ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 decembrie

2010, sub nr. 59753/3/2010, reclamanta Fundația C. a chemat în judecată pe

pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului de donațiune

autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din

București și Sfatul Popular al Raionului T.V., din orașul de subordonare

republicană București, pentru lipsa cauzei, dată de inexistența intenției de a

dona (gratifica)- animus donandi.

Prin sentința

civilă nr. 805 din 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București  secția a

IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta

Fundația C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General

și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin actul de donațiune autentificat

din 17 octombrie 1951 de Notariatul de Stat București, Biroul nr. 4,

Comunitatea E. (M.) din București a donat Sfatului Popular al Raionului T.V., 9

imobile situate în București, reclamanta Fundația C. susținând că actul de

donație este lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, respectiv

inexistența intenției de a gratifica.

Potrivit

actului de constituire al Fundației C., aceasta a fost înființată de Federația

Comunităților Evreiești din România și are ca scop formularea cererilor de

retrocedare și dobândire în proprietate a bunurilor imobile ce au aparținut

comunității evreiești, care au fost confiscate, naționalizate sau trecute în

patrimoniul statului român prin constrângere.

Examinând

cuprinsul actului de donație încheiat la data de 17 octombrie 1951, prima

instanță a constatat că donatoarea a menționat că face această donație „pentru

o cât mai bună utilizare obștească a acestor imobile de către Sfatul Popular al

Raionului T.V.".

În opinia

reclamantei, această sintagmă prin ea însăși relevă absența intenției de a

gratifica statul român, însă prima instanță a apreciat că, în cauză, lipsa

intenției de a dona (motivul de nulitate absolută invocat prin acțiune) nu a

fost dovedită de reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, conform dispozițiilor

art. 1169 C. civ.

Astfel, atât

timp cât în actul de donație există o cauză exprimată în mod explicit,

reclamanta trebuia să facă dovada lipsei intenției de a gratifica prin

propunerea de probe în acest sens, instanța neavând obligația de a ordona, din

oficiu, probe, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat decât proba cu

înscrisurile aflate la dosar.

În acest

sens, conform prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul poate

cere părților explicații și poate pune în dezbaterea părților orice împrejurări

de fapt și de drept, însă numai cu privire la situația de fapt și motivarea în

drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor acestora.

Chiar dacă

potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul poate, din oficiu, să

pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, respectiv

completarea probelor propuse, dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru

lămurirea în întregime a procesului, în cauză, la solicitarea primei instanțe,

apărătorul ales al reclamantei a învederat faptul că nu solicită administrarea

altor probe decât înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată.

Totodată,

prima instanță a avut în vedere faptul că acțiunea a fost introdusă după

intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind aplicabile dispozițiile art.

129 alin. (5

1

) C. proc. civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca

în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care nu

le-au propus și administrat în condițiile legii, astfel că, raportat la

conținutul înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, prima instanță a

apreciat că nu s-a făcut dovada lipsei intenției Comunității E. din București

de a dona imobilele menționate în actul de donație autentificat din 17

octombrie 1951.

Contrar susținerilor

reclamantei, prima instanță a considerat că nu poate fi prezumat caracterul fals

al cauzei menționate în actul de donație, numai prin raportarea sintagmei folosite

de donatoare la contextul social și politic din acea perioadă, respectiv la politica

de lichidare a proprietății private și de înlocuire a acesteia cu proprietatea obștească,

fapt ce ar însemna ca orice act de donație încheiat în acea perioadă să beneficieze

de o prezumție de inexistență a intenției de a gratifica statul român, concluzie

ce nu poate fi acceptată.

De asemenea, prima

instanță a considerat că nerespectarea sarcinilor instituite prin testamentul autentificat

din 10 iunie 1931 și prin actul de donație autentificat din 29 iulie 1920, de către

legatara Comunitatea I. a Templului C. din București, respectiv de către donatara

Comunitatea I. de Rit Spaniol din București, nu face dovada lipsei intenției de

a dona, la momentul încheierii actului de donație autentificat din 17 octombrie

1951.

Împotriva sentinței

primei instanțe a declarat apel reclamanta Fundația C., solicitând admiterea apelului,

schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii acțiunii și constatării

nulității absolute a actului de donațiune autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat

între Comunitatea E. (M.) din București și Sfatul Popular al Raionului T.V.

Apelul a fost

declarat în termen și este scutit de la obligația de plată a taxei judiciare de

timbru.

Apelanta reclamantă

a depus note scrise pe calitate procesuală activă și pe interes, deoarece aceste

aspecte au fost puse în discuție din oficiu de către instanța de apel.

În apel a fost

administrată proba cu înscrisuri.

Prin decizia civilă

nr. 206-A/17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă, a fost

admis apelul declarat de către apelanta reclamantă, a fost schimbată, în tot, sentința

apelată, a fost admisă excepția lipsei de intere și a fost respinsă acțiunea, ca

fiind lipsită de interes.

Pentru a se pronunța

astfel instanța de apel a reținut următoarele:

Prin acțiunea

introductivă, s-a solicitat anularea actului de donație autentificat din 17

octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din București și Sfatul Popular

al Raionului T.V. din orașul de subordonare republicană.

Prin actul de

donație, donatorul a donat un număr de 9 imobile către donatar, pentru o cât mai

bună utilizare obștească a acestor imobile, de către Sfatul Popular al Raionului

T.V.

Reclamanta și-a

justificat calitatea procesuală activă prin statutul Federației Comunităților E.

din România, Cultul M. și prin propriul statut, arătând că a fost înființată în

scopul formulării cererilor de retrocedare și dobândire în proprietate a bunurilor

imobile comunitare evreiești, care au fost confiscate, naționalizate sau trecute

în patrimoniul statului român, prin constrângere.

Sub acest aspect,

reclamanta a arătat că acționează în dublă calitate, și anume, cult religios, respectiv

reprezentantă a minorității evreiești din România, precizând că apartenența la minoritatea

evreiască, implică și în același timp se definește prin apartenența la cultul mozaic.

Reclamanta a arătat

că a formulat cerere de retrocedare a bunurilor imobile care fac obiectul actului

de donație, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor

bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată în

M. Of nr. 797/1.09.2005 cu modificările și completările ulterioare, coroborată cu

dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În justificarea

interesului, reclamanta a invocat adresa din 5 decembrie 2006 emisă de Comisia specială

de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România,

prin care „comisia" îi comunică reclamantei faptul că doar instanțele judecătorești

sunt competente să constate caracterul abuziv al preluării imobilului rezultat din

lipsa intenției de a dona, animus donandi, în cazurile în care actele de donație

au corespuns exigențelor formale prevăzute de lege la momentul încheierii lor. Aceeași

poziție a fost exprimată de către Comisia specială de retrocedare prin adresa din

10 noiembrie 2010.

Prima instanță

a respins acțiunea, ca nefondată, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada lipsei

intenției de a dona, adică a lipsei cauzei.

Având în vedere

aspectele puse în discuție din oficiu de către instanța de apel, aceasta a verificat

dacă cererea îndeplinește condițiile generale de exercițiu, reprezentate de calitate

și interes.

Raportat la calitatea

procesuală activă, instanța de apel a constatat că reclamanta are calitate procesuală

activă în cauză, prin depunerea la dosar a hotărârilor de acordare a personalității

juridice reclamantei, a statutului Fundației C. și a cererilor de retrocedare adresate

Comisiei speciale cu privire la imobilele cuprinse în contractul de donație atacat.

Cu toate că apelanta-reclamantă

a dovedit calitatea procesuală activă, aceasta nu a dovedit interesul în promovarea

acțiunii.

Adresele Comisiei

speciale de retrocedare care funcționează în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000,

modificată, completată și aprobată prin Legea nr. 263/2006, nu pot constitui prin

ele însele, o dovedire a interesului reclamantei în formularea acțiunii.

Respectivele adrese

conțin opinia reprezentanților comisiei, care are competența legală să soluționeze

cererile de retrocedare și nu au altă forță juridică decât aceea a unei opinii.

Pentru a stabili

dacă, în lumina dispozițiilor O.U.G. nr. 94 din 21 iunie 2000, republicată, trebuie

solicitată constatarea nulității absolute a titlului de preluare de către stat a

imobilelor ce se solicită a fi retrocedate, este necesar să se aibă în vedere însăși

textele actului normativ și să se țină seama de caracterul de „lex specialia"

al reglementării din ordonanță, față de reglementarea generală, din Legea nr. 10/2001

(acest caracter există chiar dacă ordonanța de urgentă a fost adoptată anterior

Legii nr. 10/2001).

Din acest punct

de vedre, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România

și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile

cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane

juridice de drept public, sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute

la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe

de urgență".

Alin. 4 al aceluiași

articol stabilește că „în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită

poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată

de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și

pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se

prin echivalent. în cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acestea

se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, se retrocedează

în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile".

Din conținutul

explicit al art. 1 alin. (1) al O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că toate imobilele care

au aparținut cultelor religioase (cu excepția lăcașelor de cult, pentru care se

va da o lege specială) se vor restitui în natură sau prin echivalent (după caz)

indiferent dacă au fost preluate de către stat cu titlu sau fără titlu. Aceasta

înseamnă că ordonanța consideră ca fiind abuzive toate preluările și că pentru soluționarea

cererilor de retrocedare, nu este necesar să se obțină în prealabil, constatarea

nulității actului de preluare.

Această interpretare

a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă și din compararea reglementării menționate

cu reglementarea conținută de Legea nr. 10/2001 în care se arată ce se înțelege

prin imobile preluate în mod abuziv (art. 2) și se prevăd expres situațiile în care

este necesară constatarea nulității titlului de preluare al imobilului de către

stat [cum este cazul ultimei teze cuprinse în lit. c) a art. 2].

Diferența de conținut

a reglementărilor comparate are semnificații practice, una dintre acestea fiind

aceea că, în cazul imobilelor care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate

de către stat în perioada de referință, nu este necesar să se constate nulitatea

titlului statului (aceasta fiind prezumată de lege pentru toate cazurile) indiferent

de actul juridic care a avut ca efect trecerea imobilului din patrimoniul cultului

religios în patrimoniul statului.

Că așa stau lucrurile

rezultă și din interpretarea, per a contrario, a celor reținute în decizia civilă

nr. 1015 din 17 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

(publicată pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, selecțiile din jurisprudența

secției civile pe anul 2010), prin care s-a constatat calitatea reclamantei (Episcopia

Romano-Catolică) de persoană îndreptățită la restituire, fără a fi necesar ca, în

prealabil, să se declare nulitatea absolută a titlului statului (în speța respectivă

decretul nr. 176/1948). Or, spre deosebire de Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000

nu face nicio distincție între actele de preluare a imobilelor ce au aparținut cultelor

religioase pentru a se putea susține că donațiile autentificate au un regim juridic

diferit de al celorlalte acte de preluare și că în cazul donațiilor ar fi necesară

constatarea nulității acestora.

În situațiile

reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 ar exista interes doar pentru promovarea unei

acțiuni în anulare a actelor de înstrăinare a imobilului de către stat către terți.

într-o astfel de situație, în măsura anulării actului de înstrăinare, situația beneficiarului

ordonanței putându-se îmbunătăți, în sensul că ar putea obține retrocedarea în natură,

în condițiile art. 1 alin. (1), în locul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent,

în condițiile art. 1 alin. (4) și (5). Aceasta rezultă din dispozițiile art. 6 din

ordonanța de urgență potrivit cu care: „(1) în cazul în care imobilele ce fac obiectul

prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie

1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii

în echivalent potrivit art. 5 alin. (5). (2) Actele juridice de înstrăinare a imobilelor

care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență sunt lovite de nulitate absolută

dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare

la data înstrăinării. (3) în cazul acțiunilor formulate potrivit dispozițiilor cuprinse

la alin. (2) procedura de retrocedare începută în temeiul prezentei ordonanțe de

urgență este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni, prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată Comisia

specială de retrocedare. (4) Prevederile prezentei ordonanțe de urgență sunt aplicabile

și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea

acestei ordonanțe de urgență, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea

cauzei".

Comisia specială

de retrocedare trebuie să soluționeze cererea de retrocedare prin emiterea deciziei

prevăzută la art. 1 alin. ultim din O.U.G. nr. 94/2000, împotriva acesteia putându-se

face contestație în 30 de zile de la comunicare.

Adresele Comisiei

speciale de retrocedare aflate la dosar, sunt rezultatul greșitei interpretări a

dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

Contrar oricăror

reguli de interpretate, comisia a indicat, pentru ipoteza reglementată de O.U.G.

nr. 94/2000, soluția stabilită în art. 2 lit. c), teza ultimă, al Legii nr. 10/2001

(potrivit căruia, în cazul donațiilor autentificate conform dispozițiilor art. 813

din vechiul C. civ., este necesar ca persoana îndreptățită să obțină prealabil soluționării

notificării, o hotărâre judecătorească de anulare a contractului). Imobilele care

intră în domeniul de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 sunt considerate

prin lege, ca fiind preluate abuziv, indiferent dacă au intrat în patrimoniul statului,

cu titlu sau fără titlu, astfel că cererile de retrocedare formulate în termenul

ordonanței se soluționează fără a fi necesară constatarea prealabilă a nulității

titlului statului.

Prin urmare, ținând

seama de faptul că excepțiile se soluționează cu prioritate, tocmai pentru că fac

inutilă analizarea fondului, instanța de apel a reținut că prima instanță trebuia

să admită excepția lipsei de interes.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta Fundația C. București aducându-i următoarele

critici:

Hotărârea instanței

de apel a fost dată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2

lit. c) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

În acest sens,

recurenta-reclamantă a menționat că prin adresa din 5 decembrie 2006, Comisia specială

de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România,

a confirmat competența, exclusivă, a instanțelor judecătorești de a constata caracterul

abuziv al preluării imobilului, rezultat din lipsa intenției de a dona, în cazurile

în care actele de donație au corespuns exigențelor formale prevăzute de lege, iar

prin adresa din 10 noiembrie 2010, a fost confirmat acest punct de vedere.

Interpretarea

dată de către instanța de apel dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 ar conduce la concluzia

că orice imobil, cu excepția lăcașelor de cult, care a aparținut, înainte de 22

decembrie 1989, unui cult religios și s-ar găsi în prezent în stăpânirea statului

sau a altor subiecte de drept avute în vedere de actul normativ, ar fi în mod automat

și necondiționat supus restituirii, sau după caz compensării prin măsuri reparatorii,

exclusiv pe cale administrativă, indiferent de modalitatea în care cultul religios

ar fi fost lipsit de proprietatea sa.

Chiar dacă s-ar

considera că în sistemul O.U.G. nr. 94/2000 este lipsit de relevanță faptul dacă

imobilul a fost preluat cu sau fără titlu, rămâne problema, ca și condiție premisă,

ca preluarea să se fi realizat în mod abuziv.

Deoarece în speța

dedusă judecății preluarea nu s-a efectuat în temeiul unui act de putere publică,

ci s-a realizat printr-un act juridic civil, care prezintă, în aparență, toate elementele

de validitate ale unui transfer de proprietate liber consfințit, trebuie înlăturată

această aparență de validitate, pentru a putea califica preluarea ca fiind abuzivă.

Analizând decizia

recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul

este nefondat, pentru următoarele considerente:

Situația premisă,

descrisă de către reclamanta-recurentă, se încadrează în prevederile art. 1

alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Acest act normativ

a apărut înainte de Legea nr. 10/2001, iar textul art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000 consfințește caracterul abuziv al preluării imobilelor care au aparținut

cultelor religioase din România, indiferent dacă preluarea de către stat s-a făcut

cu sau fără titlu, aceasta însemnând că, în speța de față, așa după cum a constatat

și instanța de apel, imobilele respective sunt prezumate a fi fost preluate în mod

abuziv de către statul român, chiar dacă preluarea s-a făcut în baza unui act aparent

valid, respectiv în baza unui contract de donație, cât timp imobilele respective

fac parte din categoria celor care au aparținut cultelor religioase din România,

altele decât lăcașele de cult.

Ipoteza reglementată

de către art. 2 lit. c) din Legea nr. 1072001, se referă la alte categorii de imobile

decât cele care au aparținut cultelor religioase din România, fiind evident că reglementarea

cuprinsă în O.U.G. nr. 94/2000 este una specială chiar față de reglementarea conținută

de Legea nr. 10/2001.

În această situație,

cum legea specială prezumă caracterul abuziv al preluării de către statul român

a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, altele decât lăcașele de cult,

este evidentă lipsa de interes a cererii formulate de către reclamantă, refuzul

comisiei constituite în condițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 putând

fi atacat în condițiile art. 3 alin. (7) din același act normativ.

Având în vedere

cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge,

ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Fundația C. București împotriva deciziei civile

nr. 206 A din 17 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședința publică, astăzi 21 martie 2013.