ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4597/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4597/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată
următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 161 din 18 februarie 2011, Tribunalul Bacău, secția comercială
și contencios administrativ și fiscal,
a
respins excepția lipsei concilierii prealabile. A admis acțiunea formulată de reclamanta
SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL și a obligat-o pe pârâtă să-i
achite reclamantei suma de 478.579,26 RON, cu titlu de penalități de întârziere,
și 8.897 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța
de fond a reținut următoarele:
Prin contractul din 01 ianuarie 2006 a
cărui durată de valabilitate a fost prelungită prin 2 acte adiționale până la data
de 31 decembrie 2008, pârâta s-a obligat să vândă reclamantei material lemnos, iar
reclamanta să achite marfa fie în avans, fie în termen de 15 zile de la primirea
facturilor.
La clauza convenită la art. 8.1, din contract,
vânzătorul s-a obligat la o penalitate de 1% pe zi de întârziere, calculată la debitul
restant pentru nelivrarea mărfii sau nerestituirea avansului achitat de cumpărător,
în termen de 15 zile de la data efectuării plății sau nerestituirea diferenței de
preț achitat în avans, aferentă mărfii nerecepționate calitativ și/sau cantitativ,
în termen de 15 zile de la efectuarea recepției.
Pârâta pretinde că funcție de intenția
părților, contractul nu este de vânzare-cumpărare, ci de comision, conform clauzelor
convenite în art. 5.2, 6.2, 6.3, lit. f) și 7.1.
Clauzele invocate privesc modalitatea de
executare a contractului.
În
speță, contractul convenit între părți este unul de vânzare-cumpărare
și nu de comision, deoarece de esența contractului de comision este comisionul ca
preț al prestației din valoarea bunurilor, ori în speță, cumpărătoarea s-a obligat
să achite vânzătorului integral prețul mărfii.
Cu privire la excepția lipsei procedurii
prealabile, prevăzută de art. 720
1
C. proc. civ., instanța de fond a
constatat că aceasta a fost încercată de reclamantă prin adresa din 24
septembrie 2008, fiind expediată prin poștă cu confirmare de primire.
Deoarece pârâta a refuzat primirea, corespondența
acesteia a fost returnată reclamantei, ori, fapta voluntară a pârâtei de a refuza
primirea corespondenței nu poate avea ca efect juridic un fine de neprimire a acțiunii
reclamantei.
Pentru cele ce preced, instanța de fond
a respins excepția lipsei procedurii prealabile.
Cu privire la apărarea pârâtei privind
declarația administratorului reclamantei, precum că nu are de primit de la pârâtă
nici o sumă de bani, declarație făcută în dosarul penal nr. 5206/P/2008, a constatat
că aceasta nu poate fi asimilată unei „mărturisiri” în condițiile dispozițiilor
art. 1204 C. civ., deoarece cercetarea penală s-a tăcut asupra filei CEC emisă în
favoarea reclamantei, refuzată la plată, ori aceasta nu face obiectul cauzei.
Pe fondul chestiunii, prima instanță a
constatat că nu s-a contestat modul de calcul al penalităților.
Văzând dispozițiile art. 969-970 C.
civ., instanța de fond a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei
de 478.579,26 RON cu titlu de penalități de întârziere în executarea contractului,
pentru un număr de 48 ordine de plată aferente perioadei 01 iulie 2007-22 mai 2008.
În
baza art. 279 C. proc. civ., a obligat-o pe pârâtă să achite
reclamantei și suma de 8.847 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând
taxă de timbru și timbru judiciar.
Prin decizia civilă nr. 34 din 17 aprilie
2012, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și
fiscal:
I.
A respins excepția lipsei concilierii prealabile.
II. A admis în parte acțiunea reclamantei
SC A. SRL, în sensul că a obligat-o pe pârâta SC E.I. SRL la plata suinei de 394.430,44
RON reprezentând penalități de întârziere.
A compensat cheltuielile de judecată suportate
de părți la instanța de fond și apel până la concurența sumei de 8.055,30 RON și
a obligat-o pe reclamanta SC A. SRL să-i plătească pârâtei-intimate SC E.I. SRL
suma de 2.472,35 RON, rămasă după compensare.
În motivarea acestei soluții, instanța
de apel a reținut următoarele:
Așa cum s-a menționat prin raportul de
expertiză, pârâta a livrat marfa către reclamantă, fiind evidențiate în contabilitatea
părților, facturi, avize de expediție, sume încasate, susținerea reclamantei, precum
că numai factura constituie dovada de livrare fiind nefondată atâta timp cât, așa
cum s-a menționat, a semnat avizul de expediere și l-a consemnat în evidențele contabile,
aspect asupra căruia reclamanta nu face nicio referire.
Reclamanta a solicitat la pct. 2 din obiecțiuni,
penalități recalculate, fie la dobânda legală, fie la indicele de inflație, începând
cu 15 august 2008, însă această solicitare nu a fost făcută în cadrul acțiunii introductive
sau prin completare la acțiune.
În ceea ce privește obiecțiunile SC
E.I. SRL, s-a apreciat că nici acestea nu sunt fondate, precizarea pârâtei că punctul
de pornire al expertizei nu este cel de la care au pornit raporturile comerciale
dintre părți neavând relevanță, atâta timp cât din august 2008 s-a stabilit că au
apărut probleme între părți privind plata mărfii livrate.
S-a arătat că, de altfel, la stabilirea
obiectivelor de expertiză cât și a datei de la care să înceapă verificarea documentelor,
respectiv 15 august 2008, pârâta nu a făcut obiecțiuni; în raportul de expertiză
s-a explicat, și nu cum susține pârâta, modul de aplicare a procentului de 1% penalități
de întârziere, raportat la Capitolul VIII din contract, așa cum au hotărât părțile.
Tot nefondată a fost considerată și susținerea
precum că nu datorează penalități de întârziere, deoarece nu există niciun proces-verbal
de neconformitate încheiat între părți, pentru că cea care nu s-a prezentat pentru
stabilirea unei minute în acest sens este pârâta, care
nu a dat curs procedurii prealabile, motiv
pentru care instanța a respins această excepție invocată de pârâtă, atât la instanța
de fond, cât și în apel.
S-a mai menționat că la dosar fond, pârâta-apelantă
a precizat că în conformitate cu prevederile art. 11.2 din contract, notificarea
trebuia trimisă prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, obligație
contractuală, respectată de reclamanta-intimată; la pct. 4 din obiecțiuni SC
E.I. SRL a susținut că nu datorează nicio sumă de bani reclamantei deoarece în perioada
05 decembrie 2007-03 martie 2008, aceasta din urmă nu a avut contract cu SC
E.R. SRL, deci nu a făcut livrări, iar faptul că a încasat mai târziu CEC-ul emis,
nu este decât culpa exclusivă a reclamantei.
S-a mai făcut referire și la împrejurarea
că administratorul intimatei-reclamante în cursul urmăririi penale a declarat că
pârâta nu îi datorează vreo sumă de bani.
Instanța de apel a apreciat că argumentele
aduse de reclamantă sunt întemeiate numai în ceea ce privește sumele ce reprezintă
preț al mărfii, dar nu și penalitățile de întârziere, acestea fiind datorate așa
cum s-a stabilit prin expertiza din apel, în cuantum de 394.430,44 RON, iar în ce
privește declarația administratorului reclamantei-intimate s-a reținut că aceasta
se referă la suma reprezentând preț, iar penalitățile au fost calculate avându-se
în vedere și data emiterii CEC-ului.
Împotriva deciziei Curții de apel au declarat
recurs ambele părți.
Recurenta-reclamantă SC A. SRL Bacău
își întemeiază recursul pe dispozițiile
art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și solicită admiterea
recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și, pe fond, admiterea în totalitate
a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată și respingerea obligării
sale la plata cheltuielilor de judecată rezultate prin compensare, iar, în temeiul
dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de
judecată.
În
motivarea recursului său, recurenta-reclamantă susține, în
esență, că decizia Curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece
instanța a dat eficiență raportului de expertiză întocmit în
cauză, dar a respins toate obiecțiunile
sale cu privire la acesta și a redus cuantumul penalităților prin raportarea calculului
acestora la avizele de însoțire a mărfii, când, în mod legal și potrivit jurisprudenței
Înaltei Curți de Casație și Justiție, penalitățile se calculează prin raportare
doar la facturi, - acestea atestând transferul dreptului de proprietate de la vânzător
la cumpărător, îndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă și constituind
singurele documente justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate.
Cu privire la cheltuielile de judecată,
consideră că instanța a dispus în mod eronat obligarea sa la plata cheltuielilor
de judecată, în condițiile în care pârâta a căzut, finalmente, în pretenții și s-ar
fi impus să se dea eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și numai aceasta
(pârâta) să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de partea
adversă (reclamanta) cu procesul.
Recurenta-pârâtă SC E.I. SRL
își fundamentează recursul pe dispozițiile
art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea
în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii și obligarea reclamantei
la plata cheltuielilor de judecată.
În recursul său, recurenta-pârâtă susține
că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea eronată a actelor
dosarului și a clauzelor contractului, întrucât cererea reclamantei de obligare
a sa la plata unor penalități nu are acoperire în clauzele contractuale, art. 8.1
și 8.2 nefiind incidente în cauză, iar în ceea ce privește art. 8.3 - daune interese
- acestea nu au fost solicitate și nici nu s-a făcut proba existenței vreunui prejudiciu
și a întinderii daunelor de către societatea reclamantă.
Critică apoi expertiza, care s-a efectuat
fără a exista toate avizele de expediție la dosar, care atestau datele la care a
fost livrat materialul lemnos, ci luându-se în considerare doar facturile, care
nu fac dovada când au fost livrate mărfurile către beneficiari.
Susține că instanța nu a motivat deloc
care sunt argumentele pentru care a obligat-o la plata unei asemenea sume de bani
și arată că nu înțelege cum fără a exista o dată clară a livrării mărfii, se pot
calcula penalități de la data emiterii facturii.
Mai arată că din declarația reprezentantului
legal al intimatei (recurentei-reclamante) în fața organelor de urmărire penală,
în care acesta a explicat clar modalitatea corectă și adevărată în care părțile
au înțeles să-și desfășoare activitatea, rezultă că facturile nu au nicio legătură
cu livrările de marfa efectuate în fapt, livrările fiind probate cu avizele de expediție.
În ce privește recursul reclamantei SC
A. SRL
Susținerile recurentei-reclamante, conform
cărora hotărârea curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, datorită
modului eronat în care instanța a dat relevanță expertizei contabile efectuate în
cauză, fiindu-i respinse obiecțiunile și reducându-se cuantumul penalităților, prin
raportare doar la avizele de însoțire a mărfii și nu la facturi, singurele documente
justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, nu sunt fondate.
Examinând actele dosarului se constată
că instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, probă care
inițial fusese respinsă, fixându-se următoarele obiective: 1. verificarea și stabilirea
pentru fiecare plată în avans efectuată, dacă a fost livrată marfa, data livrării
acesteia, iar în cazul în care marfa nu a fost livrată, dacă s-a restituit suma
și data restituirii acesteia; 2. în raport de rezultate verificărilor, conform
pct. 1 să se stabilească potrivit clauzelor contractuale privind penalitățile, dacă
pârâta datorează penalități și cuantumul acestora.
Prin raportul de expertiză contabilă judiciară
întocmit, expertul a concluzionat că în raport de clauzele contractuale și în funcție
de verificările efectuate și menționate la pct. 1, pârâta datorează reclamantei
penalități de întârziere în sumă de 394.430,44 ROn. De asemenea, părțile au formulat
obiecțiuni la raportul de expertiză, iar acestea au fost respinse de Curtea de apel,
cu motivarea că expertul a răspuns la obiectivele stabilite de instanță și de părți.
Tot în raportul de expertiză s-a menționat
că marfa livrată către reclamantă și sumele încasate au fost evidențiate în contabilitatea
părților, prin facturi și avize de expediție.
Astfel fiind, Curtea de apel a reținut
corect că nu poate fi primită susținerea reclamantei, reiterată în recurs, potrivit
căreia numai facturile fac dovada livrării mărfii, deoarece așa cum s-a menționat
în același raport de expertiză, aceasta a semnat avizele de expediere și le-a consemnat
în evidentele contabile.
Corect s-a reținut și că solicitarea reclamantei
de la pct. 2 din obiecțiuni, de a fi recalculate penalitățile, fie la dobânda legală,
fie cu indicele de inflație, începând cu 15 august 2008, nu poate fi primită, de
vreme ce această solicitare nu a fost făcută în cadrul acțiunii introductive sau
printr-o completare la acțiune.
Critica referitoare la modul în care Curtea
de apel a înțeles să soluționeze aspectul legat de suportarea cheltuielilor de judecată
efectuate de părți, prin compensarea acestor cheltuieli până la concurența sumei
de 8.055,30 RON și obligarea reclamantei către pârâtă la plata sumei de 2.472,35
RON, rămasă după compensare, - este și ea nefondată, întrucât instanța a procedat
corect în contextul în care acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte și
ambele părți au efectuat cheltuieli de judecată, compensarea cheltuielilor de judecată
și obligarea reclamantei la plata diferenței rămase după compensare necontravenind
în niciun fel dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
În ce privește recursul pârâtei SC
E.I. SRL
Susținerea recurentei-pârâte conform căreia
decizia Curții de apel a fost pronunțată cu interpretarea eronată a actelor dosarului
și a clauzelor contractului, atât timp cât cererea reclamantei de obligare a sa
la plata penalităților nu are acoperire în clauzele contractuale, reclamanta putând
să ceară eventual daune interese, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege
și nu penalități de întârziere, nu este fondată.
Se constată astfel că atât instanța de
apel, atunci când a pronunțat hotărârea, cât și expertul, la întocmirea raportului
de expertiză, au avut în vedere clauzele contractului încheiat între părți, care
au fost interpretate în mod corect și s-a dat o dezlegare judicioasă litigiului
intervenit între părți, prin obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere,
în cuantumul stabilit prin expertiza de specialitate efectuată în cauză.
Criticile recurentei-pârâte vizând expertiza
contabilă, în sensul că aceasta s-a efectuat fără a fi luate în considerare avizele,
ci doar facturile, care nu fac dovada datei la care au fost livrate mărfurile către
beneficiari, iar în lipsa unei date clare de livrare, nu se puteau calcula penalități,
sunt neîntemeiate, întrucât așa cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului reclamantei,
raportul de expertiză contabilă a relevat că au fost avute în vedere atât facturile,
cât și avizele de expediție, iar livrările de marfa și sumele încasate au fost evidențiate
în contabilitatea părților.
Se mai constată că la stabilirea obiectivelor
expertizei și a datei de la care să se înceapă verificarea documentelor, respectiv
15 august 2008, pârâta nu a formulat obiecțiuni și, de asemenea, că, prin raportul
întocmit, expertul a explicat modul de aplicare a procentului de 1% penalități de
întârziere, raportat la clauzele conținute de Capitolul VIII din contract.
De altfel, se constată că ambele părți
critică în recurs expertiza efectuată în cauză și respingerea obiecțiunilor, or,
instanța de recurs nu se poate pronunța decât asupra unor chestiuni legate de legalitate
administrării acestei probe și nu de modul în care a fost apreciată această probă,
apreciere lăsată de lege la îndemâna instanțelor care se pronunță asupra fondului
cauzei și care ține de temeinicia sau netemeinicia hotărârii pronunțate.
Recurenta-pârâtă mai susține în recursul
formulat și ca instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, respectiv că nu a arătat
care sunt argumentele avute în vedere pentru care a obligat-o la plata penalităților,
dar și această critică se dovedește a fi în mod evident nefondată.
Aceasta, deoarece, pe de-o parte recurenta-pârâtă
nu invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a examina incidența
în speță a acestui text legal, iar pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei,
hotărârea Curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format
convingerea judecătorilor în cauză.
În fine, în ce privește relevanța pe care
ar avea-o în soluționarea prezentei cauze declarația reprezentantului legal al reclamantei,
dată în cursul urmăririi penale, se constată, așa cum corect a reținut și instanța
de apel, că aceasta se referă la suma reprezentând prețul, or, penalități au fost
calculate luându-se în considerare și data emiterii CEC-ului, - așa încât susținerile
recurentei-pârâte nu pot fi primite, nici sub acest aspect.
În consecință, reținându-se că părțile
nu au formulat în recursurile declarate critici întemeiate, de natură să conducă
la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, în condițiile expres și limitativ
prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., aceasta va fi menținută
ca fiind legală și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile
reclamantei SC A. SRL Bacău și pârâtei SC E.I. SRL vor fi respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate
de reclamanta SC A. SRL Bacău și de pârâta SC E.I. SRL împotriva deciziei civile
nr. 34 din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă,
de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 21
noiembrie 2012.