ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4022/2013

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Sentința comercială nr. 5054 din 11 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj în Dosar nr. 7090/1285/2010 a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive. A fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC C. SA în contradictoriu cu pârâta SC S. SRL și în consecință: A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 31.257,40 euro în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății cu titlu de preț, cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii, 9 octombrie 2010 și până la achitarea integrală a debitului principal, precum și suma de 8.265,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtă, este nefondată, deoarece, pârâta a recunoscut că a avut relații cu societățile G.G.S.

și G.S.I., însă contestă că ar exista o verigă contractuală între S. și reclamantă, prin care G.S. s-a aprovizionat cu marfa C. În acest context, instanța a reținut faptul că pârâta nu este producător de încălțăminte C., întrucât aceasta a primit 7 comenzi de la G.S. pentru anume tip și cantitate de încălțăminte C., a înaintat aceste comenzi reclamantei, iar G.S. a primit de la reclamantă exact cantitatea și tipul de încălțăminte pe care a comandat-o la S., ceea ce conduce de asemenea la concluzia că marfa plătită de G.S. pârâtei, a fost inițial cumpărată de pârâtă de la C.. De asemenea instanța a observat că, din înscrisurile din dosar rezultă că G.S. aștepta de la S. în 25 martie 2010 livrările de bunuri comandate, care sunt exact bunurile livrate de C. cu CMR-urile din 22 și 23 martie 2010, ambele transporturi descărcate în 25 martie 2010 la depozitul G.S.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta a recunoscut pârâtei o creanță reciprocă în sumă totală de 13.787 euro, reprezentând comision de 5% și 10%, datorat conform raporturilor contractuale, însă nu a solicitat instanței să constate compensarea de drept, ci potrivit principiului "cine poate mai mult poate și mai puțin", solicitând doar o sumă mai mică decât aceea la care ar fi îndreptățită prin prezenta acțiune, respectiv suma de 31.257,40 euro, la plata căreia instanța a obligat-o pe pârâtă cu titlu generic de preț, însă pârâta a fost obligată să plătească doar echivalentul în lei al acestei sume, la cursul BNR din ziua plății, nefiind dovedit că s-a convenit o plată în moneda euro. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta SC S. SRL criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 133/2012 din 19 octombrie 2012 a respins apelul declarat de pârâta SC S. SRL reținând că, argumentul pe care pârâta insistă cel mai mult îl constituie faptul că reclamanta nu i-ar fi livrat nici o marfă, aceasta fiind livrată către G.S., context în care, pârâta invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, apreciind că reclamanta trebuie să pretindă prețul de la G.S.. Acest lucru nu este susținut de probe, deoarece reclamanta este îndreptățită să pretindă contravaloarea mărfii de la S., întrucât marfa respectivă a fost produsă la indicația și cerința expresă a S., care a cerut ca acele comenzi să fie produse, vândute și facturate direct ei, iar ulterior aceasta le-a vândut și refacturat către G.S..

În ceea ce privește aceste comenzi, în mod corect, reclamanta a pretins prețul de la S., întrucât aceasta a fost adevăratul cumpărător, raportul juridic născându-se între aceste societăți. Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta SC S. SRL Franța a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului formulat de pârâtă și respingerea cererii de chemare în judecată. Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, hotărârea atacată este dată cu încălcarea legii în sensul că pârâta nu a avut posibilitatea de a-și proba pretențiile, având în vedere că înscrisurile necesare se aflau în posesia reclamantei, în speță fiind aplicabile prevederile art. 172 alin. (1) C. proc.

civ. și că din acest punct de vedere în mod greșit prima instanță a respins cererea de probe a pârâtei. O altă critică vizează faptul că, prima instanță nu a analizat compensarea invocată în cauză de către pârâtă, potrivit dispozițiilor art. 1143 C. civ., întrucât obligația recurentei de a achita reclamantei eventualele sume de bani, astfel cum aceasta le pretinde prin cererea de chemare în judecată, ar fi fost stinsă prin compensare. Mai susține recurenta că suma de 930 euro, se apreciază ca nefiind datorată reclamantei, având în vedere că aceste costuri administrative au fost generate până în data de 31 martie 2010, perioadă până la care pârâta a prestat servicii de consultanță reclamantei.

Recurenta susține că nu există nici un document care să ateste că reclamanta SC C. SA ar fi livrat marfa indicată SC S. SRL și nici faptul că, recurenta ar fi încasat contravaloarea produselor livrate de către reclamantă către G.G.S. și G.S.I. În acest context, se susține de către recurentă că, nu există identitate între subiectul pasiv al aportului juridic dedus judecății și pârâta din prezenta cauză, motiv pentru care apreciază că lipsește calitatea procesuală pasivă a recurentei SC S. SRL Franța. Ultima critică adusă deciziei atacate se referă la faptul că hotărârea pronunțată nu a analizat apărările pârâtei și din acest punct de vedere consideră că acest aspect se circumscrie motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Analizând critica adusă deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, urmând ca recursul declarat de pârâta SC S. SRL Franța să fie respins, pentru următoarele considerente: Din cuprinsul motivelor de recurs, Înalta Curte constată că deși pârâta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., dezvoltarea acestora permite încadrarea la pct. 7 și 9 al art. 304, motivul prevăzut de pct. 8 fiind doar indicat, nefiind dezvoltate critici, astfel cum prevăd dispozițiilor legale. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a citat și nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac. Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii" și prin urmare, critica nu va fi reținută.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât nu a avut în vedere probatoriile solicitate la instanța de fond, care dacă ar fi fost încuviințate ar fi dovedit că acțiunea reclamantei este neîntemeiată. În acest sens, Înalta Curte reține că, recurenta nu critică în mod concret decizia instanței de apel, astfel cum prevăd dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., ci face o expunere detaliată a motivelor pentru care consideră că se impunea admiterea apelului său și pe cale de consecință, respingerea acțiunii introductive de instanță.

În acest context, este de observat că, obiectul controlului instanței de recurs îl constituie doar legalitatea hotărârii instanței de apel, instanța de recurs trebuind să verifice doar dacă hotărârea instanței de apel este legală, neputându-se pronunța asupra unor chestiuni care țin de fondul cauzei sau de probațiunea administrată în cauză. Cu privire la susținerea recurentei, potrivit căreia, nu a fost analizat fondului cauzei, respectiv nesoluționarea excepției compensației atât de către instanța de fond cât și de către instanța de apel, se constată că, în mod corect a fost respinsă această chestiune, deoarece, orice parte care invocă compensarea trebuie să o dovedească, iar din analiza dosarului rezultă că acestei susțineri nu au fost susținute de probe, iar pârâta nu a formulat o cerere reconvențională prin care să solicite și să indice expres situația care ar conduce la compensarea invocată.

Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia, suma de 930 euro nu este datorată reclamantei, se constată că este nefondată, având în vedere că, în mod corect au reținut instanțele că, suma respectivă o constituie cheltuielile ocazionate de pârâtă în spațiul care i-a fost asigurat în temeiul contractului din 7 septembrie 2009, iar potrivit art. 6 din contract, acesta a fost încheiat pe o durată de șase luni, astfel că, la data de 6 martie 2010, termenul era împlinit, iar reclamanta nu mai avea obligația de a suporta cheltuielile pârâtei.

În ceea ce privește susținerea recurentei, potrivit căreia, între părți nu au existat raporturi comerciale referitoare al comenzile invocate, se constată că această susținere este nefondată, având în vedere că, în mod corect instanțele au reținut raporturile desfășurate între părți, ca fiind raporturi de vânzare-cumpărare, constatându-se că toate înscrisurile depuse probează faptul că între C. și S. s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în sensul de negotium, iar reclamanta era îndreptățită să pretindă prețul mărfurilor vândute de la persoana care le-a cumpărat, în speță pârâta S.. Referitor la susținerea recurentei, potrivit căreia, reclamanta nu i-ar fi livrat nici o marfă pârâtei, marfa fiind livrată către G.S.

și în acest context se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive, susținând că reclamanta trebuia să pretindă prețul de la G.S., se apreciază că această critică este nefondată. Aceasta deoarece, reclamanta este îndreptățită să solicite contravaloarea mărfii de la S., întrucât marfa în cauză a fost produsă la indicația și cerința expresă a pârâtei S., care a cerut ca acele comenzi să fie produse, vândute și facturate direct ei, iar ulterior aceasta le-a vândut și refacturat către G.S., aspecte care în cauză sunt susținute de probe. Așa fiind, față de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că susținerile recurentei vizează greșita stabilire a situației de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate în cauză, aspecte ce nu mai pot face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului și împrejurarea că recurenta a avut la dispoziție calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuție și soluționate. În concluzie, față de cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a urmărit să se repună în discuție mijloacele de probă și de apărare și că aceste chestiuni țin de temeinicie și nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL Franța, pe care o va obliga în temeiul art. 274 C. proc. civ. să-i achite intimatei-reclamante SC C. SA Cluj-Napoca suma de 3.300,83 RON cheltuieli de judecată, conform facturii aflate la dosarul de recurs, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC S. SRL Franța împotriva Deciziei civile nr. 133/2012 din 19 octombrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Obligă recurenta-pârâtă SC S. SRL Franța să-i achite intimatei-reclamante SC C. SA Cluj-Napoca suma de 3.300,83 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2013. Procesat de GGC - CL