ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1523/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința

civilă nr. 829 din 26 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr. 59756/3/2010 al

Tribunalului București, secția a lll-a civilă, a fost admisă excepția lipsei de

interes și pe cale de consecință s-a respins acțiunea reclamantei F.C. având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat

sub nr. 8949 din 19 decembrie 1951, formulată în contradictoriu cu pârâtul M.

București.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr.

94/2000, cererile de retrocedare ale imobilelor prevăzute la alin. (1), se

depun la Comisia Specială de retrocedare în termen de 6 luni de la data

intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanței, iar din examinarea

înscrisurilor anexate cererii de chemare în judecată nu reiese că reclamanta

sau Comunitatea Evreilor din București au formulat cerere de retrocedare a

imobilelor donate statului, sens în care s-a apreciat că reclamanta nu

justifică interes în formularea cererii de chemare în judecată.

Împotriva

acestei sentinței a declarat apel reclamanta F.C., criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 191/ A din 29 mai 2013

pronunțată în complet de divergență a respins, ca nefundat, apelul reținând că,

dreptul de a pretinde restituirea imobilului s-a stins în conformitate cu art.

1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au

aparținut cultelor religioase din România.

Astfel, conform

opiniei majoritare față de data împlinirii termenului și de data depunerii

cererilor din 4 februarie 2003 a operat sancțiunea decăderii, situație în care

dreptul de a pretinde retrocedarea s-a stins, art. 1 pct. 9 teza a doua din O.U.G.

nr. 94/2000 stabilind că după împlinirea termenului de 6 luni nu se mai primesc

cereri de retrocedare, motiv pentru care s-a apreciat că este stins dreptul

reclamantei de a mai pretinde retrocedarea, aceasta nemaiputând invoca și proba

un interes personal, actual și legitim.

A mai constatat

instanța de apel, din probele administrate, că reclamanta nu este titulara

dreptului ce a făcut obiectul contractului de donație, iar Federația

Comunității Evreiești din România nu a putut transmite un drept pe care nu l-a

avut cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de donație.

Astfel,

susținerea de către apelantă că interesul promovării acțiunii ar decurge din

aparența de legalitate a contractului de donație s-a apreciat că este

nefondată, deoarece interesul se află în legătură cu dreptul de proprietate ce

a fost transmis prin contractul de donație și nu în legătură cu aparența de

legalitate a actului de donație.

Potrivit

opiniei separate, soluția corectă era aceea de admitere a apelului reclamantei

și desființarea sentinței cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. In

motivare s-a argumentat că bunul ce face obiectul actelor juridice a căror

anulare se solicită a aparținut Comunității evreilor din România, reclamanta a

formulat cereri pentru retrocedarea imobilelor, ceea ce justifică interesul

acestei în promovarea acțiunii. Pe de altă parte, prin Statutul fundației F.C.E.

din România își dă acordul pentru ca dobândirea bunurilor de către stat să se

facă în patrimoniul Federației sau Fundației.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamanta F.C. București a declarat recurs,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, având în vedere că nu s-a intrat în cercetarea fondului,

cauza fiind soluționată pe excepția lipsei de interes.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă, în esență, la faptul că, hotărârea pronunțată, în

majoritate, de instanța de apel este lipsită de temei legal fiind dată cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât a fost menținută, în mod

eronat, soluția primei instanțe referitoare la nejustificarea existenței unui

interes al reclamantei privind dreptul de a pretinde restituirea imobilului în

litigiu, acesta fiind stins ca urmare a incidenței art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr.

94/2000, privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase

din România.

Recurenta

susține că, acest aspect, legat de pretinsa tardivitate, excede limitelor

investirii instanței de control judiciar prin cererea de apel și motivarea acesteia,

precum și în raport de aspectele examinate de către prima instanță, întrucât

singura abilitată să constate formularea în termen a

solicitărilor

de retrocedare este Comisia care investită cu

soluționarea acestora.

În acest

context, recurenta consideră că, instanța de apel s-a substituit Comisiei

speciale de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor

religioase din România, verificând aspecte ce sunt de competența acesteia și

țin exclusiv de procedura administrativă.

De asemenea,

considerentele referitoare la scopurile patrimoniale ale fundației sunt

contrare hotărârilor judecătorești privind acordarea personalității juridice,

și exced limitelor apelului, precum și cele referitoare la lipsa unui mandat

acordat de Comunitatea Evreiască pentru promovarea acțiunii.

Din această

perspectivă, recurenta apreciază că, instanța a analizat motivele de apel ale

reclamantei doar în finalul considerentelor deciziei atacate, argumentele

acesteia regăsindu-se într-un ultim paragraf, susțineri din care se constată că

instanța nu a fost învestită cu verificarea dreptului de proprietate, obiectul

pricinii nefiind o acțiune în revendicare, ci o acțiune în constatarea

nulității absolute a unui act de donație.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat din perspectiva motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9

coroborate cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și va fi admis în

considerarea următoarelor argumente:

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când

hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită

de temei legal.

În susținerea

acestui motiv de recurs, reclamanta F.C. critică hotărârea instanței de apel,

întrucât a menținut, în mod greșit, soluția primei instanțe referitoare la

nejustificarea existenței unui interes al reclamantei privind dreptul de a

pretinde restituirea imobilului în litigiu, acesta fiind stins ca urmare a

incidenței art. 1 pct. 9 din O.U.G. nr. 94/2000, privind retrocedarea unor

bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

În acest sens

se reține că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 10

decembrie 2010, pe rolul Tribunalului București reclamanta F.C. a solicitat

instanței să constate nulitatea absolută a Actului de Donațiune autentificat

sub nr. 8949 din 19 decembrie 1951 încheiat între C.E.M. din București și

Sfatul Popular al Raionului N.B., completat prin Actul Adițional de Donațiune

autentificat sub nr. 2376 din 12 martie 1952, motivul nulității, fiind absența

intenției de a gratifica S.R.

Astfel, prin

Actul de Donațiune contestat, C.E.M. din București a declarat că donează

Sfatului Popular al Raionului N.B., din orașul de subordonare republicană

București, un număr de trei imobile, situate în București la adresele Calea

Rahovei, str. Radu Vodă și str. Sulțer (Sultzer), descrise amănunțit în Actul

Adițional.

În argumentarea

motivelor de recurs, recurenta arată că, în prezenta cauză F.C. are interes în

promovarea acțiunii de față, iar dreptul acesteia de a exercita acțiune în

constatarea nulității contractului de donație, rezultă atât din dispozițiile

art. 5 din Statutul fundației, în virtutea cărora, F.C.E. din România a

transmis aceste drepturi către F.C., cât și din dispozițiile art. 43 alin. (7)

din S.F.C.E. din România - Cultul Mozaic aprobat prin H.G. nr. 999/2008 conform

cărora: „Potrivit legislației în vigoare de restituire a proprietăților

preluate abuziv de statul român, în perioada 1945-1989, bunurile comunitare

evreiești au fost și sunt redobândite de F.C., constituită de F.O.M.E.R.B.

Astfel, se

reține că, F.C.E. din România a transmis F.C. dreptul de a cere retrocedarea,

respectiv revendicarea tuturor bunurilor care au aparținut comunităților

evreiești, preluate în orice formă în patrimoniul S.R., inclusiv dreptul de

proprietate asupra bunurilor ce vor fi astfel restituite, aspect ce relevă

faptul că reclamanta are interes în promovarea acțiunii.

În acest sens,

F.C. a formulat cereri de retrocedare a imobilelor care fac obiectul actului de

donație a cărui nulitate se solicitată a se constata, acest aspect fiind

dovedit prin depunerea copiilor certificate ale cererilor de retrocedare.

În acest

context este evident că interesul promovării acestei acțiuni decurge din faptul

că aparența de validitate a actului juridic contestat împiedică soluționarea

solicitării de retrocedare a imobilelor în cauză de către Comisia specială de

retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România, constatarea nulității actului de donație reprezentând condiția-premisă

a acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii

speciale.

Din această

perspectivă, Înalta Curte apreciază ca fiind fondate criticile formulate în

cauză, având în vedere că, pentru exercitarea dreptului la acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent în condițiile legii prezenta acțiune prin care s-a

solicitat constatarea nulității absolute a actului de donație, formulată în

temeiul de art. 948 pct. 4, art. 966 și 967 C. civ., confirmă justificarea

interesului acesteia.

În speță, Înalta

Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că argumentele în

sprijinul soluției pronunțate, referitoare la evaluarea tardivității cererii de

retrocedare excede limitelor analizei instanței de apel, sens în care se

apreciază că, hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 295

C. proc. civ., referitoare la limitele învestirii instanței.

Astfel, față de

considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia recurată este nelegală,

astfel că, toate aceste aspecte care nu au fost analizate, cu ocazia

soluționării apelului urmează să fie lămurite de instanța de apel prin

suplimentarea materialului probator, precum și față de apărările părților, în

conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, pentru

toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3)

C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F.C.,

să caseze decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta F.C. BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 191/ A din

29 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pe

care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 aprilie 2014.