ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 387/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 387/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Ședința publică

de la 27 ianuarie 2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 7639

din 19 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a comercială,

s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL București în

contradictoriu cu pârâtele SC C.E.L.I.F.N. SA București, SC I.H.V.F.C. SRL

București, SC M.P.C. SRL București și SC G.S.C. SRL București.

S-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC I.H.V.F.C. SRL și SC C.E.L.I.F.N.

SA pentru autoturismele BMW 530 serie șasiu WBANC710X0B145147 culoare gri,

Nissan Terano serie sașiu JTEBZ29J100037706 de culoare bej, a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 30 din 21 decembrie 2006 dintre SC M.P.C. SRL și SC C.E.L.I.F.N.

SA pentru autoturismul Toyota Land Cruiser, serie șasiu WSKTVUR20U0544773 de

culoare maro.

S-a constatat nulitatea absolută a

contractelor de leasing financiar încheiate de SC C.E.L.I.F.N. SA pentru

autoturismul BMW 530 culoare gri serie șasiu WBANC710X0B145147 conform

contractului 5407/2007; Nissan Terano serie șasiu WSKTVUR20U0544773 culoare

bej, conform contract 5570/2001; Toyota Land Crusier serie sașiu

JTEBZ29JOOO6214 de culoare maro, conform contract 5371/2006.

S-a admis cererea de chemare în

garanție.

S-a obligat SC I.H.V.F.C. SRL la

plata sumei de 248.062,78 lei daune și 5.672 lei cheltuieli de judecată și SC M.P.C.

SRL la plata sumei de 204.983,45 lei daune și 5.241 lei cheltuieli de judecată

către pârâtă.

S-a obligat pârâta la plata sumei de

39,6 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță

a reținut următoarele:

Reclamanta este proprietara

autoturismelor BWM 530 de culoare gri, dobândit prin factura nr. B VEH 1917105

din 20 decembrie 2006 emisă de către SC I.H.V.F.C. SRL, Nissan Terano de

culoare bej dobândit prin factura nr. B VEH 1800005 din 7 decembrie 2006 emisă

de aceeași pârâtă și Toyota Land Cruser culoare maro dobândită prin factura nr.

7083648 din 4 mai 2005 emisă de SC F.L. SA și prin contractul de

vânzare-cumpărare încheiat în aceeași dată, aflat însă în stare avariată și

radiat din evidența serviciului de permise și înmatriculări în data de 4 august

terțe societăți, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, motiv

care atrage nulitatea absolută a actului de înstrăinare.

A mai reținut prima instanță că pârâta SC C.E.L.I.F.N.

SA a dobândit un bun de la o persoană care nu era proprietar și a dat în

leasing bunul care nu îi aparținea, în mod fraudulos, fictiv, unor terțe

societăți, cu încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei. S-a reținut

în cauză încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 întrucât locatorul nu și-a

dovedit calitatea de proprietar și nu avea nici posesia respectivelor

autoturisme atunci când le-a predat în regim de leasing.

Apărarea pârâtei SC C.E.L.I.F.N. SA în sensul că

facturile prin care s-au achiziționat autovehiculele BNW 530 și Nissan Terano

au fost stornate a fost înlăturată de către prima instanță întrucât nu a fost

probată efectuarea acestor operațiuni, iar reclamanta a contestat primirea

facturilor pretins a fi fost stornate.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în

termenul legal prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. SC C.E.L.I.F.N. SA,

SC I.H.V.F.C. SRL și SC M.P.C. SRL, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții

de Apel București, secția a V a comercială.

În ședința publică din data de 10

martie 2010 intimata reclamantă a invocat excepția lipsei capacității de

folosință a apelantei SC I.H.V.F.C. SRL. Constatând că prin certificatul de grefă

emis de Tribunalul București, secția a VII a comercială, în data de 24 decembrie

2009 (dosar nr. 4252/3/2008) s-a dovedit că prin sentința comercială nr. 6065

din 26 noiembrie 2009 pronunțată de judecătorul sindic s-a dispus închiderea

procedurii insolvenței debitoarei SC I.H.V.F.C. SRL, precum și radierea

acesteia din Registrul comerțului, Curtea a admis excepția lipsei capacității

de folosință a acestei apelante.

Prin decizia comercială nr. 298 din 12 mai 2010

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul

declarat de SC C.E.L.I.F.N. SA și a anulat ca netimbrat apelul formulat de SC M.P.C.

SRL.

Deși a fost legal citată cu mențiunea achitării

taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.600 lei și a timbrului judiciar în

valoare de 5 lei, apelanta SC M.P.C. SRL nu s-a conformat dispozițiilor

instanței astfel încât, în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 Curtea

a anulat acest apel, ca netimbrat.

Analizând sentința atacată în raport de probele

administrate, susținerile părților și temeiul de drept invocat, Curtea a

constatat că apelul formulat de apelanta SC C.E.L.I.F.N. SA este nefondat.

Cu privire la solicitarea apelantei de

verificare a caietului grefierului pentru a se constata dacă s-a dispus sau nu

amânarea pronunțării, Curtea a apreciat netemeinicia acesteia, câtă vreme

partea a fost prezentă la dezbateri, a depus concluzii orale, instanța de fond

respectând principiile contradictorialității și oralității, astfel că nu i s-a

produs apelantei nicio vătămare în acest sens.

Asupra fondului litigiului instanța a reținut

următoarele:

Pârâta a „cumpărat” bunurile pe riscul său, fără

să verifice calitatea de proprietar a vânzătorilor furnizori.

Toate cele trei autovehicule au fost dobândite

de reclamantă înaintea apelantei, astfel: autoturismul BMW în data de 20

decembrie 2006, iar apelanta în data de 8 ianuarie 2007; autoturismul Nissan în

data de 7 decembrie 2006, iar apelanta în data de 8 februarie 2007, iar

autoturismul Toyota Land Cruser în data de 4 mai 2005, iar apelanta în data de

8 februarie 2007.

În fața instanței de fond reclamanta a dovedit

cu certitudine împrejurarea că toate documentele care au stat la baza

înmatriculării în circulație a acestui ultim autoturism pe numele apelantei,

care atestă transferul proprietății succesiv de la SC F.L. SA la reclamantă, în

data de 4 mai 2005 și ulterior, fără acordul și știința acesteia prin unul sau

mai mulți intermediari sunt contrafăcute, false, fapt dovedit prin compararea

în instanță a facturii de dobândire.

Toate acestea relevă reaua credință a pârâtei

apelante în acțiunile întreprinse. O dovadă în plus o reprezintă înmatricularea

în circulație în data de 13 martie 2007 a autoturismului Toyota Land Cruser, cu

toate că fusese avertizată în prealabil, cu o lună în urmă, atât prin e-mail

cât și prin adresa nr. 068 din 14 februarie 2007 de către reclamantă despre

faptul că 13 autovehicule proprietatea sa ar face obiectul unor contracte de

leasing în care SC I.H.V.F.C. SRL ar apărea în calitate de furnizor, deși nu

avea calitatea de proprietar al bunurilor.

Curtea a înlăturat și susținerea apelantei

pârâte în sensul că facturile fiscale prin care reclamanta ar fi devenit

proprietară ar fi fost stornate de către vânzător, constatând că SC A.S. SRL a

dobândit proprietatea acestor autoturisme prin facturi acceptate, deci în baza

unui acord de voință încheiat cu vânzătorul.

Prin chitanțele și ordinele de plată depuse la

dosar, reclamanta a dovedit că a achitat în avans suma de 1.453.125,35 lei

pentru pârâta SC I.H.V.F.C. SRL care a emis însă facturi doar pentru suma de

1.408.108,41 lei, rămânând pentru diferența plătită în avans bunuri de predat

către SC A.S. SA.

În concluzie, cu privire la toate cele trei

autoturisme – bunuri mobile, operează prezumția potrivit căreia posesia

valorează proprietate. Art. 1909 C. civ. prevede faptul că „lucrurile

mișcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuință de

vreo curgere de timp”. Întrucât reclamanta deține facturile de achiziționare

ale bunurilor anterior apelantei pârâte este și rămâne proprietatea acestora,

având în vedere și prevederile art. 972 C. civ., potrivit cărora „dacă lucru ce

cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă în

posesiune este preferită și rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu

dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credință”.

Acest aspect, al bunei credințe a fost pe deplin

dovedit de către reclamanta în cauză.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.E.L.I.F.N. SA, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în temeiul

cărora a solicitat, în principal, admiterea recursului, modificarea în tot a

hotărârii recurate, admiterea apelului formulat și schimbarea sentinței în

sensul respingerii acțiunii reclamantei, modificată și completată, ca

neîntemeiată.

În

subsidiar, admiterea în parte a recursului, modificarea în parte a deciziei

recurate în sensul respingerii acțiunii reclamantei cu privire la cele trei

contracte de leasing, precum și a contractului de vânzare-cumpărare privind

autoturismul Nissan Terano.

În

dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susținut, în esență, următoarele:

-

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cel puțin unele din considerentele care

au condus instanța de apel spre decizia adoptată sunt străine de natura

pricinii și de criticile formulate.

-

Prin motivele de apel, s-a susținut că reclamanta ar fi trebuit să facă dovada

plății prețului pentru cele două autoturisme (BMW 530 și Nissan Terano) nu că

ar fi plătit anumite sume de bani către SC I.H.V.F.C. SRL. Pe ordinele de plată

(la care face referire instanța de apel) nu se precizează imputația plății (pe

multe din ele nu există explicația ce se achită cu respectivul ordin de plată).

-

În mod cu totul eronat instanța a reținut că subscrisa a recunoscut faptul că a

cumpărat doar duplicatele cărților de identitate ale autoturismelor; recurenta

nu a recunoscut în niciun moment așa ceva.

-

În ce privește art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a susținut că recurenta nu a

contestat achitarea unor sume de bani de către SC A.S. SRL către SC I.H.V.F.C.

SRL, ci ce reprezintă sumele acestea, întrucât din ordinele de plată și

chitanțe nu rezultă plata prețului pentru autoturismele Nissan Terano și BMW

instanța de apel nu avea în baza căror probe să rețină că SC A.S. SRL este

proprietara acestor două autoturisme, acceptarea sau neacceptarea facturilor

neavând relevanță. Facturile puteau foarte bine să fie acceptate, dar

neachitate, situație în care ar fi putut foarte bine să fie stornate.

-

În ce privește motivul întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut

că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea în privința considerentului

că recurenta nu a verificat în prealabil dacă furnizorii autoturismelor sunt

sau nu proprietarii bunurilor. Recurenta a făcut tot ce era posibil pentru a

verifica proprietatea asupra bunurilor.

-

Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1 și art. 14 alin. (2) din O.G.

nr. 51/1997.

-

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 296 C. proc. civ., creându-i în

propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată.

Aceasta pentru că a reținut că recurenta ar fi de rea-credință, invocând în

acest sens alte aspecte decât cele reținute de instanța de fond.

-

Pentru o mai bună înțelegere a situației de fapt instanța trebuia să rețină

cazul concret al fiecăruia din cele trei autoturisme, în ordinea cronologică a

derulării evenimentelor.

Astfel

autoturismul Toyota Land Cruser a fost proprietatea SC F.L. SA (antecesoarea

recurentei) deținut în leasing de reclamantă. La data de 4 mai 2006 a operat

transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului către aceasta din

urmă, conform facturii nr. 7083548.

Pârâta

SC I.H.V.F.C. SRL s-a prezentat cu o cerere de finanțare a autoturismului,

indicând ca și furnizor (proprietar) al acestuia pe SC M.P.C. SRL. În urma

aprobării cererii de finanțare a fost încheiat contractul de leasing financiar

nr. 5371 din 21 decembrie 2006. În baza acestui contract de leasing s-a

încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul indicat de utilizator,

respectiv SC M.P.C. SRL (factura fiscală 4596650 din 21 decembrie 2006)

achitând acestuia prețul conform OP nr. 3921 din 22 decembrie 2006. Furnizorul

a prezentat: originalul cărții de identitate a autoturismului și copia actului

de proprietate, posesia autoturismului a fost transmisă pe loc utilizatorului.

Intimata

reclamantă a susținut că factura nr. 0119965 din 20 decembrie 2006 este falsă

și că nu ar fi vândut niciodată autoturismul, însă nu aduce nici o explicație.

Mai mult deși devenise proprietar al autoturismului din 4 aprilie 2006 intimata

reclamantă nu l-a înmatriculat în circulație în nume propriu până la 21

decembrie 2006. Recurenta a plătit prețul autoturismului 50.000 Euro (fără TVA)

și a încasat avansul la contractul de leasing – 15.000 Euro (fără TVA) precum

și primele patru rate de leasing.

-

Contractul de leasing s-a derulat până la 8 august 2007 când recurenta a

reziliat unilateral acest contract de leasing pentru neplata ratelor. În cursul

judecății nu s-a făcut dovada relei credințe a recurentei la momentul

realizării operațiunilor și nici nu s-a dovedit intenția recurentei de a frauda

interesele unor terțe persoane.

În

ce privește autoturismul BMW 530 D, atât reclamanta cât și recurenta au titluri

de proprietate.

Între

pârâta SC I.H.V.F.C. SRL în calitate de vânzătoare și SC A.S. SRL a fost

încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 017 și actul adițional din 21

noiembrie 2006 privind și autoturismul BMW 530 D al cărui preț era de 105.176

lei (TVA inclus).

Ulterior

încheierii acestui act adițional SC M.P.C. SRL s-a prezentat la recurentă cu o

cerere de finanțare a aceluiași autoturism, indicând ca și proprietar al

acestuia pe SC I.H.V.F.C. SRL. În urma aprobării cererii de finanțare a fost

încheiat contractul de leasing financiar nr. 5407 din 9 ianuarie 2007 la

valoarea de 39.500 Euro (fără TVA).

În

baza acestui contract de leasing recurenta a încheiat un contract de

vânzare-cumpărare cu furnizorul indicat de utilizator, respectiv SC I.H.V.F.C.

SRL, achitând acestuia prețul conform OP nr. 84 din 11 ianuarie 2007.

Furnizorul a prezentat originalul cărții de identitate a autoturismului, originalul

actului de proprietate, declarația vamală, certificatul de autenticitate al

autoturismului eliberat de Registrul Auto Român. Nu exista nici o obligație

legală sau convențională a recurentei de a verifica dacă acest furnizor are și

posesia autoturismului. Susținerea reclamantei că la mijloc ar fi o fraudă a

legii nu are suport sub aspect probatoriu.

În

privința autoturismului Nissan Terano atât reclamanta cât și recurenta au

titluri de proprietate, conform actelor aflate la dosar. Și cu privire la acest

autoturism s-a reținut greșit că ar fi o fraudă a legii, soluția neavând suport

probator. Din probatoriul administrat nu rezultă decât reaua credință a

societăților vânzătoare ale autoturismelor - SC I.H.V.F.C. SRL și SC M.P.C. SRL.

Intimata

reclamantă SC A.S. SRL a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat și a anexat copii de pe sentințele civile nr. 778 din 11

februarie 2008 a Judecătoriei Sector 4 București și nr. 9508 din 30 aprilie

2008 a Judecătoriei Sector 4 București.

Recursul

nu este fondat.

Din

examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a

dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a

pronunțat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul

declarat de pârâtă.

În

ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se

constată că acesta nu întrunește cerințele textului de lege invocat deoarece

hotărârea nu cuprinde în considerente motive străine de natura pricinii.

Motivarea

hotărârii este clară, precisă, răspunde în fapt și în drept la cererile

formulate de părți, conducând în mod logic și convingător la soluția din

dispozitiv, respectând astfel prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ.

Instanța

de apel s-a pronunțat în limitele cererii de apel, iar motivarea se referă la

probele administrate în cauză fiind în concordanță cu acestea.

Recurenta

a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă din

analizarea criticilor rezultă că raportarea la aceste dispoziții este formală,

deoarece ele nu vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății

sau natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Criticile

privesc o reapreciere a unor înscrisuri – ordine de plată, chitanțe, facturi –

a concludenței și utilității lor în lămurirea faptelor deduse judecății.

Instanța

de apel a aplicat corect prevederile art. 969 C. civ., art. 972 C. civ., art. 1909

C. civ., O.G. nr. 51/1997, apreciind că actele de înstrăinare a autoturismelor

și contractele de leasing financiar sunt lovite de nulitate absolută.

Instanța

de apel reținând că aceste autoturisme au fost vândute, respectiv date în

leasing în mod fraudulos, fictiv unor terțe societăți cu încălcarea dreptului

de proprietate al reclamantei, stare de fapt necenzurabilă în recurs a

pronunțat o hotărâre legală, neafectată de motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față

de starea de fapt stabilită nu se poate reține respectarea dispozițiilor O.G.

nr. 51/1997 în sensul încheierii unor contracte de leasing financiar valabile

de vreme ce locatorul nu și-a dovedit calitatea de proprietar și nu avea nici

posesia respectivelor autoturisme.

Principiul

non reformatio in peius

consacrat de art. 296 teza a II-a C. proc. civ. nu

a fost încălcat de instanța de apel când a reținut reaua credință a pârâtei în

acțiunile întreprinse.

În

cauză reclamanta justifică interes în constatarea nulității absolute a

contractelor de leasing imobiliar, încât și sub acest aspect critica nu poate

fi primită.

Restul

criticilor formulate de reclamantă privesc reaprecierea situației de fapt prin

reanalizarea probelor și a concludenței acestora ce nu-și găsesc corespondent

în ipotezele textului legal invocat (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Din

acest punct de vedere criticile vizează aspecte legate de netemeinicia

hotărârii recurate, situație în care hotărârea nu mai poate fi supusă

controlului judiciar din acest punct de vedere.

Chiar

și referirile la forța probantă ce trebuie acordată unor probe nu sunt

susceptibile de a fi încadrate în vreunul din motivele de casare sau de

modificare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Acestea

se circumscriu aspectelor de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii

atacate, încât nu pot fi cenzurate în recurs.

Pentru

considerentele expuse în temeiul art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul

pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC C.E.L.I.F.N. SA

București împotriva deciziei comerciale nr. 298 din 12 mai 2010 a Curții de

Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 ianuarie 2011.