ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1202/2013

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2010, sub nr. 59753/3/2010, reclamanta Fundația C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a actului de donațiune autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din București și Sfatul Popular al Raionului T.V., din orașul de subordonare republicană București, pentru lipsa cauzei, dată de inexistența intenției de a dona (gratifica)- animus donandi. Prin sentința civilă nr. 805 din 20 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București secția a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Fundația C. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin actul de donațiune autentificat din 17 octombrie 1951 de Notariatul de Stat București, Biroul nr. 4, Comunitatea E. (M.) din București a donat Sfatului Popular al Raionului T.V., 9 imobile situate în București, reclamanta Fundația C. susținând că actul de donație este lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, respectiv inexistența intenției de a gratifica. Potrivit actului de constituire al Fundației C., aceasta a fost înființată de Federația Comunităților Evreiești din România și are ca scop formularea cererilor de retrocedare și dobândire în proprietate a bunurilor imobile ce au aparținut comunității evreiești, care au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului român prin constrângere.

Examinând cuprinsul actului de donație încheiat la data de 17 octombrie 1951, prima instanță a constatat că donatoarea a menționat că face această donație „pentru o cât mai bună utilizare obștească a acestor imobile de către Sfatul Popular al Raionului T.V.". În opinia reclamantei, această sintagmă prin ea însăși relevă absența intenției de a gratifica statul român, însă prima instanță a apreciat că, în cauză, lipsa intenției de a dona (motivul de nulitate absolută invocat prin acțiune) nu a fost dovedită de reclamantă, căreia îi revenea sarcina probei, conform dispozițiilor art. 1169 C. civ. Astfel, atât timp cât în actul de donație există o cauză exprimată în mod explicit, reclamanta trebuia să facă dovada lipsei intenției de a gratifica prin propunerea de probe în acest sens, instanța neavând obligația de a ordona, din oficiu, probe, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat decât proba cu înscrisurile aflate la dosar.

În acest sens, conform prevederilor art. 129 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul poate cere părților explicații și poate pune în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt și de drept, însă numai cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor acestora. Chiar dacă potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, respectiv completarea probelor propuse, dacă acestea nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, în cauză, la solicitarea primei instanțe, apărătorul ales al reclamantei a învederat faptul că nu solicită administrarea altor probe decât înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată.

Totodată, prima instanță a avut în vedere faptul că acțiunea a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, fiind aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (5 1 ) C. proc.

civ., potrivit cărora părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care nu le-au propus și administrat în condițiile legii, astfel că, raportat la conținutul înscrisurilor depuse la dosar de reclamantă, prima instanță a apreciat că nu s-a făcut dovada lipsei intenției Comunității E. din București de a dona imobilele menționate în actul de donație autentificat din 17 octombrie 1951. Contrar susținerilor reclamantei, prima instanță a considerat că nu poate fi prezumat caracterul fals al cauzei menționate în actul de donație, numai prin raportarea sintagmei folosite de donatoare la contextul social și politic din acea perioadă, respectiv la politica de lichidare a proprietății private și de înlocuire a acesteia cu proprietatea obștească, fapt ce ar însemna ca orice act de donație încheiat în acea perioadă să beneficieze de o prezumție de inexistență a intenției de a gratifica statul român, concluzie ce nu poate fi acceptată.

De asemenea, prima instanță a considerat că nerespectarea sarcinilor instituite prin testamentul autentificat din 10 iunie 1931 și prin actul de donație autentificat din 29 iulie 1920, de către legatara Comunitatea I. a Templului C. din București, respectiv de către donatara Comunitatea I. de Rit Spaniol din București, nu face dovada lipsei intenției de a dona, la momentul încheierii actului de donație autentificat din 17 octombrie 1951. Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel reclamanta Fundația C., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile apelate, în sensul admiterii acțiunii și constatării nulității absolute a actului de donațiune autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din București și Sfatul Popular al Raionului T.V.

Apelul a fost declarat în termen și este scutit de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru. Apelanta reclamantă a depus note scrise pe calitate procesuală activă și pe interes, deoarece aceste aspecte au fost puse în discuție din oficiu de către instanța de apel. În apel a fost administrată proba cu înscrisuri. Prin decizia civilă nr. 206-A/17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IV -a civilă, a fost admis apelul declarat de către apelanta reclamantă, a fost schimbată, în tot, sentința apelată, a fost admisă excepția lipsei de intere și a fost respinsă acțiunea, ca fiind lipsită de interes. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: Prin acțiunea introductivă, s-a solicitat anularea actului de donație autentificat din 17 octombrie 1951 încheiat între Comunitatea E. (M.) din București și Sfatul Popular al Raionului T.V.

din orașul de subordonare republicană. Prin actul de donație, donatorul a donat un număr de 9 imobile către donatar, pentru o cât mai bună utilizare obștească a acestor imobile, de către Sfatul Popular al Raionului T.V. Reclamanta și-a justificat calitatea procesuală activă prin statutul Federației Comunităților E. din România, Cultul M. și prin propriul statut, arătând că a fost înființată în scopul formulării cererilor de retrocedare și dobândire în proprietate a bunurilor imobile comunitare evreiești, care au fost confiscate, naționalizate sau trecute în patrimoniul statului român, prin constrângere. Sub acest aspect, reclamanta a arătat că acționează în dublă calitate, și anume, cult religios, respectiv reprezentantă a minorității evreiești din România, precizând că apartenența la minoritatea evreiască, implică și în același timp se definește prin apartenența la cultul mozaic.

Reclamanta a arătat că a formulat cerere de retrocedare a bunurilor imobile care fac obiectul actului de donație, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată în M. Of nr. 797/1.09.2005 cu modificările și completările ulterioare, coroborată cu dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În justificarea interesului, reclamanta a invocat adresa din 5 decembrie 2006 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, prin care „comisia" îi comunică reclamantei faptul că doar instanțele judecătorești sunt competente să constate caracterul abuziv al preluării imobilului rezultat din lipsa intenției de a dona, animus donandi, în cazurile în care actele de donație au corespuns exigențelor formale prevăzute de lege la momentul încheierii lor.

Aceeași poziție a fost exprimată de către Comisia specială de retrocedare prin adresa din 10 noiembrie 2010. Prima instanță a respins acțiunea, ca nefondată, pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada lipsei intenției de a dona, adică a lipsei cauzei. Având în vedere aspectele puse în discuție din oficiu de către instanța de apel, aceasta a verificat dacă cererea îndeplinește condițiile generale de exercițiu, reprezentate de calitate și interes. Raportat la calitatea procesuală activă, instanța de apel a constatat că reclamanta are calitate procesuală activă în cauză, prin depunerea la dosar a hotărârilor de acordare a personalității juridice reclamantei, a statutului Fundației C. și a cererilor de retrocedare adresate Comisiei speciale cu privire la imobilele cuprinse în contractul de donație atacat.

Cu toate că apelanta-reclamantă a dovedit calitatea procesuală activă, aceasta nu a dovedit interesul în promovarea acțiunii. Adresele Comisiei speciale de retrocedare care funcționează în baza prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, modificată, completată și aprobată prin Legea nr. 263/2006, nu pot constitui prin ele însele, o dovedire a interesului reclamantei în formularea acțiunii. Respectivele adrese conțin opinia reprezentanților comisiei, care are competența legală să soluționeze cererile de retrocedare și nu au altă forță juridică decât aceea a unei opinii. Pentru a stabili dacă, în lumina dispozițiilor O.U.G.

nr. 94 din 21 iunie 2000, republicată, trebuie solicitată constatarea nulității absolute a titlului de preluare de către stat a imobilelor ce se solicită a fi retrocedate, este necesar să se aibă în vedere însăși textele actului normativ și să se țină seama de caracterul de „lex specialia" al reglementării din ordonanță, față de reglementarea generală, din Legea nr. 10/2001 (acest caracter există chiar dacă ordonanța de urgentă a fost adoptată anterior Legii nr. 10/2001). Din acest punct de vedre, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000, republicată, „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public, sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Alin. 4 al aceluiași articol stabilește că „în cazul în care terenul este ocupat parțial, persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora și pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se prin echivalent.

în cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acestea se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții ușoare sau demontabile". Din conținutul explicit al art. 1 alin. (1) al O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că toate imobilele care au aparținut cultelor religioase (cu excepția lăcașelor de cult, pentru care se va da o lege specială) se vor restitui în natură sau prin echivalent (după caz) indiferent dacă au fost preluate de către stat cu titlu sau fără titlu. Aceasta înseamnă că ordonanța consideră ca fiind abuzive toate preluările și că pentru soluționarea cererilor de retrocedare, nu este necesar să se obțină în prealabil, constatarea nulității actului de preluare.

Această interpretare a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă și din compararea reglementării menționate cu reglementarea conținută de Legea nr. 10/2001 în care se arată ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv (art. 2) și se prevăd expres situațiile în care este necesară constatarea nulității titlului de preluare al imobilului de către stat [cum este cazul ultimei teze cuprinse în lit. c) a art. 2]. Diferența de conținut a reglementărilor comparate are semnificații practice, una dintre acestea fiind aceea că, în cazul imobilelor care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate de către stat în perioada de referință, nu este necesar să se constate nulitatea titlului statului (aceasta fiind prezumată de lege pentru toate cazurile) indiferent de actul juridic care a avut ca efect trecerea imobilului din patrimoniul cultului religios în patrimoniul statului.

Că așa stau lucrurile rezultă și din interpretarea, per a contrario, a celor reținute în decizia civilă nr. 1015 din 17 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (publicată pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, selecțiile din jurisprudența secției civile pe anul 2010), prin care s-a constatat calitatea reclamantei (Episcopia Romano-Catolică) de persoană îndreptățită la restituire, fără a fi necesar ca, în prealabil, să se declare nulitatea absolută a titlului statului (în speța respectivă decretul nr. 176/1948). Or, spre deosebire de Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 94/2000 nu face nicio distincție între actele de preluare a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase pentru a se putea susține că donațiile autentificate au un regim juridic diferit de al celorlalte acte de preluare și că în cazul donațiilor ar fi necesară constatarea nulității acestora.

În situațiile reglementate de O.U.G. nr. 94/2000 ar exista interes doar pentru promovarea unei acțiuni în anulare a actelor de înstrăinare a imobilului de către stat către terți.

într-o astfel de situație, în măsura anulării actului de înstrăinare, situația beneficiarului ordonanței putându-se îmbunătăți, în sensul că ar putea obține retrocedarea în natură, în condițiile art. 1 alin. (1), în locul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile art. 1 alin. (4) și (5). Aceasta rezultă din dispozițiile art. 6 din ordonanța de urgență potrivit cu care: „(1) în cazul în care imobilele ce fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență au fost înstrăinate legal după data de 22 decembrie 1989, titularii cererilor de retrocedare pot opta pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent potrivit art. 5 alin. (5). (2) Actele juridice de înstrăinare a imobilelor care fac obiectul prezentei ordonanțe de urgență sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

(3) în cazul acțiunilor formulate potrivit dispozițiilor cuprinse la alin. (2) procedura de retrocedare începută în temeiul prezentei ordonanțe de urgență este suspendată până la soluționarea acelor acțiuni, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Persoana îndreptățită va înștiința de îndată Comisia specială de retrocedare. (4) Prevederile prezentei ordonanțe de urgență sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei ordonanțe de urgență, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei". Comisia specială de retrocedare trebuie să soluționeze cererea de retrocedare prin emiterea deciziei prevăzută la art. 1 alin. ultim din O.U.G.

nr. 94/2000, împotriva acesteia putându-se face contestație în 30 de zile de la comunicare. Adresele Comisiei speciale de retrocedare aflate la dosar, sunt rezultatul greșitei interpretări a dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000. Contrar oricăror reguli de interpretate, comisia a indicat, pentru ipoteza reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, soluția stabilită în art. 2 lit. c), teza ultimă, al Legii nr. 10/2001 (potrivit căruia, în cazul donațiilor autentificate conform dispozițiilor art. 813 din vechiul C. civ., este necesar ca persoana îndreptățită să obțină prealabil soluționării notificării, o hotărâre judecătorească de anulare a contractului). Imobilele care intră în domeniul de aplicare a dispozițiilor O.U.G.

nr. 94/2000 sunt considerate prin lege, ca fiind preluate abuziv, indiferent dacă au intrat în patrimoniul statului, cu titlu sau fără titlu, astfel că cererile de retrocedare formulate în termenul ordonanței se soluționează fără a fi necesară constatarea prealabilă a nulității titlului statului. Prin urmare, ținând seama de faptul că excepțiile se soluționează cu prioritate, tocmai pentru că fac inutilă analizarea fondului, instanța de apel a reținut că prima instanță trebuia să admită excepția lipsei de interes. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Fundația C. București aducându-i următoarele critici: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu prevederile O.U.G.

nr. 94/2000. În acest sens, recurenta-reclamantă a menționat că prin adresa din 5 decembrie 2006, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, a confirmat competența, exclusivă, a instanțelor judecătorești de a constata caracterul abuziv al preluării imobilului, rezultat din lipsa intenției de a dona, în cazurile în care actele de donație au corespuns exigențelor formale prevăzute de lege, iar prin adresa din 10 noiembrie 2010, a fost confirmat acest punct de vedere. Interpretarea dată de către instanța de apel dispozițiilor O.U.G.

nr. 94/2000 ar conduce la concluzia că orice imobil, cu excepția lăcașelor de cult, care a aparținut, înainte de 22 decembrie 1989, unui cult religios și s-ar găsi în prezent în stăpânirea statului sau a altor subiecte de drept avute în vedere de actul normativ, ar fi în mod automat și necondiționat supus restituirii, sau după caz compensării prin măsuri reparatorii, exclusiv pe cale administrativă, indiferent de modalitatea în care cultul religios ar fi fost lipsit de proprietatea sa. Chiar dacă s-ar considera că în sistemul O.U.G. nr. 94/2000 este lipsit de relevanță faptul dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu, rămâne problema, ca și condiție premisă, ca preluarea să se fi realizat în mod abuziv.

Deoarece în speța dedusă judecății preluarea nu s-a efectuat în temeiul unui act de putere publică, ci s-a realizat printr-un act juridic civil, care prezintă, în aparență, toate elementele de validitate ale unui transfer de proprietate liber consfințit, trebuie înlăturată această aparență de validitate, pentru a putea califica preluarea ca fiind abuzivă. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Situația premisă, descrisă de către reclamanta-recurentă, se încadrează în prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Acest act normativ a apărut înainte de Legea nr. 10/2001, iar textul art. 1 alin. (1) din O.U.G.

nr. 94/2000 consfințește caracterul abuziv al preluării imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România, indiferent dacă preluarea de către stat s-a făcut cu sau fără titlu, aceasta însemnând că, în speța de față, așa după cum a constatat și instanța de apel, imobilele respective sunt prezumate a fi fost preluate în mod abuziv de către statul român, chiar dacă preluarea s-a făcut în baza unui act aparent valid, respectiv în baza unui contract de donație, cât timp imobilele respective fac parte din categoria celor care au aparținut cultelor religioase din România, altele decât lăcașele de cult. Ipoteza reglementată de către art. 2 lit. c) din Legea nr. 1072001, se referă la alte categorii de imobile decât cele care au aparținut cultelor religioase din România, fiind evident că reglementarea cuprinsă în O.U.G.

nr. 94/2000 este una specială chiar față de reglementarea conținută de Legea nr. 10/2001. În această situație, cum legea specială prezumă caracterul abuziv al preluării de către statul român a imobilelor ce au aparținut cultelor religioase, altele decât lăcașele de cult, este evidentă lipsa de interes a cererii formulate de către reclamantă, refuzul comisiei constituite în condițiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 putând fi atacat în condițiile art. 3 alin. (7) din același act normativ. Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Fundația C. București împotriva deciziei civile nr. 206 A din 17 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 21 martie 2013.