ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, reține

următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 7268/25 februarie

2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr.

54854/3/2011, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC

R.D.S.I.E. SRL având ca obiect plata de către pârâta SC E.D. SRL, având ca

obiect plata sumei de 121.670,64 RON, cu titlu de contravaloare a mărfii

livrate, și a sumei de 363.916,88 RON, cu titlu de penalități de întârziere.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut că facturile fiscale nr. AA din 28

august 2008 și BB din 28 august 2008, a căror plată o pretinde reclamanta,

coroborate cu avizele de însoțire a mărfii care au stat la baza emiterii lor,

nu fac proba faptului juridic al livrării cantităților de produse facturate.

Din analiza facturilor

și avizelor de însoțire a mărfii s-a constatat că reclamanta a facturat același

număr de sticle ca cel care figurează în avizele de însoțire a mărfii ca fiind

livrate pârâtei, fără a ține cont de numărul de sticle care se găseau în

paleții returnați de pârâtă.

Cum o parte din

sticlele livrate pârâtei au fost returnate de aceasta reclamantei încă din

momentul livrării, conform mențiunii realizate pe avizele de însoțire a mărfii

de prepusul reclamantei, s-a apreciat că reclamanta a facturat pe numele pârâtei

un număr de sticle (și implicit, cantități de produse) superior celui efectiv

livrat.

Părțile nu s-au

referit în susținerile lor la numărul de sticle care se află într-un palet.

Necunoscându-se numărul de sticle aflate într-un palet instanța nu a putut

determina numărul de sticle care au fost returnate de pârâtă la momentul

livrării, iar, în conformitate cu regulile de interpretare prevăzute de art.

983 C. civ., dubiul a profitat debitorului obligației, respectiv pârâtei, în

calitate de cumpărător.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta a formulat apel, solicitând schimbarea sentinței în sensul

admiterii acțiunii sale.

În motivare, apelanta

a susținut că instanța a reținut în mod greșit că facturile fiscale și avizele

însoțitoare nu fac proba faptului juridic al livrării cantităților de produse

facturate. Totodată, a subliniat faptul că paleții nu aveau nicio relevanță în

cauză cât timp cantitatea de marfă a fost măsurată în sticle, iar paleții erau

folosiți doar pentru manipularea sticlelor, nefiind individualizată nicio

returnare de marfă.

Apelanta a promovat

apelul și împotriva Încheierii de ședință din data de 6 ianuarie 2012, prin

care s-a dispus amendarea sa cu suma de 300 RON pentru neachitarea integrală a

taxei de timbru până la termenul fixat de instanță.

Prin Decizia civilă

nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E.

SRL, s-a schimbat în tot Sentința civilă nr. 7268 din 25 mai 2012, pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că s-a admis în parte

acțiunea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 121.690,02 RON,

contravaloare marfă, și 121.620,02 RON, cu titlu de penalități de întârziere;

s-a respins ca inadmisibil apelul promovat împotriva Încheierii din 6 ianuarie

2012 și a fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelantă a sumei de

9.716,75 RON cheltuieli de judecată în fond și apel.

În motivarea acestei

decizii s-a constatat că prima instanță a reținut în mod corect existența

raportului juridic dintre părți și emiterea facturilor fiscale nr. AA din 28

august 2008 și BB din 28 august 2008 solicitate la plată în baza unor avize de

însoțire a mărfii semnate la rubrica "semnătura de primire", purtând

și ștampila punctului de lucru nr. 2 al pârâtei.

Prin urmare, aceste

facturi acceptate în mod tacit la plată, prin recepționarea mărfii, făceau

dovada existenței raportului juridic dintre părți și a obligației de plată a

prețului asumată de debitoare, conform art. 46 C. com.

Cu toate acestea,

prima instanță a respins acțiunea reclamantei apreciind că mențiunile

referitoare la existența și numărul paleților returnați realizate pe avizele de

însoțire a mărfii de către prepusul reclamantei confirmă faptul că o parte din

marfa livrată a fost returnată iar, în absența datelor privind numărul de

sticle dintr-un palet, acest dubiu cu privire la cantitatea de marfă efectiv

livrată a fost interpretat în favoarea debitoarei.

Acest aspect a fost

evidențiat din oficiu de instanță în absența unei critici concrete a pârâtei în

cuprinsul întâmpinării. Pârâta a formulat apărări prin care a contestat comanda

acestei mărfi, livrarea sau acceptarea expresă la plată a facturilor și

avizelor de însoțire a mărfii, apărări înlăturate în mod temeinic justificat de

către instanța de fond.

Or, dacă se contesta

livrarea în totalitate a mărfii, astfel cum s-a reținut de prima instanță,

revenea pârâtei, și nu reclamantei, sarcina de a dovedi, în apărare, cantitatea

de marfă returnată și faptul că aceasta era cuprinsă în facturile solicitate la

plată în prezenta cauză. Simplele mențiuni privind returnarea unor paleți

inserate pe avizele de însoțire a mărfii nu erau suficiente pentru a convinge

instanța că a fost facturată o cantitate de marfă superioară celei livrate.

De altfel, niciuna

dintre părți nu a fost în măsură să precizeze la ce cantitate de marfă s-ar

referi aceste mențiuni, paleții fiind simple accesorii pentru manipularea

sticlelor care pot servi la transportarea unui număr diferit de sticle. Pe de

altă parte, în contul facturii fiscale nr. AA din 28 august 2008, acum

contestate în totalitate, pârâta a efectuat plăți parțiale, conform extrasului

de cont depus la dosar.

Pe cale de

consecință, în temeiul art. 969, 1073 C. civ. (1864), instanța de apel a

apreciat că reclamanta a făcut dovada existenței și întinderii debitului

principal solicitat la plată, recunoscând plăți parțiale efectuate anterior de

pârâtă.

Totodată, în baza

art. 1066 și urm. C. civ., curtea de apel a apreciat întemeiată și cererea

reclamantei de acordare a penalităților de întârziere în raport de clauza

penală inserată în art. VI pct. 3 din Contractul de vânzare-cumpărare din 1

martie 2008 semnat de părți.

Având însă în vedere

cadrul legal în vigoare la data încheierii acestui act, în temeiul art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 469/2002 (în prezent abrogată prin Legea nr. 246 din 30 iunie

2009), în absența unei stipulații contractuale contrare, instanța de apel a

diminuat cuantumul penalităților la nivelul debitului principal.

În ceea ce privește

excepția de prematuritate, reluată de intimată prin întâmpinarea depusă în

apel, Curtea a constatat că, în absența unei căi de atac a acestei părți, acest

aspect nu poate fi analizat în apelul promovat exclusiv de reclamantă pentru că

s-ar încălca dispozițiile art. 296 C. proc. civ.

Prin intermediul

apelului, apelanta-reclamantă a criticat și Încheierea de ședință din data de 6

ianuarie 2012, prin care s-a dispus amendarea sa cu suma de 300 RON, în temeiul

art. 108

1

alin. (1) pct. 2 lit. e) C. proc. civ., pentru neachitarea

integrală a taxei de timbru până la termenul fixat de instanță.

Față de dispozițiile

art. 108

5

C. proc. civ., instanța de apel a respins ca inadmisibil

apelul declarat împotriva acestei încheieri, pentru care legiuitorul a prevăzut

exclusiv calea de atac a reexaminării în fața aceleiași instanțe, cale deja

valorificată de parte, soluționată prin Încheierea din data de 17 februarie

2012.

Aplicând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a obligat pe intimata-pârâtă

la plata către apelantă a sumei de 9.716,75 RON, cheltuieli de judecată fond și

apel, constând în valoarea taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar,

achitată de apelantă în ambele etape procesuale, calculată proporțional cu

valoarea pretențiilor admise.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL și pârâta SC E.D. SRL

București.

Prin recursul

declarat, neîncadrat în drept, reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL critică hotărârea

instanței de apel numai în ce privește acordarea penalităților în cuantum de

121.690,02 RON, apreciind în mod eronat că acestea sunt suficiente în raport de

prevederile contractuale.

Susține că instanța

de apel a încălcat prevederile din Cap. IX pct. 3 din Contractul de

vânzare-cumpărare prin distribuitor autorizat, încheiat în data de 1 martie

2008 între părțile în litigiu, potrivit cărora penalitățile pot depăși

cuantumul debitului.

În consecință,

recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat

și acordarea penalităților în cuantum de 363.609,78 RON, cum a solicitat prin

acțiunea introductivă, potrivit prevederilor din contract.

Recursul declarat de

pârâta SC E.D. SRL București, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ. cuprinde următoarele critici:

nelegal instanța de apel a unit excepția prematurității prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., invocată de pârâtă, cu fondul cauzei, în speță nefiind nevoie să

se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Arată că

probele invocate în susținerea acestei excepții au fost altele decât cele

necesare fondului cauzei, putând fi astfel administrate separat și cu

întâietate.

Deși instanța de apel

a reținut că în cuprinsul întâmpinării intimata a reluat excepția de

prematuritate invocată la fond și neanalizată de prima instanță (soluție prin

care pârâta consideră că i s-a încălcat dreptul la apărare), și această

instanță a apreciat în mod eronat că "în absența unei căi de atac a

acestei părți, acest aspect nu poate fi analizat în apelul promovat exclusiv de

reclamantă pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 296 C. proc. civ.", cu

referire la teza finală a acestui articol care consfințește principiul

"non reformatio in pejus.".

Recurenta-pârâtă

apreciază ca fiind nelegale aceste rețineri, întrucât promovarea apelului de

către pârâtă ar fi fost lipsită de interes, hotărârea instanței de apel

profitându-i în totalitate. În condițiile în care reclamanta nu a câștigat

nimic pe fond întrucât i s-a respins în tot acțiunea ca nefondată, nu se poate

reține că i s-ar fi putut înrăutăți situația în propria cale de atac. În acest

sens, recurenta-pârâtă a depus practică judiciară.

Consideră recurenta

că, prin nepunerea în discuție a acestei excepții, instanța de apel i-a

încălcat grav dreptul la apărare, favorizând apelanta, deși s-ar fi putut

dovedi că aceasta nu a respectat legea procesuală întrucât nu a parcurs

procedura prealabilă. Or, nu este posibil ca aflarea adevărului, urmărită prin

aplicarea principiului "non reformatio in pejus", să se facă prin

încălcarea dreptului fundamental la apărare, consfințit de art. 24 din

Constituție și care urmărește, de asemenea, aflarea adevărului.

În același timp,

deoarece instanța nu a pus în discuția părților aceste aspecte, s-a încălcat și

principiul contradictorialității, principiu major ce guvernează procesul civil

în dreptul nostru.

idei, se mai arată de către recurenta-pârâtă că, deși la pag. 2 alin. (7) din

decizie instanța de apel constată inițial că: "Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut că facturile fiscale nr. AA din 28 august

2008 și BB din 28 august 2008, a căror plată o pretinde reclamanta, coroborate

cu avizele de însoțire a mărfii care au stat la baza emiterii lor, nu fac proba

faptului juridic al livrării cantităților de produse facturate", la pag. 3

alin. (8), aceeași instanță reține în mod absolut contradictoriu: "Prima

instanță a reținut în mod corect existența raportului juridic dintre părți și

emiterea facturilor fiscale nr. AA din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008

solicitate la plată în baza unor avize de însoțire a mărfii semnate la rubrica

"semnătura de primire", purtând și ștampila punctului de lucru nr. 2

al pârâtei.

Prin urmare, aceste

facturi acceptate în mod tacit la plată, prin recepționarea mărfii, făceau

dovada existenței raportului juridic dintre părți și a obligației de plată a

prețului asumată de debitoare, conform art. 46 C. com.".

Or, instanța de fond

reținuse tocmai contrariul: facturile coroborate cu avizele nu fac proba

faptului juridic al livrării și, pe cale de consecință, nici a raportului

juridic dintre părți.

Arată că instanța de

apel reține că pârâta a recepționat marfa, deși pe aceste avize nu există vreo

semnătură dovedită ca aparținând reprezentanților săi, ci doar niște

mâzgălituri ilizibile și nu observă nici cel puțin că adresa de livrare de pe

avize este alta decât cea a punctului de lucru nr. 2, a cărui ștampilă a fost

aplicată pe aceste avize în condiții neclare.

Susține recurenta și

faptul că la pag. 4 alin. (2) din decizia atacată, instanța de apel întoarce

sarcina probei, reținând: "Or, dacă se contesta livrarea în totalitate a

mărfii, astfel cum s-a reținut de prima instanță, revenea pârâtei, și nu

reclamantei, sarcina de a dovedi, în apărare, cantitatea de marfă returnată și

faptul că aceasta era cuprinsă în facturile solicitate la plată în prezenta

cauză. Simplele mențiuni privind returnarea unor paleți inserate pe avizele de

însoțire a mărfii nu erau suficiente pentru a convinge instanța că a fost

facturată o cantitate de marfă superioară celei livrate.".

Recurenta-pârâtă

consideră că a dovedit acest fapt. Pe lângă însemnările de pe aceste avize care

atestă returul, susține că a depus la dosar, în dovedirea acestui retur, și

factura de retur CC din 16 decembrie 2008 - factură cu valoare negativă.

Aceasta este singura factură subsecventă celor în discuție, nemaiexistând nicio

altă factură între aceasta și facturile solicitate la plată, referindu-se deci

chiar la această marfă. Această factură de retur este emisă, semnată,

ștampilată și transmisă pârâtei de reclamantă, făcând astfel dovadă în contra

sa.

Din cele reținute în

decizie și citate puțin mai sus, recurenta-pârâtă consideră că, în mod

paradoxal, instanța de apel nu a observat această probă, în jurul căreia, pe

fond, au avut loc dezbateri la două termene, cât și o expertiză criminalistică.

Recurenta subliniază

importanța acestei probe care arată că soldul dintre cele două firme este zero

și prin faptul că apelanta a încercat să ascundă această factură de retur.

Apreciază că fapta apelantei de a anula unilateral această factură, după ce a

fost emisă, semnată, ștampilată și transmisă reclamantei nu anulează

valabilitatea și forța probantă a acestei facturi. Ca act juridic civil

bilateral, factura nu poate fi anulată numai prin voința uneia dintre părți

întrucât s-ar încălca principiul irevocabilității actului juridic civil.

În continuare, la

pag. 4 alin. (3) și (4) din decizie, deși reține că s-au făcut plăți parțiale

doar în contul uneia dintre facturile fiscale, și anume factura nr. AA din 28

august 2008, instanța de apel în mod greșit apreciază că reclamanta a făcut

dovada existenței întregului debit principal.

Or, debitul principal

este compus din două facturi, în contul celei de-a doua facturi, cea cu nr. BB

din 28 august 2008, nefiind efectuată nicio plată parțială, pentru a putea fi

considerată așadar ca acceptată tacit. Astfel, din acest punct de vedere,

printr-o identitate de rațiune greșit aplicată, instanța de apel adaugă la debit

în mod nelegal peste 42.000 RON, valoarea acestei facturi.

În ceea ce privește

dubiul, la pag. 4 alin. (3) din decizie, instanța de apel face aceleași

constatări ca și instanța de fond, și anume că nu se poate determina ce

cantitate de marfă a fost returnată pe paleții respectivi.

Deși dubiul subzistă,

acesta este aplicat nelegal în favoarea apelantei. Chiar dacă este clar că au

existat retururi, chiar dacă există factura de retur CC din 16 decembrie 2008,

iar plățile parțiale au fost doar în contul uneia dintre facturi, instanța

decide în favoarea apelantei și îi acordă întregul debit principal solicitat.

Practic, instanța de

apel dă câștig de cauză apelantei doar pe baza unor afirmații nedovedite ale

acesteia, în apel nefiind adusă nicio probă nouă.

Pentru toate motive,

recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și

casarea Deciziei civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la

recursul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL, având în vedere că la

termenul din data de 5 iunie 2013 reprezentantul recurentei-reclamantei a

declarat că înțelege să nu mai timbreze cererea de recurs, Înalta Curte a

invocat din oficiu excepția netimbrării recursului, ce se impune a fi analizată

cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a fost

citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.224,7

RON și de a aplica timbrul judiciar în valoare de 5 RON, astfel cum rezultă din

dovada de îndeplinire a procedurii de citare. Citația a fost comunicată

recurentei la data de 10 decembrie 2012, la sediul ales pentru comunicarea

actelor de procedură, fiind semnată și ștampilată de avocat B.D.

La termenul stabilit

pentru soluționarea recursului, 5 iunie 2013, avocatul B.D., pentru

recurenta-reclamantă SC R.D.S.I.E. SRL, s-a prezentat în fața instanței și a

declarat că înțelege să nu mai achite taxa judiciară de timbru în cuantumul

stabilit de instanță.

Așa fiind, în raport

de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 (potrivit cărora

neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit

se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii), respectiv art. 9 alin. (2)

din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar (text care face trimitere, sub

aspectul sancțiunii nerespectării obligației de a depune timbrul judiciar, la

dispozițiile legale referitoare la taxa de timbru), Înalta Curte va anula

recursul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL, ca netimbrat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate,

constată că recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL București este nefondat,

pentru motivele ce se vor arăta.

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

Recurenta-pârâtă a

susținut producerea unor vătămări procesuale ce nu pot fi altfel înlăturate

decât prin anularea actului de procedură efectuat cu încălcarea formelor

legale, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, actul de

procedură vătămător din perspectiva dreptului său la apărare și a principiului

contradictorialității este reprezentat de neanalizarea de către prima instanță

a excepției de prematuritate prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ. și

de reținerile instanței de apel cu privire la această excepție, care nu a pus-o

în discuția părților, făcând aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 296 C.

proc. civ., cu referire la teza finală a acestui articol care consfințește

principiul "non reformatio in pejus".

Având în vedere

faptul că instanța de recurs analizează numai criticile de nelegalitate

invocate în raport de considerentele reținute în hotărârea pronunțată de

instanța de apel, vor fi înlăturate susținerile recurentei-pârâte privind

încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității prin

măsurile procesuale dispuse de prima instanță, respectiv respingerea cererii

sale de amânare pentru lipsă de apărare și nepunerea în discuție a excepției

prematurității, invocată prin întâmpinarea care a fost depusă peste termenul

legal.

Nepunerea în discuție

a excepției prematurității de către instanța de apel nu reprezintă o

neregularitate procedurală care să fi produs o vătămare recurentei-pârâte, după

cum se va arăta.

În speță, în

practicaua deciziei recurate, instanța de apel a constatat că "prin

întâmpinarea formulată de intimată este invocată o excepție ce vizează fondul

și nu se discută în mod prealabil, ci în cadrul apelului", iar din modul

de dispunere rezultă că s-a soluționat cauza pe fond.

Cum în cauză ambele

instanțe au analizat și apreciat asupra existenței raportului juridic stabilit

între părți cu privire la care acțiunea în pretenții a fost analizată pe fond,

excepția prematurității, chiar dacă nu era verificată în mod distinct, era o

dezlegare implicită care, în calea de atac a reclamantei nu putea fi statuată

în sens contrar (constatarea prematurității acțiunii), deoarece ar fi

reprezentat o agravare în propria cale de atac și, deci, încălcarea regulii non

reformatio in pejus, înscrisă în art. 296 partea finală C. proc. civ.

Este de principiu că,

prin admiterea apelului, nu se poate face părții al cărui apel a fost admis o

situație mai rea decât aceea creată prin hotărârea primei instanțe. Or, în

speță, este evident că prin decizia pronunțată în apel pârâta a fost obligată

să plătească reclamantei suma de 121.690,02 RON, reprezentând contravaloare

marfă, și 121.690,02 RON, cu titlu de penalități de întârziere, în condițiile

în care prin sentința tribunalului, acțiunea promovată de reclamantă a fost

respinsă în totalitate.

În mod corect, odată

neanalizată de tribunal această excepție, instanței de apel nu îi mai era

îngăduit să reia dezbaterea asupra ei, în absența unui apel al pârâtei care era

inițiatoarea excepției, întrucât, așa cum în mod corect s-a opus și regula non

reformatio in pejus afirmată explicit prin dispozițiile art. 296 teza finală C.

proc. civ.

În consecință, în

acest caz lipsește vătămarea recurentei-pârâte, astfel că nu sunt întrunite

prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Așa fiind, Înalta

Curte constată a fi nerelevante și susținerile pe care recurenta-pârâtă le-ar

fi susținut în combaterea acestei excepții.

necontestat că între reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL, în calitate de vânzător, și

pârâta SC E.D. SRL, în calitatea de distribuitor, a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare prin distribuitor autorizat constatat printr-un înscris sub

semnătură privată de ambele părți și înregistrat în evidențele reclamantei.

Instanța a fost

învestită cu soluționarea acțiunii prin care reclamanta a solicitat obligarea

pârâtei la plata prețului produselor livrate și a penalităților de întârziere

pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a prețului.

Obligația de plată

s-a născut ca urmare a emiterii de către reclamantă a facturilor fiscale nr. AA

din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008, însoțite de avizele de însoțire a

mărfii semnate la rubrica "semnătura de primire" și purtând ștampila

punctului 2 de lucru al pârâtei.

În conformitate cu

dispozițiile art. 46 C. com., factura acceptată este un mijloc de probă în

materie comercială, dovedind existența raportului juridic stabilit între părți,

respectiv drepturile și obligațiile reciproce.

Aceste facturi au

fost acceptate, în mod tacit, la plată prin recepționarea mărfii, făcând astfel

proba pretențiilor reclamantei în condițiile art. 969 C. civ. și art. 46 C.

com.

Nu au fost reținute

susținerile pârâtei în sensul că înscrisurile analizate nu dovedesc pretențiile

reclamantei întrucât nu pot fi considerate facturi acceptate în sensul art. 46

C. com., nefiind semnate de reprezentanții societății pârâte.

Prin facturile depuse

la dosar reclamanta a făcut dovada că creanța sa este certă, lichidă și

exigibilă, precum și a existenței și întinderii debitului principal solicitat

la plată, iar din faptul achitării parțiale a contravalorii facturii nr. AA din

28 august 2008 rezultă prezumția relativă a recunoașterii implicite a dreptului

de creanță cuprins în aceasta.

Astfel, în mod legal

instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei prin care aceasta a contestat

comanda mărfii, livrarea sau acceptarea expresă la plată a facturilor și

avizelor de însoțire a mărfii și a constatat în mod corect că sarcina de a

dovedi cantitatea de marfă returnată și faptul că aceasta era cuprinsă în

facturile solicitate revenea pârâtei care contesta livrarea în totalitate a

mărfii.

Corect s-a reținut de

către instanța de apel că simplele mențiuni privind returnarea unor paleți

inserate pe avizele de însoțire a mărfii nu erau suficiente pentru a convinge

instanța că a fost facturată o cantitate superioară celei livrate, precum și

faptul că niciuna dintre părți nu a fost în măsură să precizeze la ce cantitate

de marfă s-au referit aceste mențiuni, paleții fiind simple accesorii pentru

manipularea sticlelor ce pot servi la transportarea unui număr diferit de

sticle.

Se reține, așadar, că

instanța de control judiciar a examinat corect raportul juridic obligațional,

stabilind judicios regimul juridic al înscrisurilor cu relevanță în

identificarea elementelor de configurare a cadrului procesual al cauzei.

Criticile de

nelegalitate ale recurentei-pârâte vizând valabilitatea facturii fiscale de

retur CC din 16 decembrie 2008 și cele referitoare la fondul cauzei nu pot fi

analizate întrucât exced cadrul litigiului, în raport de soluția hotărârii a

cărei reformare se solicită în prezentul recurs.

Pe de altă parte,

examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei

reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu,

iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi

cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în

legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de

recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de

probele administrate.

În condițiile în care

pârâta nu a criticat în recurs dispoziția de obligare la plata penalităților de

întârziere, cuprinsă în dispozitivul deciziei instanței de apel, acest aspect

nu poate fi examinat.

Pentru considerentele

expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele art. 304 pct.

9 C. proc. civ. și nici nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de

art. 304 pct. 5 din același cod, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL

București împotriva Deciziei civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca

netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL împotriva Deciziei

civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL București împotriva Deciziei

civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 5 iunie 2013.

Procesat

de GGC - AZ