ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 829 din 26 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr. 59756/3/2010 al Tribunalului București, secția a lll-a civilă, a fost admisă excepția lipsei de interes și pe cale de consecință s-a respins acțiunea reclamantei F.C. având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. 8949 din 19 decembrie 1951, formulată în contradictoriu cu pârâtul M. București. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 1 alin. (9) din O.U.G.

nr. 94/2000, cererile de retrocedare ale imobilelor prevăzute la alin. (1), se depun la Comisia Specială de retrocedare în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței, iar din examinarea înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată nu reiese că reclamanta sau Comunitatea Evreilor din București au formulat cerere de retrocedare a imobilelor donate statului, sens în care s-a apreciat că reclamanta nu justifică interes în formularea cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta F.C., criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 191/ A din 29 mai 2013 pronunțată în complet de divergență a respins, ca nefundat, apelul reținând că, dreptul de a pretinde restituirea imobilului s-a stins în conformitate cu art. 1 pct. 9 din O.U.G.

nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România. Astfel, conform opiniei majoritare față de data împlinirii termenului și de data depunerii cererilor din 4 februarie 2003 a operat sancțiunea decăderii, situație în care dreptul de a pretinde retrocedarea s-a stins, art. 1 pct. 9 teza a doua din O.U.G. nr. 94/2000 stabilind că după împlinirea termenului de 6 luni nu se mai primesc cereri de retrocedare, motiv pentru care s-a apreciat că este stins dreptul reclamantei de a mai pretinde retrocedarea, aceasta nemaiputând invoca și proba un interes personal, actual și legitim. A mai constatat instanța de apel, din probele administrate, că reclamanta nu este titulara dreptului ce a făcut obiectul contractului de donație, iar Federația Comunității Evreiești din România nu a putut transmite un drept pe care nu l-a avut cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de donație.

Astfel, susținerea de către apelantă că interesul promovării acțiunii ar decurge din aparența de legalitate a contractului de donație s-a apreciat că este nefondată, deoarece interesul se află în legătură cu dreptul de proprietate ce a fost transmis prin contractul de donație și nu în legătură cu aparența de legalitate a actului de donație. Potrivit opiniei separate, soluția corectă era aceea de admitere a apelului reclamantei și desființarea sentinței cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. In motivare s-a argumentat că bunul ce face obiectul actelor juridice a căror anulare se solicită a aparținut Comunității evreilor din România, reclamanta a formulat cereri pentru retrocedarea imobilelor, ceea ce justifică interesul acestei în promovarea acțiunii.

Pe de altă parte, prin Statutul fundației F.C.E. din România își dă acordul pentru ca dobândirea bunurilor de către stat să se facă în patrimoniul Federației sau Fundației. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta F.C. București a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere că nu s-a intrat în cercetarea fondului, cauza fiind soluționată pe excepția lipsei de interes.

Criticile aduse deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că, hotărârea pronunțată, în majoritate, de instanța de apel este lipsită de temei legal fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât a fost menținută, în mod eronat, soluția primei instanțe referitoare la nejustificarea existenței unui interes al reclamantei privind dreptul de a pretinde restituirea imobilului în litigiu, acesta fiind stins ca urmare a incidenței art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România. Recurenta susține că, acest aspect, legat de pretinsa tardivitate, excede limitelor investirii instanței de control judiciar prin cererea de apel și motivarea acesteia, precum și în raport de aspectele examinate de către prima instanță, întrucât singura abilitată să constate formularea în termen a solicitărilor de retrocedare este Comisia care investită cu soluționarea acestora.

În acest context, recurenta consideră că, instanța de apel s-a substituit Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, verificând aspecte ce sunt de competența acesteia și țin exclusiv de procedura administrativă. De asemenea, considerentele referitoare la scopurile patrimoniale ale fundației sunt contrare hotărârilor judecătorești privind acordarea personalității juridice, și exced limitelor apelului, precum și cele referitoare la lipsa unui mandat acordat de Comunitatea Evreiască pentru promovarea acțiunii.

Din această perspectivă, recurenta apreciază că, instanța a analizat motivele de apel ale reclamantei doar în finalul considerentelor deciziei atacate, argumentele acesteia regăsindu-se într-un ultim paragraf, susțineri din care se constată că instanța nu a fost învestită cu verificarea dreptului de proprietate, obiectul pricinii nefiind o acțiune în revendicare, ci o acțiune în constatarea nulității absolute a unui act de donație. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborate cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. și va fi admis în considerarea următoarelor argumente: Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta F.C. critică hotărârea instanței de apel, întrucât a menținut, în mod greșit, soluția primei instanțe referitoare la nejustificarea existenței unui interes al reclamantei privind dreptul de a pretinde restituirea imobilului în litigiu, acesta fiind stins ca urmare a incidenței art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România. În acest sens se reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 10 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului București reclamanta F.C.

a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a Actului de Donațiune autentificat sub nr. 8949 din 19 decembrie 1951 încheiat între C.E.M. din București și Sfatul Popular al Raionului N.B., completat prin Actul Adițional de Donațiune autentificat sub nr. 2376 din 12 martie 1952, motivul nulității, fiind absența intenției de a gratifica S.R. Astfel, prin Actul de Donațiune contestat, C.E.M. din București a declarat că donează Sfatului Popular al Raionului N.B., din orașul de subordonare republicană București, un număr de trei imobile, situate în București la adresele Calea Rahovei, str. Radu Vodă și str. Sulțer (Sultzer), descrise amănunțit în Actul Adițional. În argumentarea motivelor de recurs, recurenta arată că, în prezenta cauză F.C.

are interes în promovarea acțiunii de față, iar dreptul acesteia de a exercita acțiune în constatarea nulității contractului de donație, rezultă atât din dispozițiile art. 5 din Statutul fundației, în virtutea cărora, F.C.E. din România a transmis aceste drepturi către F.C., cât și din dispozițiile art. 43 alin. (7) din S.F.C.E. din România - Cultul Mozaic aprobat prin H.G. nr. 999/2008 conform cărora: „Potrivit legislației în vigoare de restituire a proprietăților preluate abuziv de statul român, în perioada 1945-1989, bunurile comunitare evreiești au fost și sunt redobândite de F.C., constituită de F.O.M.E.R.B. Astfel, se reține că, F.C.E. din România a transmis F.C.

dreptul de a cere retrocedarea, respectiv revendicarea tuturor bunurilor care au aparținut comunităților evreiești, preluate în orice formă în patrimoniul S.R., inclusiv dreptul de proprietate asupra bunurilor ce vor fi astfel restituite, aspect ce relevă faptul că reclamanta are interes în promovarea acțiunii. În acest sens, F.C. a formulat cereri de retrocedare a imobilelor care fac obiectul actului de donație a cărui nulitate se solicitată a se constata, acest aspect fiind dovedit prin depunerea copiilor certificate ale cererilor de retrocedare.

În acest context este evident că interesul promovării acestei acțiuni decurge din faptul că aparența de validitate a actului juridic contestat împiedică soluționarea solicitării de retrocedare a imobilelor în cauză de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, constatarea nulității actului de donație reprezentând condiția-premisă a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii speciale. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile formulate în cauză, având în vedere că, pentru exercitarea dreptului la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile legii prezenta acțiune prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a actului de donație, formulată în temeiul de art. 948 pct. 4, art. 966 și 967 C. civ., confirmă justificarea interesului acesteia.

În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că argumentele în sprijinul soluției pronunțate, referitoare la evaluarea tardivității cererii de retrocedare excede limitelor analizei instanței de apel, sens în care se apreciază că, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295 C. proc. civ., referitoare la limitele învestirii instanței. Astfel, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată este nelegală, astfel că, toate aceste aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia soluționării apelului urmează să fie lămurite de instanța de apel prin suplimentarea materialului probator, precum și față de apărările părților, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc.

civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F.C., să caseze decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta F.C. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 191/ A din 29 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2014.