ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1775/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 12331 din 24 septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 63891/3/2011, a fost admisă cererea privind completarea dispozitivului Sentinței civile nr. 9101 din 25 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, formulată de petenta R.B.R. SA, în contradictoriu cu intimatul U.P.C., fiind obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON și respingându-se cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin Sentința civilă nr. 9101 din 25 iunie 2012, Tribunalul București s-a pronunțat asupra cererii introductive formulate de reclamant în sensul admiterii excepției lipsei de obiect a acțiunii și respingerii acțiunii pe acest considerent.

Argumentul pentru care acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect a fost acela că, ulterior introducerii acțiunii - 29 septembrie 2011, la data de 10 octombrie 2011, între părți s-a încheiat actul adițional prin care au fost reglementate problemele contestate. Sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că nu are relevanță împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra fondului cererii, ci a constatat că acțiunea e fără obiect, deoarece în momentul sesizării instanței de judecată era în vigoare contractul de credit inițial care a justificat pornirea procesului, aceasta fiind culpa procesuală a pârâtei care a determinat instanța să facă aplicarea prevederilor art. 274 - 275 coroborat cu art. 281 2 C. proc.

civ., cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta R.B.R. SA, care a criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în esență în motivele de apel că în speță, culpa procesuală este a reclamantului. Curtea de Apel, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 50 din 7 februarie 2013, a respins ca nefondat apelul pârâtei R.B.R. SA București.

În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut în esență că în cauză, reclamantul nu a căzut în pretenții, întrucât cererea sa, notificată prealabil pârâtei (prin intermediul procedurii concilierii), a rămas fără obiect doar ulterior inițierii procesului, ca urmare a recunoașterii implicite a pretențiilor sale de către pârâtă, și încheierii actului adițional la contractul supus cercetării judecătorești, act prin care acest contract a fost modificat în sensul solicitat în acțiune. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta R.B.R., solicitând admiterea căii de atac și modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de completare a dispozitivului și pe cale de consecință, de obligare a intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu, în cuantum de 8.305,27 RON.

Recurenta-pârâtă își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte: Cu titlu prealabil recurenta arată că în mod greșit s-a reținut în cuprinsul deciziei recurate că actul adițional de modificare a convenției de credit a fost încheiat în data de 10 octombrie 2012 la mai mult de un an de la data introducerii cererii în data de 10 octombrie 2011 la câteva zile de la data introducerii cererii, când nu fuseseră încă trimise citațiile, astfel cum se poate observa din citativul creat aflat la dosarul de fond, citația de la acea adresă fiind restituită cu mențiunea destinatar mutat, sediul instituției recurente fiind schimbat.

Consideră recurenta că în aceste condiții apare că s-a conformat cererii intimatului astfel cum se solicitase prin invitația la conciliere și cum se solicită prin cererea de chemare în judecată de a cărei existență nu avea încă cunoștință, soluția atacată fiind criticabilă întrucât nu se poate considera că recurenta a recunoscut pretențiile intimatului prin încheierea actului adițional și mai mult decât atât, că a recunoscut că prevederile modificate prin actul adițional ar fi abuzive. Apreciază recurenta că față de faptul că acțiunea a fost înregistrată la 29 septembrie 2011, iar citația transmisă la 13 decembrie 2011, actul adițional fiind încheiat anterior primirii citației, instanța de apel a considerat în mod eronat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 275 C. proc.

civ. Referindu-se la art. 275 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că raționamentul instanței de apel este unul profund greșit, față de faptul că în mod eronat a considerat aceasta că instituția de credit se află în culpă procesuală întrucât la momentul sesizării instanței era în vigoare contractul în forma inițială care a justificat pornirea procesului, iar recurenta, prin conduita sa, ar fi recunoscut implicit pretențiile părții adverse, instanța de fond pronunțându-se asupra excepției lipsei de obiect, neintrând în cercetarea fondului.

Arată recurenta-pârâtă că la termenul de judecată intimatul, în ciuda faptului că a recunoscut faptul că a fost încheiat un act adițional, a susținut în continuare cererea sub aspectele solicitate prin capetele de cerere 1 și 4, că astfel, prin nerenunțarea la susținerea pretențiilor sale ulterior datei încheierii actului adițional, intimatul a obligat recurenta la efectuarea unor importante cheltuieli de judecată prin angajarea unui apărător în cauză, soluția instanței de respingere a cererii justificând solicitarea recurentei de obligare a intimatului, care se află în culpă procesuală, la suportarea cheltuielilor de judecată. Consideră recurenta-pârâtă că dispozițiile art. 275 - 276 C. proc.

civ. fac o aplicare particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată se bazează pe culpa procesuală a părții care a pierdut litigiul, făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și conchizând în sensul că în aplicarea art. 275 C. proc. civ., poziția de parte câștigătoare îi revine, aceasta fiind determinată de raportul existent între conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a litigiului. În continuarea argumentației recurenta-pârâtă, plecând de la dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și având ca limite jurisprudențiale hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de Curtea Europeană de Justiție, prezintă o expunere de motive cu privire la caracterul real, rezonabil și necesar al cheltuielilor de judecată.

Conchide recurenta-pârâtă, în raport de art. 274 C. proc. civ., de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, de art. 30 și 34 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, și de punctele de vedere exprimate în doctrină că posibilitatea instanței de a cenzura cheltuielile de judecată reprezentate de onorariul de avocat trebuie să se limiteze numai la situațiile în care se constată în mod obiectiv că a fost realizat un abuz de drept în acest sens, legiuitorul neoferind posibilitatea instanței sesizate cu soluționarea litigiului de a respinge în integralitate solicitarea părții, care a câștigat procesul, de recuperare a cheltuielilor de judecată. Intimatul-reclamant U.P.C.

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată ca recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. Fundamentul obligației reglementate de art. 274 C. proc. civ. este culpa procesuală conținută în sintagma "parte care cade în pretenții". Așadar, în stabilirea temeiniciei unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța are a se pronunța asupra existenței sau nu a culpei procesuale sub rezerva instituită de art. 275 C. proc. civ. În speță instanța de control judiciar a examinat hotărârea apelată din perspectiva modului în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 275 și 274 C. proc.

civ. raportat la derularea raporturilor dintre părți anterior și ulterior înregistrării acțiunii, soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect fiind rezultatul satisfacerii pretențiilor reclamantului ulterior inițierii demersului judiciar, și nu anterior acestuia. Așadar, în mod legal și temeinic au fost aplicate și interpretate art. 275 și art. 274 C. proc. civ., instanța de control judiciar relevând corect importanța momentului la care intervine recunoașterea pretențiilor în determinarea culpei procesuale. Față de cele mai sus arătate, aserțiunea recurentei că în cauză îi revine poziția de parte câștigătoare care ar fi îndreptățită la admiterea cererii de obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată apare ca fiind nejustificată.

Cea din urmă critică este, de asemenea, nefondată, întrucât stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată este o chestiune subiectivă lăsată la aprecierea instanței și care nu este condiționată de existența unui abuz de drept, astfel cum afirmă recurenta. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei constatând totodată că înscrisul depus la fila 24 nu face dovada în condițiile legii a cheltuielilor de judecată solicitate de intimat, chitanța avocațială fiind depusă în copie, necertificată de parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă R.B.R. SA București împotriva Deciziei nr. 50 din 7 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ