ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4597/2012

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 161 din 18 februarie 2011, Tribunalul Bacău, secția comercială și contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei concilierii prealabile. A admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC E.I. SRL și a obligat-o pe pârâtă să-i achite reclamantei suma de 478.579,26 RON, cu titlu de penalități de întârziere, și 8.897 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Prin contractul din 01 ianuarie 2006 a cărui durată de valabilitate a fost prelungită prin 2 acte adiționale până la data de 31 decembrie 2008, pârâta s-a obligat să vândă reclamantei material lemnos, iar reclamanta să achite marfa fie în avans, fie în termen de 15 zile de la primirea facturilor.

La clauza convenită la art. 8.1, din contract, vânzătorul s-a obligat la o penalitate de 1% pe zi de întârziere, calculată la debitul restant pentru nelivrarea mărfii sau nerestituirea avansului achitat de cumpărător, în termen de 15 zile de la data efectuării plății sau nerestituirea diferenței de preț achitat în avans, aferentă mărfii nerecepționate calitativ și/sau cantitativ, în termen de 15 zile de la efectuarea recepției. Pârâta pretinde că funcție de intenția părților, contractul nu este de vânzare-cumpărare, ci de comision, conform clauzelor convenite în art. 5.2, 6.2, 6.3, lit. f) și 7.1. Clauzele invocate privesc modalitatea de executare a contractului. În speță, contractul convenit între părți este unul de vânzare-cumpărare și nu de comision, deoarece de esența contractului de comision este comisionul ca preț al prestației din valoarea bunurilor, ori în speță, cumpărătoarea s-a obligat să achite vânzătorului integral prețul mărfii.

Cu privire la excepția lipsei procedurii prealabile, prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., instanța de fond a constatat că aceasta a fost încercată de reclamantă prin adresa din 24 septembrie 2008, fiind expediată prin poștă cu confirmare de primire. Deoarece pârâta a refuzat primirea, corespondența acesteia a fost returnată reclamantei, ori, fapta voluntară a pârâtei de a refuza primirea corespondenței nu poate avea ca efect juridic un fine de neprimire a acțiunii reclamantei. Pentru cele ce preced, instanța de fond a respins excepția lipsei procedurii prealabile.

Cu privire la apărarea pârâtei privind declarația administratorului reclamantei, precum că nu are de primit de la pârâtă nici o sumă de bani, declarație făcută în dosarul penal nr. 5206/P/2008, a constatat că aceasta nu poate fi asimilată unei „mărturisiri” în condițiile dispozițiilor art. 1204 C. civ., deoarece cercetarea penală s-a tăcut asupra filei CEC emisă în favoarea reclamantei, refuzată la plată, ori aceasta nu face obiectul cauzei. Pe fondul chestiunii, prima instanță a constatat că nu s-a contestat modul de calcul al penalităților. Văzând dispozițiile art. 969-970 C. civ., instanța de fond a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 478.579,26 RON cu titlu de penalități de întârziere în executarea contractului, pentru un număr de 48 ordine de plată aferente perioadei 01 iulie 2007-22 mai 2008. În baza art. 279 C. proc.

civ., a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantei și suma de 8.847 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și timbru judiciar. Prin decizia civilă nr. 34 din 17 aprilie 2012, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: I. A respins excepția lipsei concilierii prealabile. II. A admis în parte acțiunea reclamantei SC A. SRL, în sensul că a obligat-o pe pârâta SC E.I. SRL la plata suinei de 394.430,44 RON reprezentând penalități de întârziere. A compensat cheltuielile de judecată suportate de părți la instanța de fond și apel până la concurența sumei de 8.055,30 RON și a obligat-o pe reclamanta SC A. SRL să-i plătească pârâtei-intimate SC E.I.

SRL suma de 2.472,35 RON, rămasă după compensare. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut următoarele: Așa cum s-a menționat prin raportul de expertiză, pârâta a livrat marfa către reclamantă, fiind evidențiate în contabilitatea părților, facturi, avize de expediție, sume încasate, susținerea reclamantei, precum că numai factura constituie dovada de livrare fiind nefondată atâta timp cât, așa cum s-a menționat, a semnat avizul de expediere și l-a consemnat în evidențele contabile, aspect asupra căruia reclamanta nu face nicio referire. Reclamanta a solicitat la pct. 2 din obiecțiuni, penalități recalculate, fie la dobânda legală, fie la indicele de inflație, începând cu 15 august 2008, însă această solicitare nu a fost făcută în cadrul acțiunii introductive sau prin completare la acțiune.

În ceea ce privește obiecțiunile SC E.I. SRL, s-a apreciat că nici acestea nu sunt fondate, precizarea pârâtei că punctul de pornire al expertizei nu este cel de la care au pornit raporturile comerciale dintre părți neavând relevanță, atâta timp cât din august 2008 s-a stabilit că au apărut probleme între părți privind plata mărfii livrate. S-a arătat că, de altfel, la stabilirea obiectivelor de expertiză cât și a datei de la care să înceapă verificarea documentelor, respectiv 15 august 2008, pârâta nu a făcut obiecțiuni; în raportul de expertiză s-a explicat, și nu cum susține pârâta, modul de aplicare a procentului de 1% penalități de întârziere, raportat la Capitolul VIII din contract, așa cum au hotărât părțile.

Tot nefondată a fost considerată și susținerea precum că nu datorează penalități de întârziere, deoarece nu există niciun proces-verbal de neconformitate încheiat între părți, pentru că cea care nu s-a prezentat pentru stabilirea unei minute în acest sens este pârâta, care nu a dat curs procedurii prealabile, motiv pentru care instanța a respins această excepție invocată de pârâtă, atât la instanța de fond, cât și în apel. S-a mai menționat că la dosar fond, pârâta-apelantă a precizat că în conformitate cu prevederile art. 11.2 din contract, notificarea trebuia trimisă prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, obligație contractuală, respectată de reclamanta-intimată; la pct. 4 din obiecțiuni SC E.I.

SRL a susținut că nu datorează nicio sumă de bani reclamantei deoarece în perioada 05 decembrie 2007-03 martie 2008, aceasta din urmă nu a avut contract cu SC E.R. SRL, deci nu a făcut livrări, iar faptul că a încasat mai târziu CEC-ul emis, nu este decât culpa exclusivă a reclamantei. S-a mai făcut referire și la împrejurarea că administratorul intimatei-reclamante în cursul urmăririi penale a declarat că pârâta nu îi datorează vreo sumă de bani. Instanța de apel a apreciat că argumentele aduse de reclamantă sunt întemeiate numai în ceea ce privește sumele ce reprezintă preț al mărfii, dar nu și penalitățile de întârziere, acestea fiind datorate așa cum s-a stabilit prin expertiza din apel, în cuantum de 394.430,44 RON, iar în ce privește declarația administratorului reclamantei-intimate s-a reținut că aceasta se referă la suma reprezentând preț, iar penalitățile au fost calculate avându-se în vedere și data emiterii CEC-ului.

Împotriva deciziei Curții de apel au declarat recurs ambele părți. Recurenta-reclamantă SC A. SRL Bacău își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 și art. 312 alin. (3) C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate și, pe fond, admiterea în totalitate a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată și respingerea obligării sale la plata cheltuielilor de judecată rezultate prin compensare, iar, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului său, recurenta-reclamantă susține, în esență, că decizia Curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, deoarece instanța a dat eficiență raportului de expertiză întocmit în cauză, dar a respins toate obiecțiunile sale cu privire la acesta și a redus cuantumul penalităților prin raportarea calculului acestora la avizele de însoțire a mărfii, când, în mod legal și potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, penalitățile se calculează prin raportare doar la facturi, - acestea atestând transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, îndeplinirea obligațiilor contractuale de către pârâtă și constituind singurele documente justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată, consideră că instanța a dispus în mod eronat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care pârâta a căzut, finalmente, în pretenții și s-ar fi impus să se dea eficiență dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și numai aceasta (pârâta) să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de partea adversă (reclamanta) cu procesul. Recurenta-pârâtă SC E.I. SRL își fundamentează recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În recursul său, recurenta-pârâtă susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea eronată a actelor dosarului și a clauzelor contractului, întrucât cererea reclamantei de obligare a sa la plata unor penalități nu are acoperire în clauzele contractuale, art. 8.1 și 8.2 nefiind incidente în cauză, iar în ceea ce privește art. 8.3 - daune interese - acestea nu au fost solicitate și nici nu s-a făcut proba existenței vreunui prejudiciu și a întinderii daunelor de către societatea reclamantă. Critică apoi expertiza, care s-a efectuat fără a exista toate avizele de expediție la dosar, care atestau datele la care a fost livrat materialul lemnos, ci luându-se în considerare doar facturile, care nu fac dovada când au fost livrate mărfurile către beneficiari.

Susține că instanța nu a motivat deloc care sunt argumentele pentru care a obligat-o la plata unei asemenea sume de bani și arată că nu înțelege cum fără a exista o dată clară a livrării mărfii, se pot calcula penalități de la data emiterii facturii. Mai arată că din declarația reprezentantului legal al intimatei (recurentei-reclamante) în fața organelor de urmărire penală, în care acesta a explicat clar modalitatea corectă și adevărată în care părțile au înțeles să-și desfășoare activitatea, rezultă că facturile nu au nicio legătură cu livrările de marfa efectuate în fapt, livrările fiind probate cu avizele de expediție.

În ce privește recursul reclamantei SC A. SRL Susținerile recurentei-reclamante, conform cărora hotărârea curții de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, datorită modului eronat în care instanța a dat relevanță expertizei contabile efectuate în cauză, fiindu-i respinse obiecțiunile și reducându-se cuantumul penalităților, prin raportare doar la avizele de însoțire a mărfii și nu la facturi, singurele documente justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate, nu sunt fondate.

Examinând actele dosarului se constată că instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, probă care inițial fusese respinsă, fixându-se următoarele obiective: 1. verificarea și stabilirea pentru fiecare plată în avans efectuată, dacă a fost livrată marfa, data livrării acesteia, iar în cazul în care marfa nu a fost livrată, dacă s-a restituit suma și data restituirii acesteia; 2. în raport de rezultate verificărilor, conform pct. 1 să se stabilească potrivit clauzelor contractuale privind penalitățile, dacă pârâta datorează penalități și cuantumul acestora. Prin raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit, expertul a concluzionat că în raport de clauzele contractuale și în funcție de verificările efectuate și menționate la pct. 1, pârâta datorează reclamantei penalități de întârziere în sumă de 394.430,44 ROn.

De asemenea, părțile au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, iar acestea au fost respinse de Curtea de apel, cu motivarea că expertul a răspuns la obiectivele stabilite de instanță și de părți. Tot în raportul de expertiză s-a menționat că marfa livrată către reclamantă și sumele încasate au fost evidențiate în contabilitatea părților, prin facturi și avize de expediție. Astfel fiind, Curtea de apel a reținut corect că nu poate fi primită susținerea reclamantei, reiterată în recurs, potrivit căreia numai facturile fac dovada livrării mărfii, deoarece așa cum s-a menționat în același raport de expertiză, aceasta a semnat avizele de expediere și le-a consemnat în evidentele contabile.

Corect s-a reținut și că solicitarea reclamantei de la pct. 2 din obiecțiuni, de a fi recalculate penalitățile, fie la dobânda legală, fie cu indicele de inflație, începând cu 15 august 2008, nu poate fi primită, de vreme ce această solicitare nu a fost făcută în cadrul acțiunii introductive sau printr-o completare la acțiune.

Critica referitoare la modul în care Curtea de apel a înțeles să soluționeze aspectul legat de suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de părți, prin compensarea acestor cheltuieli până la concurența sumei de 8.055,30 RON și obligarea reclamantei către pârâtă la plata sumei de 2.472,35 RON, rămasă după compensare, - este și ea nefondată, întrucât instanța a procedat corect în contextul în care acțiunea reclamantei a fost admisă doar în parte și ambele părți au efectuat cheltuieli de judecată, compensarea cheltuielilor de judecată și obligarea reclamantei la plata diferenței rămase după compensare necontravenind în niciun fel dispozițiile art. 274 C. proc. civ. În ce privește recursul pârâtei SC E.I.

SRL Susținerea recurentei-pârâte conform căreia decizia Curții de apel a fost pronunțată cu interpretarea eronată a actelor dosarului și a clauzelor contractului, atât timp cât cererea reclamantei de obligare a sa la plata penalităților nu are acoperire în clauzele contractuale, reclamanta putând să ceară eventual daune interese, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege și nu penalități de întârziere, nu este fondată. Se constată astfel că atât instanța de apel, atunci când a pronunțat hotărârea, cât și expertul, la întocmirea raportului de expertiză, au avut în vedere clauzele contractului încheiat între părți, care au fost interpretate în mod corect și s-a dat o dezlegare judicioasă litigiului intervenit între părți, prin obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantumul stabilit prin expertiza de specialitate efectuată în cauză.

Criticile recurentei-pârâte vizând expertiza contabilă, în sensul că aceasta s-a efectuat fără a fi luate în considerare avizele, ci doar facturile, care nu fac dovada datei la care au fost livrate mărfurile către beneficiari, iar în lipsa unei date clare de livrare, nu se puteau calcula penalități, sunt neîntemeiate, întrucât așa cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului reclamantei, raportul de expertiză contabilă a relevat că au fost avute în vedere atât facturile, cât și avizele de expediție, iar livrările de marfa și sumele încasate au fost evidențiate în contabilitatea părților. Se mai constată că la stabilirea obiectivelor expertizei și a datei de la care să se înceapă verificarea documentelor, respectiv 15 august 2008, pârâta nu a formulat obiecțiuni și, de asemenea, că, prin raportul întocmit, expertul a explicat modul de aplicare a procentului de 1% penalități de întârziere, raportat la clauzele conținute de Capitolul VIII din contract.

De altfel, se constată că ambele părți critică în recurs expertiza efectuată în cauză și respingerea obiecțiunilor, or, instanța de recurs nu se poate pronunța decât asupra unor chestiuni legate de legalitate administrării acestei probe și nu de modul în care a fost apreciată această probă, apreciere lăsată de lege la îndemâna instanțelor care se pronunță asupra fondului cauzei și care ține de temeinicia sau netemeinicia hotărârii pronunțate. Recurenta-pârâtă mai susține în recursul formulat și ca instanța de apel nu și-a motivat hotărârea, respectiv că nu a arătat care sunt argumentele avute în vedere pentru care a obligat-o la plata penalităților, dar și această critică se dovedește a fi în mod evident nefondată.

Aceasta, deoarece, pe de-o parte recurenta-pârâtă nu invocă dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a examina incidența în speță a acestui text legal, iar pe de altă parte, contrar susținerilor recurentei, hotărârea Curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea judecătorilor în cauză. În fine, în ce privește relevanța pe care ar avea-o în soluționarea prezentei cauze declarația reprezentantului legal al reclamantei, dată în cursul urmăririi penale, se constată, așa cum corect a reținut și instanța de apel, că aceasta se referă la suma reprezentând prețul, or, penalități au fost calculate luându-se în considerare și data emiterii CEC-ului, - așa încât susținerile recurentei-pârâte nu pot fi primite, nici sub acest aspect.

În consecință, reținându-se că părțile nu au formulat în recursurile declarate critici întemeiate, de natură să conducă la modificarea sau casarea deciziei curții de apel, în condițiile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., aceasta va fi menținută ca fiind legală și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile reclamantei SC A. SRL Bacău și pârâtei SC E.I. SRL vor fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL Bacău și de pârâta SC E.I. SRL împotriva deciziei civile nr. 34 din 17 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2012.