ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2030/2015

Decizia nr. 2030/2015

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a lll-a civilă, reclamanta Fundația A. București a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București pentru constatarea nulității absolute a actului de donație autentificat sub din 19 decembrie 1951 încheiat între Comunitatea Evreilor din București și Sfatul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu, act completat cu actul adițional de donațiune din 12 martie 1952.

Prin sentința civilă nr. 829 din 26 aprilie 2012, Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a respins acțiunea pentru lipsă de interes, cu motivarea că, în condițiile în care reclamanta nu a formulat, în termen legal, o cerere de retrocedare a imobilului în litigiu, acest bun se va întoarce în patrimoniul statului și nu în cel al reclamantei, în cazul admiterii cererii de anulare a donației, astfel că reclamanta nu justifică un interes în promovarea prezentei cereri.

Prin decizia civilă nr. 191 din 29 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Fundația A., susținând atât excepția lipsei de interes în promovarea cererii, cât și, în plus, lipsa calității procesuale active, de vreme ce Fundația A. nu are mandat de reprezentare a Federației Comunităților Evreiești din România.

Prin decizia civilă nr. 1523 din 14 aprilie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Fundația A. împotriva hotărârii pronunțate în faza apelului și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, stabilind atât existența calității de reprezentant a reclamantei, cât și calitatea și interesul acesteia în formularea cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 511/A din 04 decembrie 2014 a admis apelul declarat de reclamanta Fundația A. București împotriva sentinței civile nr. 829 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă, a anulat sentința apelată și reținând dosarul pentru soluționarea cauzei în fond, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Fundația A. București.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului și că părțile nu au cerut expres trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță și întrucât interesul în promovarea cererii a fost stabilit prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție a anulat sentința, și a judecat ea însăși procesul în fond, având în vedere regulile procedurale aplicabile la data depunerii cererii la instanță (10 decembrie 2010).

În ce privește fondul cererii reclamantei, s-a reținut, în esență, că având în vedere situația de fapt a bunurilor donate, la data încheierii actului de donație, instanța de apel a apreciat că scopul comunității evreiești, la încheierea actului de donație, a fost acela de a dona, pentru protejarea propriilor interese, actul de donație fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la data respectivă în condițiile în care „prin donarea acestor bunuri către organele Puterii de Stat urmează a se da la scădere toate impozitele, amenzile, cotizațiile și contribuțiile de orice fel datorate până în prezent oricăror organe ale Puterii de Stat, referitoare la imobilele donate prin prezentul act” - astfel cum rezultă, în mod expres, din actul de donație.

S-a apreciat că scopul mediat și subiectiv al actului de donație a fost acela de realizare a unor obiective pur pragmatice ale comunității evreiești din anul 1952, iar mijlocul juridic general de realizare a acestor obiective personale a fost contractul de donație, având ca scop imediat și abstract, general, caracteristic oricărui act de donație, intenția de a gratifica o altă persoană.

Astfel încât, instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație deoarece imobilele nu au fost donate sub imperiul unei constrângeri psihice sau prin exercitarea abuzivă a atribuțiilor puterii de stat.

Împotriva acestei decizii reclamanta Fundația A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurenta a susținut, în esență, că decizia recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 801, art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 967 C. civ. de la 1864 și că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că instanța de apel a reținut motive contextuale pentru care actul de donație ar fi procurat un avantaj comunității evreilor, motive care conduc de fapt la concluzia că la încheierea actului a cărui anulare se cere animus donandi a lipsit.

Redând textul dispozițiilor art. 801 C. civ., precum și considerații teoretice privind actul de donație, recurenta consideră că din perspectiva acestor dispoziții, instanța de apel a apreciat că donația a cărei anulare o solicită „a fost făcută în scopul imediat și mediat de a gratifica Statul Român, scopul real al actului juridic fiind acela de a înstrăina un bun degradat, care nu mai putea servi intereselor comunității”.

Or, susține recurenta, sintagma utilizată de pretinsa donatoare „această donațiune pentru o cât mai bună utilizare obștească a acestor imobile de către Sfatul Popular al Raionului Nicolae Bălcescu” relevă absența intenției de a gratifica Statul Român, generează prezumția inexistenței cauzei acestui act sub forma lui animus donandi, fiind de notorietate abuzurile săvârșite de statul comunist pentru a determina cedarea imobilelor și proprietăților în favoarea acestuia.

Recurenta consideră că în aprecierea existenței sau inexistenței intenției de a gratifica din partea autorului donației, nu se poate face abstracție de împrejurările concrete în care a fost făcută oferta de donație, împrejurări care se pot stabili din examinarea actelor aflate la dosarul cauzei și care, au fost analizate numai în mod selectiv de către instanța de apel.

Prezentând împrejurările de fapt în care s-a făcut oferta de donație, opiniile privind starea de degradare a imobilele și redând paragrafe din considerentele deciziei recurate, recurenta susține că titularul dreptului de proprietate a fost practic constrâns să cedeze dreptul său cu titlu gratuit, fără intenția de a gratifica, ceea ce în opinia recurentei atrage lipsa cauzei actului de donație.

Recurenta susține că, pentru a lămuri împrejurările contemporane efectuării donației în apel, după casare, a solicitat suplimentarea probatoriului prin administrarea probei cu martori, probă care a fost respinsă, iar prin această măsură instanța de apel nu a respectat îndrumarea Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia de casare, prin care instanța supremă a recomandat suplimentarea materialului probator.

În opinia recurentei, din considerentele avute în vedere de instanța de apel pentru respingerea cererii ca neîntemeiate, rezultă că, de fapt actul de donație a cărui anulare a solicitat-o a reprezentat pentru comunitatea evreilor mijlocul juridic cel mai probabil de a „scăpa” de niște imobile aflate într-o pretinsă stare de degradare și de a-și realiza obiective pur pragmatice. Or, susține recurenta, aceste motive conduc, în realitate, la concluzia că la încheierea actului a cărui anulare se cere animus donandi a lipsit.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii acțiunii și constatarea nulității absolute a actului de donațiune din 19 decembrie 1951, completat prin actul adițional de donațiune din 12 martie 1952, cu menținerea dispozițiilor privind admiterea apelului și anularea sentinței civile nr. 829 din 26 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a lll-a civilă.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”.

Acest motiv de recurs - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat în mod nefondat, deoarece sub pretextul reținerii unor motive contradictorii de către instanța de apel, recurenta pune în discuție modul în care ar fi fost încheiat actul de donație și care, în opinia sa, ar conduce la concluzia lipsei lui animus donandi, ceea ce ar atrage sancțiunea nulității absolute a actului juridic.

Or, ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pot fi existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

Din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac, neexistând contradicții ori motive străine de natura pricinii în cuprinsul considerentelor, fiind respectate limitele trasate prin decizia de casare.

Prin urmare, în condițiile în care nu s-a demonstrat că există considerente contradictorii, străine de natura cauzei sau neconcordanța între acestea și soluția din decizia instanței de apel, și că argumentele recurentei vizează aspecte ce țin de fondul litigiului, criticile subsumate prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vor fi înlăturate.

Nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit căruia nelegalitatea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea greșită a legii.

Prin prisma acestui motiv de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 801, art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 967 C. civ. de la 1864. Criticile nu vor fi însușite de către Înalta Curte, având în vedere că instanța de apel nu a soluționat pricina în contextul încălcării vreunei prevederi legale sau al greșitei aplicări a acesteia.

Potrivit dispozițiilor art. 801 C. civ., donația este un contract translativ de proprietate, solemn prin care o persoană numită donator își micșorează patrimoniul cu un bun sau mai multe, în mod gratuit și irevocabil, în favoarea altei persoane, numită donatar, care îl acceptă.

Deși constituie un act unilateral, sub aspectul numărului de voințe, donația este un contract bilateral care, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească atât condițiile generale prevăzute de art. 948 C. civ., cât și pe cele particulare, prevăzute prin dispoziții speciale și care îmbracă forma solemnă a înscrisului autentic.

În speță, instanța de apel a analizat actul de donație, a cărui nulitate absolută s-a solicitat să se constate, din perspectiva celor două elemente care compun cauza actului juridic, și anume scopul imediat și scopul mediat, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele legale în vederea aplicării sancțiunii nulității.

Se constată că instanța de apel în virtutea efectului devolutiv a procedat la examinarea cauzei sub toate aspectele de fapt și de drept, în raport de normele legale incidente și de întregul probatoriu administrat în cauză, apreciind în mod just că nu poate fi admisă solicitarea reclamantei, nefiind îndeplinite cerințele legale pentru constatarea nulității actului de donație.

Sub acest aspect, se reține că instanța de apel a constatat că bunurile donate se aflau în stare de degradare ori erau defectuos construite, scopul comunității evreiești fiind protejarea propriilor interese, iar actul de donație fiind mijlocul juridic cel mai profitabil la acel moment.

Având în vedere că în cauză nu s-a făcut dovada alterării consimțământului dat la încheierea actului, aspect ce rezultă din înscrisurile aflate la dosar, în mod corect s-a constatat că actul de donație supus analizei a avut drept scop intenția de a gratifica o altă persoană.

Prin urmare, faptul că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenta și-a structurat acțiunea principală cu privire la inexistența intenției de a gratifica din partea autorului donației, rezumându-se la afirmații pur teoretice și generale, raportate la contextul istoric în care a fost încheiat actul juridic, așa cum rezultă de altfel din modalitatea în care a repus în discuție chestiunile de fond, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea sau modificarea deciziei recurate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Fundația A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Fundația A. împotriva deciziei civile nr. 511/A din 04 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 08 octombrie 2015.