ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3406/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3406/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1916 din 3 octombrie

2011 pronunțată de Tribunalul Iași, secția civilă, de contencios administrativ

și fiscal pronunțată în Dosar nr. 6586/99/2010 a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamanta L.I.R., în contradictoriu cu pârâtul N.V., a obligat

reclamanta să-i plătească pârâtului suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată (onorar expertiză și onorar avocat).

În fapt, Tribunalul a

fost învestit cu soluționarea cererii de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 12 mai 1994 pentru lipsa

cauzei și preț neserios, contract încheiat de vânzătoarea P.C. cu pârâtul N.V.

având ca obiect cota de 6/8 din imobilul situat în Iași, compus din construcție

și teren.

Reclamanta a susținut

că imobilul a aparținut bunicilor săi P.G. și P.C. conform contractului de

vânzare-cumpărare nr. x/1974 și că după decesul bunicului și dezbaterea

succesiunii acestora, prin reprezentarea tatălui decedat a moștenit o cotă de

3/8 din bunul imobil, alături de unchiul de mamă N.V., care la rândul său a

moștenit 3/8 din succesiune, numita P.C. totalizând o cotă de 5/8 asupra

imobilului.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță după evaluarea probatoriului a reținut că

vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic, prețul fiind obiectul

prestației cumpărătorului care trebuie să corespundă valorii lucrului vândut.

Raportându-se la dispozițiile art. 1303 C. civ. de la 1864, tribunalul a

reținut că, în speță sunt îndeplinite condițiile de valabilitate a prețului

întrucât potrivit contractului, prețul stabilit a fost de 50.000 lei. S-a

arătat că norma de drept civil evocată nu impune regula egalității prețului cu

valoarea bunului vândut, ci trebuie avut în vedere și subiectivismul părților

la stabilirea acestora. Chiar dacă s-a stabilit că prețul este inferior valorii

reale a lucrului vândut el nu poate fi apreciat ca neserios, pentru a impune

nulitatea, echivalența fiind cu atât mai mult relativă cu cât părțile

contractului erau rude respectiv mamă și fiu.

S-a reținut și că

inițiativa contractului a aparținut vânzătoarei în considerarea legăturilor de

rudenie și în scopul protejării drepturilor succesorilor de vreme ce s-a

rezervat prin contract dreptul de abitație viageră al vânzătoarei și s-a

instituit pentru cumpărător o obligație de întreținere.

Cu privire la lipsa

cauzei, ca element esențial al contractului, prima instanța a subliniat faptul

că de vreme ce condiția prețului a fost îndeplinită este întărită dovada

existenței cauzei, reclamanta nerăsturnând prezumția existenței acesteia, față

de dispozițiile art. 987 alin. (1) C. civ. de la 1864.

În ce privește

afectarea contractului de nulitate prin dol și fraudă la lege invocate de către

reclamantă la 25 octombrie 2010, instanța a respins cercetarea acestor motive

considerând modificarea acțiunii tardivă, față de dispozițiile art. 132 C.

proc. civ.

Împotriva acestei

hotărâri reclamanta a declarat apel nemotivat, astfel încât cauza a fost

reexaminată în condițiile art. 295 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 45 din 20 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă în

Dosarul nr. 8588/99/2010 a fost respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1916 din 3 octombrie 2011 a

Tribunalului Iași, cu obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru pronunțarea

acestei decizii curtea de apel a stabilit că situația de fapt a fost corect

evaluată iar normele legale au fost corect aplicate. S-a reținut astfel că este

neîndoielnic că intenția vânzătoarei a fost de protejarea intereselor ambilor

moștenitori și că, deși nu s-a stabilit o obligație de întreținere în sarcina

cumpărătorului drept componentă a prețului vânzării, totuși această eroare de

constatare nu schimbă rezultatul silogismului judiciar referitor la calitățile

juridice ale prețului.

Sancțiunea nulității

fundamentată pe cauza contractului nu poate fi aplicată în speță câtă vreme s-a

reținut că reclamanta nu a dovedit lipsa cauzei contractului întemeiată pe

prețul neserios, astfel încât au fost corect aplicate atât dispozițiile art.

986 - 968, cât și cele ale art. 1303 C. civ. de la 1864. Chiar dacă, ca regulă,

prețul este proporțional valorii lucrului vândut, aceasta nu înfrânge

libertatea părților de a stabili un preț mai mic dacă acesta se constituie ca o

cauză suficientă a obligației luate de vânzător, de a transmite proprietatea

bunului vândut. S-a reținut că în pofida afirmațiilor reclamantei prețul

stabilit prin contractul atacat a fost sincer și rezonabil, dată fiind și

relația de rudenie dintre părțile actului. În lipsa disproporției dintre

prestațiile reciproce care să fi avut drept cauză neștiința, ignoranța ori

starea de constrângere a vânzătoarei sau a demonstrației că în cauză

cumpărătorul a profitat de această stare pentru a obține un avantaj

disproporționat, dar având în vedere și subiectivismul părților la stabilirea

prețului vânzării, curtea de apel a menținut soluția primei instanțe.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta L.I.R., motivele recursului fiind

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

S-a arătat că

instanțele anterioare nu s-au referit în mod concret la disproporția vădită

dintre contraprestații, rezumându-se la afirmații cu caracter teoretic, în

condițiile în care s-a demonstrat în cauză că valoarea reală a bunului era de

264 de ori mai mare decât valoarea prețului stabilit de părți.

Chiar dacă părțile

sunt libere la stabilirea prețului, caracterul infim al acesteia determină o

lipsă a cauzei proprii contractului de vânzare-cumpărare, echivalentă unei

lipse totale a prețului. Prețul, definitoriu într-un contract de

vânzare-cumpărare impune atât consecința caracterului său echilibrat comparativ

cu valoarea bunului vândut, dar și pe cea a asumării reale a obligației de

plată de către cumpărător, sub sancțiunea nulității. Or, în măsura în care prin

contractul autentificat în 12 mai 1994, prețul a fost de 50.000 lei vechi și în

măsura în care Institutul Național de Statistică, Direcția Județeană de

Statistică Iași a stabilit că la nivelul anului 2010 această sumă ar echivala

sumei de 241,27 lei (2.412,7 lei vechi), raportat la valoarea imobilului

calculată prin expertiza la nivelul anului 1994, de 13.204.141 lei vechi,

rezultă matematic că prețul contractului a fost de 264 de ori mai mic decât

valoarea de piață a bunului.

Invocând jurisprudența

specifică în această materie, recurenta a considerat că s-a făcut o greșită

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1303 C. civ., cu atât mai mult cu

cât obligația cumpărătorului nu a fost publicată de o altă obligație de

întreținere de natură să diminueze valoarea corectă a prețului de vânzare.

Recurenta arată că

factorul subiectiv evaluat de instanțele de fond cu caracter decisiv nu poate

fi exclusiv avut în vedere pentru stabilirea prețului serios, întrucât acesta

trebuie evaluat și obiectiv, prin raportare la circumstanțele concrete ale

pieței imobiliare la momentul vânzării. Mai mult decât atât, recurenta a

susținut că factorul subiectiv al vânzătorului a fost apreciat univoc, fără a

se lua în considerare că el reprezintă implicit o afectare a drepturilor

succesorale ale reclamantei.

Este de asemenea

greșită aprecierea instanțelor de fond referitoare la existența unei obligații

de întreținere, lipsită de argumentul interpretării logico-juridice a clauzelor

contractului, apreciere de natură să justifice soluțiile anterioare.

Subliniind, în final

că în speță suntem în prezența unui caz nelegitim de extrădare, recurenta a

concluzionat că instanțele anterioare, prin motivări nefundamentate și

contradictorii, printr-o analiză selectivă a probelor cauzei, a ajuns la

pronunțarea unor soluții nelegale și netemeinice.

Împotriva recursului

intimatul N.V. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, în

principal, ca inadmisibil, cu argumentul că motivele recursului reiau criticile

formulate împotriva sentinței tribunalului, critici referitoare la

raționamentul primei instanțe, fără elemente specifice recursului, astfel încât

încadrarea acesteia în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. este

artificială și lipsită de substanță.

Pe fond s-a solicitat

respingerea recursului având în vedere corecta interpretare și aplicare a

dispozițiilor legale, intimatul subliniind că piața imobiliară locală la

momentul vânzării demonstrează caracterul serios și real al prețului vânzării.

În cadrul recursului

reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar, în condițiile art. 6 și 8

din O.U.G. nr. 51/2008, în forma reducerii taxei judiciare de timbru, iar

părțile nu au administrat probe noi în procedura de judecată a recursului.

Recursul este întemeiat

și va fi admis, pentru considerentele redate în cele ce urmează;

Într-adevăr, prin

decizia atacată Curtea de Apel Iași se reiau considerentele hotărârii primei

instanțe, fără o reevaluare a situației de fapt, prin efectul căreia să impună

confirmarea raționamentului primei hotărâri pronunțate, deși aceasta obligație

este trasată instanței de apel, ca instanță de fond, conform art. 295 alin. (1)

și (2) C. proc. civ.

Înalta Curte de

Casație și Justiție observă că singura apreciere proprie a instanței de apel se

referă la infirmarea unui aspect referitor la situația de fapt, mai exact, se

înlătură afirmația referitoare la inserarea, în contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 12 mai 1994, a clauzei vizând obligația de întreținere asumată

de cumpărător. Altfel, deși în cadrul apelului au fost depuse înscrisuri,

Curtea de Apel nu a arătat relevanța, ori dimpotrivă, lipsa relevanței lor

pentru analiza fondului cauzei cu care a fost investită.

Or, un proces civil

finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1

din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele

dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în

sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și

consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților,

cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt,

chiar dacă acesta se realizează în cadrul apelului, (a se vedea Hotărârea

Curții Europene a Drepturilor Omului din 28 aprilie 2005 în cauza Albina c.

României și Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 15 martie 2007

în cauza Gheorghe c. României).

În cauză, confirmarea

situației de fapt reținută de prima instanță nu este rezultatul unei proprii

analize, conform art. 297 C. proc. civ., iar Curtea de apel nu a stabilit

situația de fapt raportându-se la argumentele și apărările părților, esențiale

în apel.

Lipsa acestui examen

echivalează cu o lipsă a analizei de substanță a apelului echivalentă unei

necercetări a cauzei care să ducă la concluzia temeiniciei rezultatului

determinat prin decizie.

Mai mult, tot în

cadrul motivului de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază că în finalul deciziei din

apel, instanța include sumar considerente specifice erorii lezionare și dolului

ca temei al nulității, determinate prin aprecierea disproporției dintre

contraprestațiile părților semnatare ale contractului de vânzare-cumpărare

autentificat în 12 mai 1994, determinate prin neștiința, ignoranța ori

constrângerea părții profitabile cumpărătorului, aspecte care sunt străine de

cauza litigiului.

Chiar dacă efectul

considerentelor prezentate cu privire la acest motiv de recurs atrage în mod

imediat retrimiterea cauzei la instanța de apel pentru a proceda la o examinare

efectivă a cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție consideră necesar ca,

potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în considerarea criticilor

întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., să impună instanței

de apel examinarea cauzei din perspectiva art. 1303 C. civ. de la 1864 prin

evaluarea întregului material probator administrat în cauză.

Urmează astfel ca

aprecierea caracterului neserios al prețului să fie evaluată nu doar exclusiv

prin acordarea prevalenței subiectivismului părților la determinarea prețului,

ci și prin aprecierea unor elemente obiective, cum ar fi date statistice referitoare

la prețuri de referință ale imobilelor de același fel din piața imobiliară

locală, valoarea reală a dreptului de abitație reținut de către vânzător,

estimarea disproporției între valoarea bunului vândut și preț și caracterul

obișnuit al acesteia în circumstanțele încheierii actului, derivate din relația

de rudenie dintre părți.

În acest sens,

instanța urmează să aibă în vedere și faptul că prețul, ca element esențial al

vânzării și cauza contractului trebuie să reprezinte pentru cumpărător o

obligație reală și că nu se poate disocia, în astfel de situații între cauza

mediată a contractului și prețul serios ca elemente strict separate. În plus,

subsumat analizei cauzei și realității acesteia, va fi analizată afirmația

reclamantei și depozițiile martorilor referitoare la comportamentul părților nu

doar înainte și concomitent încheierii contractului atacat, ci și ulterior

acestuia.

Astfel, pentru toate

considerentele prezentate în această decizie, potrivit dispozițiilor art. 312

alin. (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite

recursul declarat de recurenta L.I.R., va casa decizia atacată și va trimite

cauza instanței de apel pentru rejudecare.

Totodată, față de

împrejurarea că recurenta a beneficiat de ajutor public judiciar în faza

judecării recursului, urmează ca, din oficiu, instanța de rejudecare, să

stabilească modul în care în cauză urmează a se da efect dispozițiilor art. 18

- 19 din O.U.G. nr. 51/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta L.I.R. împotriva Deciziei nr. 45/2012 din 20 aprilie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pe care o casează și

dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL