitului

principal.

În considerarea

argumentelor expuse, a prevederilor art. 969 C. civ., care consacră principiul

forței obligatorii a contractelor, dar și în limitele prezentate, acțiunea a

fost admisă.

Împotriva

acestei sentințe, pârâta SC O.I. SRL a declarat apel, solicitând schimbarea în

parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în întregime a acțiunii.

Totodată, apelanta a solicitat și suspendarea executării sentinței atacate.

Prin decizia

civilă nr. 345 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a Vl-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta SC O.I. SRL, ca nefondat.

În motivare,

instanța de control judiciar a arătat că întinderea cercetării în apel vizează

doar capetele de cerere admise de prima instanță și criticate în calea de atac,

nu și cele respinse, soluția dată acestora nefiind apelată de către SC Z.G. SRL

Din examinarea

coroborată a situației de lucrări nr. 5 și a facturii nr. 06287519 din 2 iunie

2008 rezultă că intimata și-a îndeplinit obligațiile contractuale și că

apelanta a acceptat factura, aspect care probează obligația, potrivit art. 46 C.

com., dar nu a achitat-o.

S-a constatat

că apelanta pârâtă a recunoscut că datorează intimatei - reclamante suma de

28.529,88 euro plus T.V.A., respectiv suma pentru care a fost emisă factura nr.

06287519 din 2 iunie 2008, aspect ce a rezultat și din procesul - verbal

încheiat de părți cu ocazia întâlnirii pentru conciliere, dar a recunoscut și

suma de 20.492,25 euro, plus T.V.A., reprezentând garanția de bună execuție.

Referitor la

exigibilitatea celor două creanțe s-a reținut caracterul neechivoc al

recunoașterii apelantei și s-a arătat că voința părților nu a fost în sensul de

a pune aceste creanțe în relație de dependență cu stabilirea de către un

laborator de specialitate a caracteristicilor vopselei folosite; dimpotrivă,

așa cum rezultă din analiza pct. ll și III ale procesului - verbal, primirea

răspunsului testelor de laborator a fost pusă în legătură că întâlnirea

părților în vederea semnării procesului - verbal de recepție finală și a

graficului definitiv de plăți, dar nu cu recunoașterea neechivocă de către

apelantă a datoriei sale către intimată.

În aceeași

ordine de idei, instanța de apel a reținut atitudinea oscilantă a apelantei,

care anterior demarării litigiului și-a recunoscut debitul, nu s-a prezentat în

fața primei instanțe și nu a propus probe în combaterea cererii de chemare în

judecată, cu toate că se afla în posesia raportului de expertiză extrajudiciară

din prima jumătate a anului 2011, iar apoi, în calea de atac, a susținut că

lucrările de protecție anticorozivă a structurii nu au fost executate potrivit

termenilor contractuali.

Din perspectiva

atât a acestei atitudini, dar și a timpului scurs de la data efectuării

lucrării, instanța de apel a apreciat că proba cu expertiză propusă de către

apelantă este neconcludentă, astfel încât a fost respinsă.

Pe de altă

parte, dând raportului de expertiză extrajudiciară valoare de înscris, instanța

a considerat că trebuie înlăturat, atât timp cât vine în contradicție cu

manifestarea de voință a apelantei, semnată de către directorul general, în

sensul recunoașterii datoriilor.

A rezultat,

așadar, că intimata și-a îndeplinit obligația contractuală care a generat

emiterea facturii nr. 06287519 din 2 iunie 2008, astfel încât apărarea

apelantei care a opus excepția de neexecutare a contractului nu a putut fi primită,

nefiind de natură să contureze concluzia că în patrimoniul său nu s-a născut

obligația de plată, conform art. 969 C. civ.

Pe de altă

parte, din perspectiva recunoașterii apelantei, curtea a apreciat că nu se mai

justifică reținerea sumei ce a fost constituită cu titlu de garanție de bună

execuție, cu atât mai mult cu cât apelanta este cea care nu și-a îndeplinit

obligația de a recepționa lucrarea, nici măcar preliminar, cu sau fără

obiecțiuni.

S-a constatat

că apelanta nu a criticat soluția de obligare a sa la plata penalităților de

întârziere, așa încât acest aspect nu a format obiect al controlului devolutiv.

În termen

legal, împotriva acestei decizii, pârâta SC O.I. SRL a declarat recurs,

invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

După o scurtă

prezentare a situației de fapt, în opinia recurentei, instanța de apel a

respins în mod nelegal proba cu expertiză solicitată de către pârâtă, în baza

unei argumentații eronate.

Critică

hotărârea atacată pentru nelegalitate din perspectiva a două motive:

Instanța a

interpretat greșit actul juridic reprezentat de procesul - verbal de conciliere

din data de 27 septembrie 2010, incident fiind motivul de modificare prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.;

Instanța a

pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, incident fiind motivul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în acest sens, instanța

de apel a acordat Z. dreptul la obținerea unor sume de bani reprezentând

contravaloarea unor lucrări care au fost executate în contradicție cu termenii

contractuali. De asemenea, instanța de apel a acordat intimatei Z. și

contravaloarea garanției de bună execuție, deși aceasta nu are un caracter

exigibil.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurenta arată că apărarea esențială față de pretențiile

intimatei Z. a constat, așa cum rezultă din starea de fapt, în invocarea

excepției de neexecutare a contractului, raportat la lucrările neconforme cu

standardele contractuale executate de aceasta din urmă.

Arată că pentru

a proba această apărare în fața instanței de control devolutiv a solicitat

încuviințarea a două mijloace probatorii:

- proba cu

înscrisuri, prezentând în acest sens o expertiză realizată de un expert tehnic

judiciar autorizat în specialitatea construcții, aflat în evidența Biroului

Local pentru Expertize Judiciare Tehnice și Contabile București M.A.S.

- proba cu

expertiza tehnică în specialitatea construcții, pentru dovedirea temeiniciei

susținerilor faptice.

Apreciază ca

fiind neîntemeiate motivațiile expuse de instanță cu privire la respingerea

probei cu expertiză tehnică de specialitate, în construcții.

Susține că

anterior demarării prezentului litigiu, invocase excepția neexecutării

contractului față de reclamanta Z., cu referire la neîndeplinirea de către

intimată a dispozițiilor contractuale art. 4 pct. 4, art. 12, art. 9 pe care le

enunță, iar raportul de expertiză tehnică extrajudiciară al expertului M.A.S.,

aflat la dosarul cauzei, a identificat existența unor vicii serioase ale

lucrărilor realizate de către Z., de natură a periclita folosirea conformă a

depozitului frigorific.

În opinia

recurentei, în mod greșit, instanța de apel a considerat că pârâta ar fi recunoscut

„fără echivoc” prin procesul - verbal, încheiat cu ocazia concilierii, datoria

de 28.539,88 Euro plus TVA aferentă facturii nr. 06287519 din 2 iunie 2008 și,

respectiv, de 20.492,25 Euro reprezentând garanția de bună execuție.

Consideră că

instanța de control judiciar nu a argumentat de ce recunoașterea datoriei ar

avea un caracter neechivoc.

Susține că la o

atentă analiză a procesului - verbal privind concilierea directă a părților se

relevă faptul că exigibilitatea creanțelor menționate, era dependentă de

îndeplinirea pct.

II

și III ale aceluiași proces -

verbal, aspect înlăturat în mod neargumentat.

Obligațiile

contractuale de plată ale pârâtei erau dependente de dovedirea îndeplinirii

conforme a obligațiilor de către Z. Cum, însă, expertizele de specialitate

vizând aceste lucrări au demonstrat că Z. nu și-a îndeplinit obligațiile

asumate prin contractul de antrepriză, obligația corespondentă de plată a SC O.I.

SA nu putea fi considerată ca fiind exigibilă.

Instanța de

apel a apreciat în mod nelegal că reclamanta ar fi îndreptățită la plata sumei

reprezentând garanție de bună execuție conform contractului de antrepriză nr. 3

din 28 iunie 2007, întrucât părțile nu au încheiat încă procesul - verbal de

recepție a lucrărilor, astfel că obligația beneficiarului de a restitui

garanția de bună execuție a lucrărilor nu este încă exigibilă, sens în care

redă conținutul art. 4.2. și art. 6 din contract.

Conchizând,

susține că instanța de apel a ignorat argumentele expuse prin cererea de apel,

reținându-se că „apelanta a recunoscut fără echivoc” datoria față de Z.

Solicită

admiterea recursului și, în consecință, casarea hotărârii recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar,

admiterea cererii de apel, cu consecința respingerii, ca neîntemeiată, a

cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Z.G. SRL

Intimata -

reclamantă SC Z.G. SRL JILAVA a formulat întâmpinare prin care a invocat

excepția nulității recursului, solicitând admiterea excepției și în consecință,

constatarea nulității cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat

respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte,

examinând, cu prioritate, cererea de recurs formulată de pârâta SC O.I. SA din

perspectiva excepției nulității recursului invocată de intimata - reclamantă SC

Z.G. SRL JILAVA prin întâmpinare, în temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ., raportat la art. 302

1

alin. (1) lit. c) și art. 306 alin. (3)

din același act normativ, constată că excepția este întemeiată.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se

poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres

și limitativ la punctele 1 - 9.

Conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea

greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea

acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele de casare sau

modificare instituite de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.

Per a

contrario,

dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea

acestora într-unui dintre cazurile de nelegalitate prevăzute expres și

limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea

recursului.

În speță, se

constată că pârâta SC O.I. SA a invocat formal în susținerea recursului său

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce

constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege

indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu

face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct.

1 - 9 ale textului de lege anterior menționat, astfel cum prevede art. 306 alin.

(3) C. proc. civ.

Astfel, deși a

invocat pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., în dezvoltarea acestui motiv

recurenta antamează probleme ce țin de modalitatea de administrare și interpretare

a probelor (interpretarea greșită a procesului-verbal de conciliere din data de

27 septembrie 2010 etc.), fără a arăta care este actul juridic dedus judecății

și în ce constă interpretarea greșită a acestuia în sensul textului de lege

invocat.

Prin urmare,

recurenta, invocând acest motiv, îl asociază greșitei interpretări a probelor,

care constituie o chestiune de fapt, ce nu justifică invocarea pct. 8 al art. 304

C. proc. civ., reaprecierea probelor administrate de instanțele de fond

nemaifiind posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin

O.U.G. nr. 138/2000 și a ipotezei reglementate de pct. 10 al art. 304 C. proc.

civ., înlăturată prin pct. 41 al Legii nr. 219/2005.

Cât privește

invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta nu a

arătat în ce constă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva celor două

ipoteze reglementate de textul evocat: hotărârea recurată este lipsită de temei

legal sau hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a

legii, limitându-se doar la a-și exprima nemulțumirea față de modul în care

instanța de control judiciar a analizat probele administrate.

Din expunerea

argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă cu evidență că s-au readus în

discuție aspecte de netemeinicie, recurenta tinzând, în realitate, la o

restabilire a situației de fapt, or, reaprecierea  probelor administrate în cauză,

astfel cum s-a arătat anterior, nu mai este posibilă în această etapă

procesuală.

Simpla

nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, modalitatea în care au

fost analizate probele administrate (procese-verbale, recunoașteri, expertiză

tehnică, probleme tehnice ale lucrărilor cu referire la fenomenul de rugină,

protecție anticorozivă etc.), precum și succinta relatare a situației de fapt

nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Recursul fiind

un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate,

sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale

de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu

respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa

indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile

mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului

căii de atac promovate.

În consecință,

constatând că pârâta SC O.I. SA nu s-a conformat obligației prevăzută de

dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta

Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să

inducă aplicarea art. 306 alin. (2) C. proc. civ., va aplica cererii sancțiunea

nulității.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii de recurs formulată de pârâta SC O.I. SA împotriva deciziei

civile nr. 345 din 20 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a Vl-a civilă, în temeiul art. 302 ind. 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2013.