ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3150/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3150/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1673 din

1 martie 2013 pronunțată în Dosarul nr. 25897/3/2011 al Tribunalului București,

secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta

SC P.I.E. SRL prin administrator judiciar M.R.L. lași SPRL împotriva pârâtei Băncii

R.D. Sogelease IFN București.

Pentru a

pronunța această soluție prima instanță - învestită ca urmare a declinării

competenței prin sentința nr. 622 din 22 martie 2011 a Tribunalului Botoșani,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a reținut, în esență,

că reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de

proprietate pentru înmatricularea celor două autovehicule achiziționate în baza

contractelor de leasing din 28 februarie 2007 și din 7 martie 2007, încheiate

cu pârâta.

În motivarea

acțiunii reclamanta a arătat că a încheiat cu societatea pârâtă două contracte

pentru achiziționarea în sistem de leasing financiar a două autoturisme, cu

datele de identificare cuprinse în copiile cărților de identitate anexate

cererii de chemare în judecată, iar pentru garantarea plății a înmânat pârâtei

două scrisori de garanție emise de Banca R.D. Groupe Societte Generale -

Sucursala Botoșani.

La începutul

anului 2010 din cauza achitării cu întârziere a unor rate scadente, pârâta a

executat cele două scrisori de garanție bancară acoperind integral valoarea

contractelor, dar cu toate acestea deși reclamanta și-a manifestat dorința

expresă de a cumpăra autovehiculele achitate integral, pârâta a refuzat în mod

nejustificat întocmirea formalităților pentru transferul dreptului de

proprietate.

Raportând

această stare de fapt la prevederile contractelor și dispozițiile art. 1073 și

art. 1169 C. civ., tribunalul a arătat că reclamanta nu poate solicita

transferul dreptului de proprietate asupra celor două vehicule deoarece nu și-a

îndeplinit propriile obligații contractuale asumate, respectiv nu a efectuat

plata a șase rate de leasing și a două facturi de penalități în cazul

contractului și a 6 rate de leasing, două facturi de penalități și factura

privind valoarea reziduală în cazul contractului.

Prin urmare, reține

tribunalul având în vedere că societatea reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile

contractuale asumate, prin notificările transmise la data de 31 martie 2010 pârâta

a reziliat cele două contracte în conformitate cu art. 11 pct. 3 din anexa la contract,

astfel că în prezent acestea nu mai pot produce nici un fel de efecte juridice.

Potrivit art.

8 pct. 8.3.1 din Anexa A Condiții Generale, transferul dreptului de proprietate

asupra vehiculului se va face automat odată cu îndeplinirea de către utilizator

a tuturor obligațiilor prevăzute în contract, condiție neîndeplinită însă în speță

astfel încât transferul dreptului de proprietate nu poate opera.

Totodată,

reține prima instanță, executarea scrisorilor de garanție bancară nu are

semnificația - astfel cum eronat susține reclamanta - executării integrale a

obligațiilor contractuale asumate, deoarece art. 49 din anexa menționată

prevede că în ipoteza existenței mai multor facturi emise și neachitate de

către utilizator, în speță reclamanta, părțile sunt de acord ca indiferent de

mențiunea din dispoziția de plată a utilizatorului, sumele încasate să stingă

într-o anumită ordine datoriile acestuia, utilizatorul reținând la dreptul de a

contesta modul de stingere a debitelor. Raportat la această clauză

contractuală, tribunalul a apreciat că în absența unor dovezi contrare

administrate în condițiile art. 1169 C. civ., rezultă că pârâta a alocat sumele

achitate de reclamantă pentru stingerea celor mai vechi datorii provenind din

contractele în derulare.

Pe de altă parte,

executarea scrisorilor de garanție bancară nu conferă reclamantei posibilitatea

de a solicita transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor din litigiu în

condițiile în care contractele de leasing au fost reziliate tocmai ca urmare a neexecutării

obligațiilor de plată de către reclamantă.

În consecință,

ca urmare a faptului că reclamanta nu a respectat scadența ratelor aferente folosinței

bunurilor, fapt ce a determinat rezilierea contractelor, acțiunea a fost respinsă

ca nefondată conform art. 969 alin. (1) C. civ. raportat la art. 1077 și respectiv

art. 11, art. 8 pct. 8.3.1, art. 4 pct. 9 și art. 13 pct. 13.3 din contractele încheiate

între părți.

Apelul declarat

de reclamanta SC P.I.E. SRL prin administrator judiciar M.R.L. lași SPRL împotriva

pârâtei Banca R.D. Sogelease IFN lași a fost respins ca nefondat prin decizia civilă

nr. 553 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

V-a civilă.

În argumentarea

deciziei pronunțate, instanța de apel a arătat că, în speță nu sunt îndeplinite

cerințele art. 16 din O.G. nr. 51/1997 pentru a se putea pronunța o hotărâre

care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a bunurilor ce au făcut obiectul

contractelor de leasing, deoarece conform propriei recunoașteri a reclamantei,

acesta nu și-a achitat toate ratele de leasing, o parte dintre acestea fiind

achitate prin executarea scrisorilor de garanție bancară.

Executarea

unor garanții contractuale nu este echivalentă cu executarea obligației

contractuale de plată a ratei de leasing în condițiile contractului, deoarece

garantul și-a executat propria obligație asumată prin scrisoarea de garanție

bancară și nu pe cea a debitorului garantat, respectiv a reclamantei, ceea ce

explică și subrogarea garantului plătitor în drepturile creditorului contra

debitorului garantat.

Pe de altă parte,

executarea garanției bancare este tocmai consecința nerespectării contractului de

către utilizator și demonstrează faptul că acesta nu și-a executat la termen și

în totalitate obligația ce îi revenea.

Totodată, arată

instanța de apel, deschiderea procedurii insolvenței față de reclamantă intervenită

la data de 21 ianuarie 2010 nu a împiedicat rezilierea contractului notificată la

data de 14 aprilie 2010 și în egală măsură nu a constituit un motiv justificat pentru

neexecutarea contractului în care reclamanta este parte.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta SC P.I.E. SRL prin lichidator S.T.I. SPRL lași

solicitând în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar

în subsidiar modificarea acesteia în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței

și admiterii acțiunii, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 312

pct. 5 C. proc. civ., respectiv art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor, în mod concret recurenta invocă prin primul motiv de recurs faptul că

instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei prin administrarea unui probatoriu

adecvat, ci a avut în vedere doar probele administrate de prima instanță.

Astfel, deși a

solicitat efectuarea unei expertize contabile pentru determinarea naturii și cuantumului

sumelor încasate de intimată prin executarea scrisorii de garanție bancară, deoarece

prin plata acestor sume au fost acoperite integral ratele de leasing și valoarea

reziduală a celor două autoturisme, cererea în probațiune a fost respinsă în mod

nejustificat.

Totodată, susține

recurenta, în speță sunt incidente și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

în sensul că în mod greșit se argumentează prin decizia recurată că plata efectuată

prin scrisoarea de garanție bancară nu are semnificația îndeplinirii obligațiilor

de plată asumate prin contract. Contrar celor reținute de instanța de apel, executarea

scrisorii de garanție bancară are caracterul unei plăți pentru că a data încheierii

contractelor părțile au convenit că în caz de neplată a ratelor de leasing, intimata

va încasa suma din scrisoarea de garanție bancară urmând ca emitentul scrisorii

de garanție să aibă un drept de regres, împotriva reclamantei, concretizat de altfel

prin înscrierea la masa credală.

În acest context,

susține recurenta, plata făcută prin intermediul scrisorii de garanție bancară are

natura juridică a unei plăți care trebuia avută în vedere de instanțe în condițiile

în care se acoperă integral valoarea contractuală, inclusiv valoarea reziduală a

celor două autoturisme.

Interpretarea

eronată a naturii juridice a plății făcute prin executarea scrisorilor de garanție

bancară reprezintă, susține recurenta și un motiv de nelegalitate în sensul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect,

recurenta precizează faptul că a achitat toate ratele până la intrarea în, insolvență

rămânând un rest de șase rate. Notificările de reziliere i-au fost comunicate de

intimată la data de 14 aprilie 2010, deși a încasat toate sumele aferente celor

două contracte ulterior acestui moment, respectiv la datele de 30 aprilie 2010 și

6 mai 2010. Notificarea de reziliere nu putea produce efectul juridic de încetare

a contractelor având în vedere și dispozițiile art. 86 din Legea nr. 85/2006 care

prevede o procedură specială, derogatorie în privința societăților aflate în insolvență,

sub incidența căreia se află și recurenta începând cu data de 21 ianuarie 2010.

La momentul deschiderii procedurii insolvenței a fost desemnat administrator S.T.I.

SPRL care a notificat toți creditorii și partenerii contractuali, inclusiv intimata,

astfel că orice comunicare trebuia făcută prin intermediul administratorului judiciar,

iar pentru a putea produce consecințe juridice trebuia urmată procedura specială

prevăzută de Legea nr. 85/2006.

În concluzie,

susține recurenta, declarația unilaterală de reziliere a contractelor nu produce

efecte juridice în condițiile în care a avut loc iar executarea scrisorilor de garanție

pentru debitul restant și a daunelor datorate.

Prin întâmpinarea

depusă intimata Banca R.D. Sogelease IFN lași a solicitat respingerea recursului

susținând, în esență, că recurenta-reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale

asumate, iar plata efectuată prin intermediul scrisorilor de garanție bancară nu

poate avea natura juridică a unor plăți în sensul constatării că s-a executat obligația

achitării ratelor de leasing.

Analizând recursul

reclamantei prin prisma motivelor invocate și dispozițiilor legale anterior menționate

Înalta Curte constată că este fondat.

Astfel, referitor

la prima critică, Înalta Curte observă că aceasta este fondată deoarece prin apelul

declarat reclamanta SC P.I.E. SRL prin lichidator S.T.I. SPRL lași a solicitat administrarea

probelor cu înscrisuri și efectuarea unei expertize contabile pentru a dovedi achitarea

în întregime a contravalorii ratelor de leasing restante și a daunelor-interese.

Prin urmare, cererea

în probațiune a fost formulată în condițiile art. 292 C. proc. civ., potrivit căruia

„părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace

de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea

apelului".

Pronunțându-se

în legătură cu această cerere, instanța de apel, prin încheierea din 19 septembrie

2013 încuviințează pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri și respinge ca

inutilă proba cu expertiza contabilă.

Ulterior, prin

încheierea din 17 octombrie 2013, se respinge cererea apelantei pentru efectuarea

expertizei contabile ca fiind tardiv formulată, raportat la dispozițiile art. 138

și art. 298 C. proc. civ.

În aceste condiții,

rezultă în mod evident că dispozițiile celor două încheieri sunt contradictorii

- inițial cererea pentru efectuarea expertizei fiind respinsă ca inutilă și ulterior,

ca tardiv formulată - iar prevederile art. 138 C. proc. civ. au fost greșit aplicate.

În conformitate

cu textul legal evocat dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115

și 132 C. proc. civ. nu vor putea fi invocate în cursul instanței, decât în ipotezele

expres reglementate de art. 138 C. proc. civ.

Aceste dispoziții

legale au fost greșit avute în vedere de instanța de apel, deoarece proba a fost

solicitată, potrivit art. 292 C. proc. civ., prin cererea de apel, or art. 138 C.

proc. civ. vizează tocmai ipoteza în care dovezile nu au fost cerute prin cererea

de chemare în judecată, respectiv prin cea de apel, pentru că art. 298 C. proc.

civ. prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se

aplică și în apel.

De asemenea și

critica formulată prin ii doilea motiv de recurs este fondată, în considerarea faptului

că prin decizia recurată s-a stabilit, în esență, că plata efectuată prin executarea

scrisorilor de garanție nu echivalează cu îndeplinirea obligațiilor contractuale

asumate de reclamantă.

În acest context,

Înalta Curte observă că scrisorile de garanție nu au fost depuse la dosar pentru

a se putea verifica în concret conținutul acestora, și pe cale de consecință efectele

produse prin executarea acestora.

Pe de altă parte,

potrivit art. 5 din Anexa A la contractele de leasing - Condiții Generale - garanții

vor fi obligați să execute obligația garantată la prima solicitare a finanțatorului,

care îi notifica încălcarea de către utilizator a unei obligații garantate.

Raportat la această

clauză contractuală pentru a se stabili dacă executarea scrisorii de garanție valorează

sau nu executarea obligației contractuale - astfel cum în mod constant a susținut

reclamanta - era obligatorie analizarea acestor efecte prin prisma conținutului

scrisorilor de garanție.

Acest aspect era

esențial deoarece controversa părților viza tocmai modul de îndeplinire a obligațiilor

contractuale și respectiv dacă este corectă susținerea reclamantei că se impune

transferul dreptului de proprietate, sau dimpotrivă contractele de leasing au fost

reziliate pentru neplata sumelor datorate.

Prin decizia recurată,

aceste împrejurări nu au fost stabilite prin raportare la clauzele contractelor

de leasing și a scrisorilor de garanție, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului,

situație în care soluția ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, analiza celorlalte motive nefiind,

prin urmare, posibilă.

În concluzie,

recursul va fi admis în conformitate cu art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc.

civ. cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, care va proceda conform art. 315 alin. (3) C. proc. civ. la

analizarea în concret a tuturor cererilor și apărărilor părților administrând probele

necesare și utile cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC P.I.E. SRL prin lichidator S.T.I. SPRL lași împotriva

deciziei civile nr. 553/2013 din 19 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 octombrie 2014.