ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2582/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2582/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând

asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, a constatat

următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 6787 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj

în Dosar nr. 3398/1285/2011, s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive, invocată de către pârâta SC T.I. SRL și s-a respins acțiunea formulată

de reclamanta SC V.R. SRL, întemeiat pe excepție.

A fost

obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.340 RON cheltuieli de judecată.

Ca urmare a încheierii

procesului-verbal de stingere a datoriilor din data de 23 decembrie 2010, când s-a

refacturat de către debitorul principal SC M.O.P. SRL, s-au stins reciproc datoriile

reciproce datorate de părțile din proces, constatându-se, totodată, că nu s-a transferat

prin această procedură dreptul de proprietate asupra autovehiculului spre SC M.O.P.

SRL și nici proprietatea reclamantei. Aceeași procedură a avut loc și la data de

28 ianuarie 2011, când s-a încheiat un alt proces-verbal de stingere a datoriilor.

Așa încât prima

instanță a constatat că nu s-a făcut dovada dreptului subiectiv de care s-a prevalat

reclamanta, cu toate că inițial s-a încheiat factura din 23 decembrie 2010 aceasta

a fost anulată ulterior tocmai pentru că nu exista un raport juridic între pârâtă

și reclamantă și s-a refacturat către debitorul principal SC M.O.P. SRL sens în

care s-a încheiat procesul-verbal de stingere a datoriilor din data de 23

decembrie 2010. În urma acestei compensări s-au stins reciproc datoria reclamantei

către SC M.O.P. SRL și datoria SC M.O.P. SRL către pârâtă, prin această procedură

nefiind în nici un caz transferat dreptul de proprietate asupra autovehiculului

spre SC M.O.P. SRL și nici în proprietatea reclamantei. Aceeași procedură a avut

loc și la data de 28 ianuarie 2011, dată la care s-a încheiat un alt proces-verbal

de stingere a datoriilor.

Instanța a apreciat

că în cauză nu s-a făcut dovada dreptului subiectiv de care se prevalează reclamanta,

astfel că a admis excepția și a respins acțiunea întemeiat pe lipsa calității procesuale

active.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs, recalificat apel, reclamanta SC V.R. SRL solicitând

modificarea în tot a sentinței apelate, casarea acesteia cu trimiterea cauzei spre

rejudecare și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea intimatei

la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, cât și în apel.

În motivarea apelului,

reclamanta arată că în mod greșit prima instanță a reținut că în cauză este vorba

de stingere a obligațiilor față de SC M.O.P. SRL și SC T.I. SRL, în condițiile în

care societatea reclamantă are de recuperat un debit semnificativ de la SC M.O.P.

SRL.

Astfel, arată

apelanta că potrivit ordonanțelor comerciale din 10 mai 2010 și respectiv din

07 iunie 2010 emise de Tribunalul Comercial Mureș, SC M.O.P. SRL (fostă SC T.P.

SRL) a fost obligată la plata sumei de 219.429,83 RON:

- din care 126.293,70

RON - preț neachitat și 93.136,13 RON penalități de întârziere; respectiv

- la plata sumei

de 1.595.435,59 RON din care: 494.131,58 RON preț neachitat și 1.077.377,93 RON

penalități de întârziere.

Pentru stingerea

debitului restant în valoare de 550.649,41 RON la data de 20 decembrie 2010, s-a

încheiat între părțile SC M.O.P. SRL (fostă SC T.P. SRL), în calitate de cedent,

SC V.R. SRL, în calitate de cesionar și SC T. SA în calitate de garant, tranzacția

și convenția de dare în plată, unde, la Cap. III pct. 1 subpct. 3, reclamanta societate

a acceptat în plata datoriei și bunul „autoturism marca R.” ce constituie obiect

al contractului de novație din 28 septembrie 2009 încheiat între SC T.I. SRL și

B.S. SRL.

Deși contractul

de leasing avea ca obiect autoturismul în discuție, avea ca și utilizator pe SC

T.I. SRL, între SC M.O.P. SRL și SC T.I. SRL exista o înțelegere conform căreia

acest autoturism putea fi utilizat de către SC M.O.P. SRL, ratele fiind achitate

de către SC M.O.P. SRL direct sau prin SC T. SA, iar drepturile contractului de

leasing și autoturismului puteau fi valorificate de către SC M.O.P. SRL.

Pentru concretizarea

acestei tranzacții și pentru că atât SC M.O.P. SRL, cât și SC T.I. SRL nu dispuneau

de suma de bani necesară achitării către B.S. SRL a ratelor rămase, s-au înțeles

cele 3 părți SC V.R. SRL, SC M.O.P. SRL și SC T.I. SRL ca SC V.R. SRL să achite

suma respectivă, numai după ce s-a încheiat antecontractul de novație între SC M.O.P.

SRL și societatea reclamantă.

SC T.I. SRL a

refuzat ulterior respectarea acordului dintre părți, încasând contravaloarea autoturismului,

dar refuzând transmiterea proprietății. Mai susține apelanta că deși nu s-a materializat

în formă scrisă, acordul de voință a existat, în baza acestuia facturându-se inițial

SC T.I. SRL și apoi SC M.O.P. SRL.

Astfel, în data

de 23 decembrie 2010, pârâta SC T.I. SRL a emis factura în valoare de 21.883,20

RON, reprezentând valoarea autoturismului marca R. având ca și cumpărător pe SC

V.R. SRL, societatea reclamantă achitând contravaloarea acesteia în data de 23

decembrie 2010 cu ordin de plată.

Ulterior emiterii

ei, pârâta SC T.I. SRL a emis o altă factură cu același număr, dar cu un alt conținut

și către o altă societate deși aceasta putea să anuleze această factură, cu respectarea

prevederilor legale în materie, însă acest lucru nu s-a întâmplat.

În ce privește

procesul-verbal de stingere a datoriilor din data de 23 decembrie 2010, el a fost

întocmit de către SC T.I. SRL, în contradicție cu starea de fapt existentă, astfel

că nu este valabilă stingerea obligațiilor, când în realitate apelanta nu datora

nicio sumă SC M.O.P. SRL.

În opinia apelantei

toate înscrisurile privind presupusa stingere a obligațiilor au fost întocmite cu

rea-credință de către SC T.I. SRL, așa cum rezultă din discuția avută pe e-mail

la data de 13 ianuarie 2011 între d-na O.D. - contabil șef - și d-na C.P. - contabil

șef la grupul de firme SC T. SA, SC M.O.P. SRL și SC T.P. SRL, având în vedere că

pârâta era consiliată de către un avocat, iar reprezentantul societății reclamante,

nefiind asistat de către un avocat, a semnat procesul-verbal, deși nu a înțeles

semnificația juridică a termenilor formulați în acest înscris.

Sub acest aspect,

a solicitat primei instanțe încuviințarea dovezii cu martori pentru elucidarea tuturor

problemelor ivite în prezentul litigiu, sens în care invocă jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului.

În ce privește

procedura concilierii directe reglementată de art. 720

1

C. proc.

civ. a fost totuși îndeplinită în data de 09 ianuarie 2012 prin trimiterea invitației

la conciliere către SC M.O.P. SRL și către SC T.I. SRL, deși opinează apelanta în

cauza de față nu era obligatorie concilierea directă.

Pârâta intimată

SC T.I. SRL a formulat întâmpinare prin care solicită instanței respingerea cererii

de recurs cu păstrarea în totalitate a sentinței recurate nr. 6787/2011 pronunțată

de către Tribunalul Specializat Cluj, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă

nr. 125 din 10 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă,

contencios administrativ și fiscal, a fost admis apelul reclamantei și, în consecință,

a fost anulată sentința Tribunalului și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare

aceluiași Tribunal.

S-a reținut că

obiectul prezentei cauze vizează autoturismul marca R., factura fiscală din 23

decembrie 2010 în care se menționa, în calitate de furnizor pe SC T.I. SRL, iar

în calitate de cumpărător pe SC V.R. SRL.

Instanța de fond,

achiesând la susținerile pârâtei, a reținut că această factură a fost anulată pentru

că nu exista un raport juridic între părți, motiv pentru care a respins acțiunea

vizând obligarea la predarea documentelor originale și la restituirea contravalorii

de 18.836,84 RON ca fiind introduse împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă.

Însă, instanța

de apel a constatat că din actele dosarului, precum și probațiunea administrată

în primă instanță nu sunt lămuritoare nici în privința cadrului procesual ce se

impune a fi stabilit în cauză și nici în privința raporturilor juridice reale existente

între părți, cu atât mai mult cu cât cererile în probațiune formulate de către reclamantă

vizând inclusiv proba testimonială au fost respinse.

Sub acest aspect,

instanța de fond a apreciat că trebuie lămurite raporturile existente între SC V.R.

SRL și SC M.O.P. SRL, pe de o parte, și reclamantă și SC T.I. SRL, pe de altă parte,

atât în ceea ce privește existența unor creanțe, cât și în ceea ce privește tranzacția,

convenția de dare în plată, interpunerea de persoane și contractul de novație la

care reclamanta apelantă face referire atât prin acțiunea introductivă, cât și prin

motivele de apel.

S-a constatat

că pricina se impune a fi lămurită raportat la dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. voința reală a părților în ceea ce privește modalitatea de utilizare, respectiv

plată a autoturismului marca R. ce face obiectul prezentului litigiu, sens în care

instanța poate administra toate mijloacele de probă pe care le consideră utile,

concludente și pertinente, inclusiv proba testimonială în măsura în care apreciază

necesar.

În consecință,

instanța de apel a reținut că pentru o justă soluționare a cauzei și o bună administrare

a actului de justiție, dar și pentru a nu lipsi părțile de una din căile de atac,

se impune a se anula hotărârea primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei

spre rejudecare în baza art. 297 C. proc. civ., prilej cu care prima instanță va

lămuri aspectele anterior arătate, repunându-se în discuția părților calitatea procesual

pasivă a SC T.I. SRL după ce instanța, pe baza probelor administrate, va aprecia

că este pe deplin lămurită în ceea ce privește obiectul, natura și cauza relațiilor

dintre părți.

Împotriva deciziei

pronunțată în apel, pârâta SC T.I. SRL a declarat recurs solicitând admiterea recursului,

anularea deciziei recurate și păstrarea sentinței Tribunalului ca temeinică și legală,

cu cheltuieli de judecată.

În susținerea

recursului, recurenta arată că instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., nefiind aplicabile în cauză, întrucât

atâta timp cât Tribunalul s-a pronunțat pe excepția lipsei calității procesuale

pasive, nu poate să se pronunțe în același timp și asupra fondului pretențiilor

invocate prin acțiunea introductivă.

Așa fiind, recurenta

arată că nu își găsește aplicabilitatea dispozițiilor art. 297 C. proc. civ., în

contextul pronunțării pe o excepție procesuală de fond, peremptorie și în același

timp să fie desființată pe motivul că în mod greșit nu s-a intrat în cercetarea

fondului cauzei. Procedând în această manieră, recurenta opinează că decizia atacată

a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor legale incidente în cauză, motiv

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la „alegațiile

instanței de apel” cu privire la încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin

neîncuviințarea probei cu martori, de către Tribunal, în opinia recurentei acestea

sunt nefondate, deoarece, în primul rând cererea introductivă a fost respinsă pe

temeiul excepției calității procesuale pasive, și cum în mod corect s-a stabilit

că nu s-a intrat în cercetarea fondului, Tribunalul, legal și temeinic, nu s-a pronunțat

asupra cererii de încuviințare a probei cu martori.

Recursul este

nefondat conform considerentelor ce se vor arăta în continuare.

Recurenta invocă

ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza

hotărârii pronunțate cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în speță dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., ceea ce înseamnă că instanța a recurs la textele de lege

aplicabile speței, dar fie Ie-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie Ie-a aplicat

greșit.

De pildă, instanța

încalcă sau aplică greșit legea atunci când, printre altele, dă o interpretare greșită

textului de lege corespunzător situației de fapt. În această ipoteză, hotărârea

este greșită nu numai dacă textul de lege este clar și interpretarea lui greșită

este evidentă, dar și în cazul în care este obscur - ceea ce nu este cazul în speță

- deci susceptibil de interpretare, însă interpretarea dată nu este corectă.

Prealabil analizării

motivului de nelegalitate invocat de recurentă, este necesar a vedea ce prevede

art. 297 C. proc. civ.

Potrivit art.

297 alin. (1) C. proc. civ.:

„În cazul în care

se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra

în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal

citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând

fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul

fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și

va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe

egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în

mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea,

instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare,

o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din

aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea

acestei măsuri prin cererea de apel. Dezlegarea dată problemelor de drept de către

instanța de apel, ca și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.”

Potrivit textului

de lege enunțat, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a anulat

sentința primei instanțe și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea:

- lămuririi raportat

la dispozițiile art. 129 C. proc. civ. voința reală a părților în ceea ce privește

modalitatea de utilizare, respectiv plată a autoturismului marca R. ce face obiectul

prezentului litigiu, sens în care instanța poate administra toate mijloacele de

probă pe care le consideră utile, concludente și pertinente, inclusiv proba testimonială

în măsura în care apreciază necesar.

- iar pentru o

justă soluționare a cauzei și o bună administrare a actului de justiție, dar și

pentru a nu lipsi părțile de una din căile de atac, instanța de apel în mod just

și în rigorile dispozițiilor legale, a apreciat că se impune anularea hotărârii

primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în baza art. 297

C. proc. civ., prilej cu care prima instanță va lămuri aspectele anterior arătate,

repunându-se în discuția părților calitatea procesual pasivă a SC T.I. SRL după

ce instanța, pe baza probelor administrate, va aprecia că este pe deplin lămurită

în ceea ce privește obiectul, natura și cauza relațiilor dintre părți.

Aceasta întrucât

textul menționat prevede că această măsură poate fi dispusă de instanța de apel

doar în situația în care „în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără

a intra în cercetarea fondului”.

Instanța nu cercetează

fondul atunci când pronunță soluția în temeiul unei excepții procesuale, omite să

se pronunțe asupra unei cereri ori dă altceva decât s-a cerut.

Or, în speță,

Tribunalul a soluționat procesul în temeiul admiterii excepției procesuale pasive,

așa cum a reținut și instanța de apel în decizia sa, fapt ce a condus la concluzia

că în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului.

Contrar susținerilor

recurentei, după cum se poate observa, instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în raport de caracterul devolutiv

al apelului, ceea ce înseamnă că motivul de nelegalitate invocat de recurentă nu

este incident în cauză.

Prin urmare, având

în vedere că instanța de apel a purces la soluționarea cauzei în spiritul dispozițiilor

prevăzute de art. 297 C. proc. civ., Înalta Curte constată că s-au aplicat corect

dispozițiile legale pretins încălcate, situație în raport cu care urmează să respingă

ca nefondat apelul pârâtei.

De reamintit,

Curtea Europeană de Justiție a reținut în mod constant în jurisprudența sa, cu ocazia

analizării dreptului la un proces echitabil și accesul la justiție că: „dreptul

la justiție nu este absolut. El se pretează la limitări, pentru că el comandă, chiar

prin natura sa, o reglementare din partea statului, care are alegerea mijloacelor

de a se ajunge la atingerea acestui scop” (cauza Tolstoy Miloslovski vs. Regatul

Unit, Hotărârea din 13 iulie 1995).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC T.I. SRL Cluj-Napoca împotriva deciziei civile

nr. 125 din 10 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 iunie 2013.