ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2254/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, reține următoarele: Prin Sentința civilă nr. 7268/25 februarie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 54854/3/2011, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL având ca obiect plata de către pârâta SC E.D. SRL, având ca obiect plata sumei de 121.670,64 RON, cu titlu de contravaloare a mărfii livrate, și a sumei de 363.916,88 RON, cu titlu de penalități de întârziere. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că facturile fiscale nr. AA din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008, a căror plată o pretinde reclamanta, coroborate cu avizele de însoțire a mărfii care au stat la baza emiterii lor, nu fac proba faptului juridic al livrării cantităților de produse facturate.

Din analiza facturilor și avizelor de însoțire a mărfii s-a constatat că reclamanta a facturat același număr de sticle ca cel care figurează în avizele de însoțire a mărfii ca fiind livrate pârâtei, fără a ține cont de numărul de sticle care se găseau în paleții returnați de pârâtă. Cum o parte din sticlele livrate pârâtei au fost returnate de aceasta reclamantei încă din momentul livrării, conform mențiunii realizate pe avizele de însoțire a mărfii de prepusul reclamantei, s-a apreciat că reclamanta a facturat pe numele pârâtei un număr de sticle (și implicit, cantități de produse) superior celui efectiv livrat. Părțile nu s-au referit în susținerile lor la numărul de sticle care se află într-un palet.

Necunoscându-se numărul de sticle aflate într-un palet instanța nu a putut determina numărul de sticle care au fost returnate de pârâtă la momentul livrării, iar, în conformitate cu regulile de interpretare prevăzute de art. 983 C. civ., dubiul a profitat debitorului obligației, respectiv pârâtei, în calitate de cumpărător. Împotriva acestei sentințe, reclamanta a formulat apel, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii sale. În motivare, apelanta a susținut că instanța a reținut în mod greșit că facturile fiscale și avizele însoțitoare nu fac proba faptului juridic al livrării cantităților de produse facturate. Totodată, a subliniat faptul că paleții nu aveau nicio relevanță în cauză cât timp cantitatea de marfă a fost măsurată în sticle, iar paleții erau folosiți doar pentru manipularea sticlelor, nefiind individualizată nicio returnare de marfă.

Apelanta a promovat apelul și împotriva Încheierii de ședință din data de 6 ianuarie 2012, prin care s-a dispus amendarea sa cu suma de 300 RON pentru neachitarea integrală a taxei de timbru până la termenul fixat de instanță. Prin Decizia civilă nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL, s-a schimbat în tot Sentința civilă nr. 7268 din 25 mai 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta la plata sumei de 121.690,02 RON, contravaloare marfă, și 121.620,02 RON, cu titlu de penalități de întârziere; s-a respins ca inadmisibil apelul promovat împotriva Încheierii din 6 ianuarie 2012 și a fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelantă a sumei de 9.716,75 RON cheltuieli de judecată în fond și apel.

În motivarea acestei decizii s-a constatat că prima instanță a reținut în mod corect existența raportului juridic dintre părți și emiterea facturilor fiscale nr. AA din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008 solicitate la plată în baza unor avize de însoțire a mărfii semnate la rubrica "semnătura de primire", purtând și ștampila punctului de lucru nr. 2 al pârâtei. Prin urmare, aceste facturi acceptate în mod tacit la plată, prin recepționarea mărfii, făceau dovada existenței raportului juridic dintre părți și a obligației de plată a prețului asumată de debitoare, conform art. 46 C. com.

Cu toate acestea, prima instanță a respins acțiunea reclamantei apreciind că mențiunile referitoare la existența și numărul paleților returnați realizate pe avizele de însoțire a mărfii de către prepusul reclamantei confirmă faptul că o parte din marfa livrată a fost returnată iar, în absența datelor privind numărul de sticle dintr-un palet, acest dubiu cu privire la cantitatea de marfă efectiv livrată a fost interpretat în favoarea debitoarei. Acest aspect a fost evidențiat din oficiu de instanță în absența unei critici concrete a pârâtei în cuprinsul întâmpinării. Pârâta a formulat apărări prin care a contestat comanda acestei mărfi, livrarea sau acceptarea expresă la plată a facturilor și avizelor de însoțire a mărfii, apărări înlăturate în mod temeinic justificat de către instanța de fond.

Or, dacă se contesta livrarea în totalitate a mărfii, astfel cum s-a reținut de prima instanță, revenea pârâtei, și nu reclamantei, sarcina de a dovedi, în apărare, cantitatea de marfă returnată și faptul că aceasta era cuprinsă în facturile solicitate la plată în prezenta cauză. Simplele mențiuni privind returnarea unor paleți inserate pe avizele de însoțire a mărfii nu erau suficiente pentru a convinge instanța că a fost facturată o cantitate de marfă superioară celei livrate. De altfel, niciuna dintre părți nu a fost în măsură să precizeze la ce cantitate de marfă s-ar referi aceste mențiuni, paleții fiind simple accesorii pentru manipularea sticlelor care pot servi la transportarea unui număr diferit de sticle.

Pe de altă parte, în contul facturii fiscale nr. AA din 28 august 2008, acum contestate în totalitate, pârâta a efectuat plăți parțiale, conform extrasului de cont depus la dosar. Pe cale de consecință, în temeiul art. 969, 1073 C. civ. (1864), instanța de apel a apreciat că reclamanta a făcut dovada existenței și întinderii debitului principal solicitat la plată, recunoscând plăți parțiale efectuate anterior de pârâtă. Totodată, în baza art. 1066 și urm. C. civ., curtea de apel a apreciat întemeiată și cererea reclamantei de acordare a penalităților de întârziere în raport de clauza penală inserată în art. VI pct. 3 din Contractul de vânzare-cumpărare din 1 martie 2008 semnat de părți.

Având însă în vedere cadrul legal în vigoare la data încheierii acestui act, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002 (în prezent abrogată prin Legea nr. 246 din 30 iunie 2009), în absența unei stipulații contractuale contrare, instanța de apel a diminuat cuantumul penalităților la nivelul debitului principal. În ceea ce privește excepția de prematuritate, reluată de intimată prin întâmpinarea depusă în apel, Curtea a constatat că, în absența unei căi de atac a acestei părți, acest aspect nu poate fi analizat în apelul promovat exclusiv de reclamantă pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 296 C. proc. civ. Prin intermediul apelului, apelanta-reclamantă a criticat și Încheierea de ședință din data de 6 ianuarie 2012, prin care s-a dispus amendarea sa cu suma de 300 RON, în temeiul art. 108 1 alin. (1) pct. 2 lit. e) C. proc.

civ., pentru neachitarea integrală a taxei de timbru până la termenul fixat de instanță. Față de dispozițiile art. 108 5 C. proc. civ., instanța de apel a respins ca inadmisibil apelul declarat împotriva acestei încheieri, pentru care legiuitorul a prevăzut exclusiv calea de atac a reexaminării în fața aceleiași instanțe, cale deja valorificată de parte, soluționată prin Încheierea din data de 17 februarie 2012. Aplicând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., curtea de apel a obligat pe intimata-pârâtă la plata către apelantă a sumei de 9.716,75 RON, cheltuieli de judecată fond și apel, constând în valoarea taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar, achitată de apelantă în ambele etape procesuale, calculată proporțional cu valoarea pretențiilor admise.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL și pârâta SC E.D. SRL București. Prin recursul declarat, neîncadrat în drept, reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL critică hotărârea instanței de apel numai în ce privește acordarea penalităților în cuantum de 121.690,02 RON, apreciind în mod eronat că acestea sunt suficiente în raport de prevederile contractuale. Susține că instanța de apel a încălcat prevederile din Cap. IX pct. 3 din Contractul de vânzare-cumpărare prin distribuitor autorizat, încheiat în data de 1 martie 2008 între părțile în litigiu, potrivit cărora penalitățile pot depăși cuantumul debitului. În consecință, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și acordarea penalităților în cuantum de 363.609,78 RON, cum a solicitat prin acțiunea introductivă, potrivit prevederilor din contract.

Recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL București, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. cuprinde următoarele critici: 1. Susține că în mod nelegal instanța de apel a unit excepția prematurității prevăzută de art. 720 1 C. proc. civ., invocată de pârâtă, cu fondul cauzei, în speță nefiind nevoie să se administreze dovezi în legătură cu dezlegarea în fond a pricinii. Arată că probele invocate în susținerea acestei excepții au fost altele decât cele necesare fondului cauzei, putând fi astfel administrate separat și cu întâietate.

Deși instanța de apel a reținut că în cuprinsul întâmpinării intimata a reluat excepția de prematuritate invocată la fond și neanalizată de prima instanță (soluție prin care pârâta consideră că i s-a încălcat dreptul la apărare), și această instanță a apreciat în mod eronat că "în absența unei căi de atac a acestei părți, acest aspect nu poate fi analizat în apelul promovat exclusiv de reclamantă pentru că s-ar încălca dispozițiile art. 296 C. proc. civ.", cu referire la teza finală a acestui articol care consfințește principiul "non reformatio in pejus.". Recurenta-pârâtă apreciază ca fiind nelegale aceste rețineri, întrucât promovarea apelului de către pârâtă ar fi fost lipsită de interes, hotărârea instanței de apel profitându-i în totalitate.

În condițiile în care reclamanta nu a câștigat nimic pe fond întrucât i s-a respins în tot acțiunea ca nefondată, nu se poate reține că i s-ar fi putut înrăutăți situația în propria cale de atac. În acest sens, recurenta-pârâtă a depus practică judiciară. Consideră recurenta că, prin nepunerea în discuție a acestei excepții, instanța de apel i-a încălcat grav dreptul la apărare, favorizând apelanta, deși s-ar fi putut dovedi că aceasta nu a respectat legea procesuală întrucât nu a parcurs procedura prealabilă. Or, nu este posibil ca aflarea adevărului, urmărită prin aplicarea principiului "non reformatio in pejus", să se facă prin încălcarea dreptului fundamental la apărare, consfințit de art. 24 din Constituție și care urmărește, de asemenea, aflarea adevărului.

În același timp, deoarece instanța nu a pus în discuția părților aceste aspecte, s-a încălcat și principiul contradictorialității, principiu major ce guvernează procesul civil în dreptul nostru. 2. În altă ordine de idei, se mai arată de către recurenta-pârâtă că, deși la pag. 2 alin. (7) din decizie instanța de apel constată inițial că: "Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că facturile fiscale nr. AA din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008, a căror plată o pretinde reclamanta, coroborate cu avizele de însoțire a mărfii care au stat la baza emiterii lor, nu fac proba faptului juridic al livrării cantităților de produse facturate", la pag.

3 alin. (8), aceeași instanță reține în mod absolut contradictoriu: "Prima instanță a reținut în mod corect existența raportului juridic dintre părți și emiterea facturilor fiscale nr. AA din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008 solicitate la plată în baza unor avize de însoțire a mărfii semnate la rubrica "semnătura de primire", purtând și ștampila punctului de lucru nr. 2 al pârâtei. Prin urmare, aceste facturi acceptate în mod tacit la plată, prin recepționarea mărfii, făceau dovada existenței raportului juridic dintre părți și a obligației de plată a prețului asumată de debitoare, conform art. 46 C. com.". Or, instanța de fond reținuse tocmai contrariul: facturile coroborate cu avizele nu fac proba faptului juridic al livrării și, pe cale de consecință, nici a raportului juridic dintre părți.

Arată că instanța de apel reține că pârâta a recepționat marfa, deși pe aceste avize nu există vreo semnătură dovedită ca aparținând reprezentanților săi, ci doar niște mâzgălituri ilizibile și nu observă nici cel puțin că adresa de livrare de pe avize este alta decât cea a punctului de lucru nr. 2, a cărui ștampilă a fost aplicată pe aceste avize în condiții neclare. Susține recurenta și faptul că la pag. 4 alin. (2) din decizia atacată, instanța de apel întoarce sarcina probei, reținând: "Or, dacă se contesta livrarea în totalitate a mărfii, astfel cum s-a reținut de prima instanță, revenea pârâtei, și nu reclamantei, sarcina de a dovedi, în apărare, cantitatea de marfă returnată și faptul că aceasta era cuprinsă în facturile solicitate la plată în prezenta cauză.

Simplele mențiuni privind returnarea unor paleți inserate pe avizele de însoțire a mărfii nu erau suficiente pentru a convinge instanța că a fost facturată o cantitate de marfă superioară celei livrate.". Recurenta-pârâtă consideră că a dovedit acest fapt. Pe lângă însemnările de pe aceste avize care atestă returul, susține că a depus la dosar, în dovedirea acestui retur, și factura de retur CC din 16 decembrie 2008 - factură cu valoare negativă. Aceasta este singura factură subsecventă celor în discuție, nemaiexistând nicio altă factură între aceasta și facturile solicitate la plată, referindu-se deci chiar la această marfă. Această factură de retur este emisă, semnată, ștampilată și transmisă pârâtei de reclamantă, făcând astfel dovadă în contra sa.

Din cele reținute în decizie și citate puțin mai sus, recurenta-pârâtă consideră că, în mod paradoxal, instanța de apel nu a observat această probă, în jurul căreia, pe fond, au avut loc dezbateri la două termene, cât și o expertiză criminalistică. Recurenta subliniază importanța acestei probe care arată că soldul dintre cele două firme este zero și prin faptul că apelanta a încercat să ascundă această factură de retur. Apreciază că fapta apelantei de a anula unilateral această factură, după ce a fost emisă, semnată, ștampilată și transmisă reclamantei nu anulează valabilitatea și forța probantă a acestei facturi. Ca act juridic civil bilateral, factura nu poate fi anulată numai prin voința uneia dintre părți întrucât s-ar încălca principiul irevocabilității actului juridic civil.

În continuare, la pag. 4 alin. (3) și (4) din decizie, deși reține că s-au făcut plăți parțiale doar în contul uneia dintre facturile fiscale, și anume factura nr. AA din 28 august 2008, instanța de apel în mod greșit apreciază că reclamanta a făcut dovada existenței întregului debit principal. Or, debitul principal este compus din două facturi, în contul celei de-a doua facturi, cea cu nr. BB din 28 august 2008, nefiind efectuată nicio plată parțială, pentru a putea fi considerată așadar ca acceptată tacit. Astfel, din acest punct de vedere, printr-o identitate de rațiune greșit aplicată, instanța de apel adaugă la debit în mod nelegal peste 42.000 RON, valoarea acestei facturi. În ceea ce privește dubiul, la pag.

4 alin. (3) din decizie, instanța de apel face aceleași constatări ca și instanța de fond, și anume că nu se poate determina ce cantitate de marfă a fost returnată pe paleții respectivi. Deși dubiul subzistă, acesta este aplicat nelegal în favoarea apelantei. Chiar dacă este clar că au existat retururi, chiar dacă există factura de retur CC din 16 decembrie 2008, iar plățile parțiale au fost doar în contul uneia dintre facturi, instanța decide în favoarea apelantei și îi acordă întregul debit principal solicitat. Practic, instanța de apel dă câștig de cauză apelantei doar pe baza unor afirmații nedovedite ale acesteia, în apel nefiind adusă nicio probă nouă. Pentru toate motive, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și casarea Deciziei civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL, având în vedere că la termenul din data de 5 iunie 2013 reprezentantul recurentei-reclamantei a declarat că înțelege să nu mai timbreze cererea de recurs, Înalta Curte a invocat din oficiu excepția netimbrării recursului, ce se impune a fi analizată cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ. Recurenta a fost citată cu mențiunea de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 3.224,7 RON și de a aplica timbrul judiciar în valoare de 5 RON, astfel cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare. Citația a fost comunicată recurentei la data de 10 decembrie 2012, la sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură, fiind semnată și ștampilată de avocat B.D.

La termenul stabilit pentru soluționarea recursului, 5 iunie 2013, avocatul B.D., pentru recurenta-reclamantă SC R.D.S.I.E. SRL, s-a prezentat în fața instanței și a declarat că înțelege să nu mai achite taxa judiciară de timbru în cuantumul stabilit de instanță. Așa fiind, în raport de prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 (potrivit cărora neîndeplinirea obligației de plată a taxei de timbru până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii), respectiv art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar (text care face trimitere, sub aspectul sancțiunii nerespectării obligației de a depune timbrul judiciar, la dispozițiile legale referitoare la taxa de timbru), Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E.

SRL, ca netimbrat. Înalta Curte, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, constată că recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL București este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. 1. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este nefondat. Recurenta-pârâtă a susținut producerea unor vătămări procesuale ce nu pot fi altfel înlăturate decât prin anularea actului de procedură efectuat cu încălcarea formelor legale, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, actul de procedură vătămător din perspectiva dreptului său la apărare și a principiului contradictorialității este reprezentat de neanalizarea de către prima instanță a excepției de prematuritate prevăzută de art. 720 1 C. proc.

civ. și de reținerile instanței de apel cu privire la această excepție, care nu a pus-o în discuția părților, făcând aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., cu referire la teza finală a acestui articol care consfințește principiul "non reformatio in pejus". Având în vedere faptul că instanța de recurs analizează numai criticile de nelegalitate invocate în raport de considerentele reținute în hotărârea pronunțată de instanța de apel, vor fi înlăturate susținerile recurentei-pârâte privind încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității prin măsurile procesuale dispuse de prima instanță, respectiv respingerea cererii sale de amânare pentru lipsă de apărare și nepunerea în discuție a excepției prematurității, invocată prin întâmpinarea care a fost depusă peste termenul legal.

Nepunerea în discuție a excepției prematurității de către instanța de apel nu reprezintă o neregularitate procedurală care să fi produs o vătămare recurentei-pârâte, după cum se va arăta. În speță, în practicaua deciziei recurate, instanța de apel a constatat că "prin întâmpinarea formulată de intimată este invocată o excepție ce vizează fondul și nu se discută în mod prealabil, ci în cadrul apelului", iar din modul de dispunere rezultă că s-a soluționat cauza pe fond.

Cum în cauză ambele instanțe au analizat și apreciat asupra existenței raportului juridic stabilit între părți cu privire la care acțiunea în pretenții a fost analizată pe fond, excepția prematurității, chiar dacă nu era verificată în mod distinct, era o dezlegare implicită care, în calea de atac a reclamantei nu putea fi statuată în sens contrar (constatarea prematurității acțiunii), deoarece ar fi reprezentat o agravare în propria cale de atac și, deci, încălcarea regulii non reformatio in pejus, înscrisă în art. 296 partea finală C. proc. civ. Este de principiu că, prin admiterea apelului, nu se poate face părții al cărui apel a fost admis o situație mai rea decât aceea creată prin hotărârea primei instanțe.

Or, în speță, este evident că prin decizia pronunțată în apel pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 121.690,02 RON, reprezentând contravaloare marfă, și 121.690,02 RON, cu titlu de penalități de întârziere, în condițiile în care prin sentința tribunalului, acțiunea promovată de reclamantă a fost respinsă în totalitate. În mod corect, odată neanalizată de tribunal această excepție, instanței de apel nu îi mai era îngăduit să reia dezbaterea asupra ei, în absența unui apel al pârâtei care era inițiatoarea excepției, întrucât, așa cum în mod corect s-a opus și regula non reformatio in pejus afirmată explicit prin dispozițiile art. 296 teza finală C. proc. civ. În consecință, în acest caz lipsește vătămarea recurentei-pârâte, astfel că nu sunt întrunite prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Așa fiind, Înalta Curte constată a fi nerelevante și susținerile pe care recurenta-pârâtă le-ar fi susținut în combaterea acestei excepții. 2. Este de necontestat că între reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL, în calitate de vânzător, și pârâta SC E.D. SRL, în calitatea de distribuitor, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare prin distribuitor autorizat constatat printr-un înscris sub semnătură privată de ambele părți și înregistrat în evidențele reclamantei. Instanța a fost învestită cu soluționarea acțiunii prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata prețului produselor livrate și a penalităților de întârziere pentru neîndeplinirea la scadență a obligației de plată a prețului.

Obligația de plată s-a născut ca urmare a emiterii de către reclamantă a facturilor fiscale nr. AA din 28 august 2008 și BB din 28 august 2008, însoțite de avizele de însoțire a mărfii semnate la rubrica "semnătura de primire" și purtând ștampila punctului 2 de lucru al pârâtei. În conformitate cu dispozițiile art. 46 C. com., factura acceptată este un mijloc de probă în materie comercială, dovedind existența raportului juridic stabilit între părți, respectiv drepturile și obligațiile reciproce. Aceste facturi au fost acceptate, în mod tacit, la plată prin recepționarea mărfii, făcând astfel proba pretențiilor reclamantei în condițiile art. 969 C. civ. și art. 46 C. com. Nu au fost reținute susținerile pârâtei în sensul că înscrisurile analizate nu dovedesc pretențiile reclamantei întrucât nu pot fi considerate facturi acceptate în sensul art. 46 C. com., nefiind semnate de reprezentanții societății pârâte.

Prin facturile depuse la dosar reclamanta a făcut dovada că creanța sa este certă, lichidă și exigibilă, precum și a existenței și întinderii debitului principal solicitat la plată, iar din faptul achitării parțiale a contravalorii facturii nr. AA din 28 august 2008 rezultă prezumția relativă a recunoașterii implicite a dreptului de creanță cuprins în aceasta. Astfel, în mod legal instanța de apel a înlăturat susținerile pârâtei prin care aceasta a contestat comanda mărfii, livrarea sau acceptarea expresă la plată a facturilor și avizelor de însoțire a mărfii și a constatat în mod corect că sarcina de a dovedi cantitatea de marfă returnată și faptul că aceasta era cuprinsă în facturile solicitate revenea pârâtei care contesta livrarea în totalitate a mărfii.

Corect s-a reținut de către instanța de apel că simplele mențiuni privind returnarea unor paleți inserate pe avizele de însoțire a mărfii nu erau suficiente pentru a convinge instanța că a fost facturată o cantitate superioară celei livrate, precum și faptul că niciuna dintre părți nu a fost în măsură să precizeze la ce cantitate de marfă s-au referit aceste mențiuni, paleții fiind simple accesorii pentru manipularea sticlelor ce pot servi la transportarea unui număr diferit de sticle. Se reține, așadar, că instanța de control judiciar a examinat corect raportul juridic obligațional, stabilind judicios regimul juridic al înscrisurilor cu relevanță în identificarea elementelor de configurare a cadrului procesual al cauzei.

Criticile de nelegalitate ale recurentei-pârâte vizând valabilitatea facturii fiscale de retur CC din 16 decembrie 2008 și cele referitoare la fondul cauzei nu pot fi analizate întrucât exced cadrul litigiului, în raport de soluția hotărârii a cărei reformare se solicită în prezentul recurs. Pe de altă parte, examinarea utilității și a concludenței unor probe în soluționarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanței învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanță în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanța de recurs față de cele menționate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunțării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.

În condițiile în care pârâta nu a criticat în recurs dispoziția de obligare la plata penalităților de întârziere, cuprinsă în dispozitivul deciziei instanței de apel, acest aspect nu poate fi examinat. Pentru considerentele expuse, constatând că nu este întrunită niciuna dintre ipotezele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și nici nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 din același cod, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamanta SC R.D.S.I.E. SRL împotriva Deciziei civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.D. SRL București împotriva Deciziei civile nr. 350/2012 din 26 septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 iunie 2013. Procesat de GGC - AZ