ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4022/2013

Asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin Sentința comercială nr. 5054 din 11 octombrie

2011 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosar nr. 7090/1285/2010 a

fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive.

A fost admisă

acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu

pârâta SC S. SRL și în consecință:

A fost obligată

pârâta să plătească reclamantei suma de 31.257,40 euro în echivalent în lei la

cursul BNR din ziua plății cu titlu de preț, cu dobânda legală calculată de la

data introducerii acțiunii, 9 octombrie 2010 și până la achitarea integrală a

debitului principal, precum și suma de 8.265,1 RON cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, excepția lipsei calității

procesuale pasive, invocată de pârâtă, este nefondată, deoarece, pârâta a

recunoscut că a avut relații cu societățile G.G.S. și G.S.I., însă contestă că

ar exista o verigă contractuală între S. și reclamantă, prin care G.S. s-a

aprovizionat cu marfa C.

În acest context,

instanța a reținut faptul că pârâta nu este producător de încălțăminte C.,

întrucât aceasta a primit 7 comenzi de la G.S. pentru anume tip și cantitate de

încălțăminte C., a înaintat aceste comenzi reclamantei, iar G.S. a primit de la

reclamantă exact cantitatea și tipul de încălțăminte pe care a comandat-o la

S., ceea ce conduce de asemenea la concluzia că marfa plătită de G.S. pârâtei,

a fost inițial cumpărată de pârâtă de la C..

De asemenea instanța

a observat că, din înscrisurile din dosar rezultă că G.S. aștepta de la S. în

25 martie 2010 livrările de bunuri comandate, care sunt exact bunurile livrate

de C. cu CMR-urile din 22 și 23 martie 2010, ambele transporturi descărcate în

25 martie 2010 la depozitul G.S.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că reclamanta a recunoscut pârâtei o creanță reciprocă în sumă totală

de 13.787 euro, reprezentând comision de 5% și 10%, datorat conform

raporturilor contractuale, însă nu a solicitat instanței să constate

compensarea de drept, ci potrivit principiului "cine poate mai mult poate

și mai puțin", solicitând doar o sumă mai mică decât aceea la care ar fi

îndreptățită prin prezenta acțiune, respectiv suma de 31.257,40 euro, la plata

căreia instanța a obligat-o pe pârâtă cu titlu generic de preț, însă pârâta a

fost obligată să plătească doar echivalentul în lei al acestei sume, la cursul

BNR din ziua plății, nefiind dovedit că s-a convenit o plată în moneda euro.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta SC S. SRL criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel Cluj,

secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

civilă nr. 133/2012 din 19 octombrie 2012 a respins apelul declarat de pârâta

SC S. SRL reținând că, argumentul pe care pârâta insistă cel mai mult îl

constituie faptul că reclamanta nu i-ar fi livrat nici o marfă, aceasta fiind

livrată către G.S., context în care, pârâta invocă excepția lipsei calității

procesuale pasive, apreciind că reclamanta trebuie să pretindă prețul de la

G.S..

Acest lucru nu este

susținut de probe, deoarece reclamanta este îndreptățită să pretindă

contravaloarea mărfii de la S., întrucât marfa respectivă a fost produsă la

indicația și cerința expresă a S., care a cerut ca acele comenzi să fie

produse, vândute și facturate direct ei, iar ulterior aceasta le-a vândut și

refacturat către G.S..

În ceea ce privește

aceste comenzi, în mod corect, reclamanta a pretins prețul de la S., întrucât

aceasta a fost adevăratul cumpărător, raportul juridic născându-se între aceste

societăți.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, pârâta SC S. SRL Franța a declarat recurs întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii

apelului formulat de pârâtă și respingerea cererii de chemare în judecată.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că, hotărârea atacată este dată

cu încălcarea legii în sensul că pârâta nu a avut posibilitatea de a-și proba

pretențiile, având în vedere că înscrisurile necesare se aflau în posesia

reclamantei, în speță fiind aplicabile prevederile art. 172 alin. (1) C. proc.

civ. și că din acest punct de vedere în mod greșit prima instanță a respins

cererea de probe a pârâtei.

O altă critică

vizează faptul că, prima instanță nu a analizat compensarea invocată în cauză

de către pârâtă, potrivit dispozițiilor art. 1143 C. civ., întrucât obligația

recurentei de a achita reclamantei eventualele sume de bani, astfel cum aceasta

le pretinde prin cererea de chemare în judecată, ar fi fost stinsă prin

compensare.

Mai susține recurenta

că suma de 930 euro, se apreciază ca nefiind datorată reclamantei, având în

vedere că aceste costuri administrative au fost generate până în data de 31

martie 2010, perioadă până la care pârâta a prestat servicii de consultanță

reclamantei.

Recurenta susține că

nu există nici un document care să ateste că reclamanta SC C. SA ar fi livrat

marfa indicată SC S. SRL și nici faptul că, recurenta ar fi încasat

contravaloarea produselor livrate de către reclamantă către G.G.S. și G.S.I.

În acest context, se

susține de către recurentă că, nu există identitate între subiectul pasiv al

aportului juridic dedus judecății și pârâta din prezenta cauză, motiv pentru

care apreciază că lipsește calitatea procesuală pasivă a recurentei SC S. SRL

Franța.

Ultima critică adusă

deciziei atacate se referă la faptul că hotărârea pronunțată nu a analizat

apărările pârâtei și din acest punct de vedere consideră că acest aspect se

circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Analizând critica

adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de pârâta SC S.

SRL Franța să fie respins, pentru următoarele considerente:

Din cuprinsul

motivelor de recurs, Înalta Curte constată că deși pârâta și-a întemeiat

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea

acestora permite încadrarea la pct. 7 și 9 al art. 304, motivul prevăzut de

pct. 8 fiind doar indicat, nefiind dezvoltate critici, astfel cum prevăd

dispozițiilor legale.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conținutul său

nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta

nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi

încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând

considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe

care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de

apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi

exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest

aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele

dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că,

"hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive

contradictorii" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost

dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei

legal.

Din perspectiva

acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre nelegală, întrucât nu a avut în vedere probatoriile solicitate la

instanța de fond, care dacă ar fi fost încuviințate ar fi dovedit că acțiunea reclamantei

este neîntemeiată.

În acest sens, Înalta

Curte reține că, recurenta nu critică în mod concret decizia instanței de apel,

astfel cum prevăd dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ci face o

expunere detaliată a motivelor pentru care consideră că se impunea admiterea

apelului său și pe cale de consecință, respingerea acțiunii introductive de

instanță.

În acest context,

este de observat că, obiectul controlului instanței de recurs îl constituie

doar legalitatea hotărârii instanței de apel, instanța de recurs trebuind să

verifice doar dacă hotărârea instanței de apel este legală, neputându-se

pronunța asupra unor chestiuni care țin de fondul cauzei sau de probațiunea

administrată în cauză.

Cu privire la

susținerea recurentei, potrivit căreia, nu a fost analizat fondului cauzei,

respectiv nesoluționarea excepției compensației atât de către instanța de fond

cât și de către instanța de apel, se constată că, în mod corect a fost respinsă

această chestiune, deoarece, orice parte care invocă compensarea trebuie să o

dovedească, iar din analiza dosarului rezultă că acestei susțineri nu au fost

susținute de probe, iar pârâta nu a formulat o cerere reconvențională prin care

să solicite și să indice expres situația care ar conduce la compensarea

invocată.

Referitor la

susținerea recurentei, potrivit căreia, suma de 930 euro nu este datorată

reclamantei, se constată că este nefondată, având în vedere că, în mod corect

au reținut instanțele că, suma respectivă o constituie cheltuielile ocazionate

de pârâtă în spațiul care i-a fost asigurat în temeiul contractului din 7

septembrie 2009, iar potrivit art. 6 din contract, acesta a fost încheiat pe o

durată de șase luni, astfel că, la data de 6 martie 2010, termenul era

împlinit, iar reclamanta nu mai avea obligația de a suporta cheltuielile

pârâtei.

În ceea ce privește

susținerea recurentei, potrivit căreia, între părți nu au existat raporturi

comerciale referitoare al comenzile invocate, se constată că această susținere

este nefondată, având în vedere că, în mod corect instanțele au reținut

raporturile desfășurate între părți, ca fiind raporturi de vânzare-cumpărare,

constatându-se că toate înscrisurile depuse probează faptul că între C. și S.

s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în sensul de negotium, iar

reclamanta era îndreptățită să pretindă prețul mărfurilor vândute de la

persoana care le-a cumpărat, în speță pârâta S..

Referitor la

susținerea recurentei, potrivit căreia, reclamanta nu i-ar fi livrat nici o

marfă pârâtei, marfa fiind livrată către G.S. și în acest context se invocă

excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că reclamanta trebuia să

pretindă prețul de la G.S., se apreciază că această critică este nefondată.

Aceasta deoarece,

reclamanta este îndreptățită să solicite contravaloarea mărfii de la S.,

întrucât marfa în cauză a fost produsă la indicația și cerința expresă a

pârâtei S., care a cerut ca acele comenzi să fie produse, vândute și facturate

direct ei, iar ulterior aceasta le-a vândut și refacturat către G.S., aspecte care

în cauză sunt susținute de probe.

Așa fiind, față de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

susținerile recurentei vizează greșita stabilire a situației de fapt sau

interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face

obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul

nedevolutiv al recursului și împrejurarea că recurenta a avut la dispoziție

calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în

discuție și soluționate.

În concluzie, față de

cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a

urmărit să se repună în discuție mijloacele de probă și de apărare și că aceste

chestiuni țin de temeinicie și nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art.

312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S.

SRL Franța, pe care o va obliga în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite

intimatei-reclamante SC C. SA Cluj-Napoca suma de 3.300,83 RON cheltuieli de

judecată, conform facturii aflate la dosarul de recurs, reprezentând onorariu

de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâta SC S. SRL Franța împotriva Deciziei civile nr.

133/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă

recurenta-pârâtă SC S. SRL Franța să-i achite intimatei-reclamante SC C. SA

Cluj-Napoca suma de 3.300,83 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 19 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - CL