ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1775/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 12331 din 24

septembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în

Dosarul nr. 63891/3/2011, a fost admisă cererea privind completarea

dispozitivului Sentinței civile nr. 9101 din 25 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, formulată de petenta R.B.R. SA, în contradictoriu cu intimatul

U.P.C., fiind obligată pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de

judecată în cuantum de 2.000 RON și respingându-se cererea pârâtei de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin Sentința civilă nr. 9101

din 25 iunie 2012, Tribunalul București s-a pronunțat asupra cererii

introductive formulate de reclamant în sensul admiterii excepției lipsei de

obiect a acțiunii și respingerii acțiunii pe acest considerent.

Argumentul pentru

care acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect a fost acela că, ulterior

introducerii acțiunii - 29 septembrie 2011, la data de 10 octombrie 2011, între

părți s-a încheiat actul adițional prin care au fost reglementate problemele

contestate.

Sub aspectul

acordării cheltuielilor de judecată, instanța a reținut că nu are relevanță

împrejurarea că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra fondului cererii, ci a

constatat că acțiunea e fără obiect, deoarece în momentul sesizării instanței

de judecată era în vigoare contractul de credit inițial care a justificat

pornirea procesului, aceasta fiind culpa procesuală a pârâtei care a determinat

instanța să facă aplicarea prevederilor art. 274 - 275 coroborat cu art. 281

2

C. proc. civ., cu obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de

judecată în cuantum de 2.000 RON și respingerea cererii de acordare a

cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâta R.B.R. SA, care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, invocând în esență în motivele de apel că în

speță, culpa procesuală este a reclamantului.

Curtea de Apel,

secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 50 din 7 februarie 2013, a respins ca

nefondat apelul pârâtei R.B.R. SA București.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a reținut în esență că în cauză,

reclamantul nu a căzut în pretenții, întrucât cererea sa, notificată prealabil

pârâtei (prin intermediul procedurii concilierii), a rămas fără obiect doar

ulterior inițierii procesului, ca urmare a recunoașterii implicite a

pretențiilor sale de către pârâtă, și încheierii actului adițional la

contractul supus cercetării judecătorești, act prin care acest contract a fost

modificat în sensul solicitat în acțiune.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta R.B.R., solicitând admiterea căii de atac și

modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de

completare a dispozitivului și pe cale de consecință, de obligare a intimatului

la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului

litigiu, în cuantum de 8.305,27 RON.

Recurenta-pârâtă își

subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte:

Cu titlu prealabil

recurenta arată că în mod greșit s-a reținut în cuprinsul deciziei recurate că

actul adițional de modificare a convenției de credit a fost încheiat în data de

10 octombrie 2012 la mai mult de un an de la data introducerii cererii în data

de 10 octombrie 2011 la câteva zile de la data introducerii cererii, când nu

fuseseră încă trimise citațiile, astfel cum se poate observa din citativul

creat aflat la dosarul de fond, citația de la acea adresă fiind restituită cu

mențiunea destinatar mutat, sediul instituției recurente fiind schimbat.

Consideră recurenta

că în aceste condiții apare că s-a conformat cererii intimatului astfel cum se

solicitase prin invitația la conciliere și cum se solicită prin cererea de

chemare în judecată de a cărei existență nu avea încă cunoștință, soluția

atacată fiind criticabilă întrucât nu se poate considera că recurenta a

recunoscut pretențiile intimatului prin încheierea actului adițional și mai

mult decât atât, că a recunoscut că prevederile modificate prin actul adițional

ar fi abuzive.

Apreciază recurenta

că față de faptul că acțiunea a fost înregistrată la 29 septembrie 2011, iar

citația transmisă la 13 decembrie 2011, actul adițional fiind încheiat anterior

primirii citației, instanța de apel a considerat în mod eronat că în speță sunt

incidente dispozițiile art. 275 C. proc. civ.

Referindu-se la art.

275 C. proc. civ., recurenta-pârâtă precizează că raționamentul instanței de

apel este unul profund greșit, față de faptul că în mod eronat a considerat

aceasta că instituția de credit se află în culpă procesuală întrucât la

momentul sesizării instanței era în vigoare contractul în forma inițială care a

justificat pornirea procesului, iar recurenta, prin conduita sa, ar fi

recunoscut implicit pretențiile părții adverse, instanța de fond pronunțându-se

asupra excepției lipsei de obiect, neintrând în cercetarea fondului.

Arată

recurenta-pârâtă că la termenul de judecată intimatul, în ciuda faptului că a

recunoscut faptul că a fost încheiat un act adițional, a susținut în continuare

cererea sub aspectele solicitate prin capetele de cerere 1 și 4, că astfel,

prin nerenunțarea la susținerea pretențiilor sale ulterior datei încheierii

actului adițional, intimatul a obligat recurenta la efectuarea unor importante

cheltuieli de judecată prin angajarea unui apărător în cauză, soluția instanței

de respingere a cererii justificând solicitarea recurentei de obligare a

intimatului, care se află în culpă procesuală, la suportarea cheltuielilor de

judecată.

Consideră

recurenta-pârâtă că dispozițiile art. 275 - 276 C. proc. civ. fac o aplicare

particulară a principiului potrivit căruia acordarea cheltuielilor de judecată

se bazează pe culpa procesuală a părții care a pierdut litigiul, făcând

trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și conchizând

în sensul că în aplicarea art. 275 C. proc. civ., poziția de parte câștigătoare

îi revine, aceasta fiind determinată de raportul existent între conținutul

obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărârea de soluționare a

litigiului.

În continuarea

argumentației recurenta-pârâtă, plecând de la dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. și având ca limite jurisprudențiale hotărârile pronunțate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, respectiv de Curtea Europeană de Justiție,

prezintă o expunere de motive cu privire la caracterul real, rezonabil și

necesar al cheltuielilor de judecată.

Conchide

recurenta-pârâtă, în raport de art. 274 C. proc. civ., de art. 132 din Statutul

profesiei de avocat, de art. 30 și 34 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea

și exercitarea profesiei de avocat, și de punctele de vedere exprimate în

doctrină că posibilitatea instanței de a cenzura cheltuielile de judecată

reprezentate de onorariul de avocat trebuie să se limiteze numai la situațiile

în care se constată în mod obiectiv că a fost realizat un abuz de drept în

acest sens, legiuitorul neoferind posibilitatea instanței sesizate cu

soluționarea litigiului de a respinge în integralitate solicitarea părții, care

a câștigat procesul, de recuperare a cheltuielilor de judecată.

Intimatul-reclamant

U.P.C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Înalta Curte,

examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată ca

recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

Fundamentul

obligației reglementate de art. 274 C. proc. civ. este culpa procesuală

conținută în sintagma "parte care cade în pretenții".

Așadar, în stabilirea

temeiniciei unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 274 C. proc. civ.,

instanța are a se pronunța asupra existenței sau nu a culpei procesuale sub

rezerva instituită de art. 275 C. proc. civ.

În speță instanța de

control judiciar a examinat hotărârea apelată din perspectiva modului în care

au fost interpretate și aplicate dispozițiile art. 275 și 274 C. proc. civ.

raportat la derularea raporturilor dintre părți anterior și ulterior

înregistrării acțiunii, soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect

fiind rezultatul satisfacerii pretențiilor reclamantului ulterior inițierii

demersului judiciar, și nu anterior acestuia.

Așadar, în mod legal

și temeinic au fost aplicate și interpretate art. 275 și art. 274 C. proc.

civ., instanța de control judiciar relevând corect importanța momentului la

care intervine recunoașterea pretențiilor în determinarea culpei procesuale.

Față de cele mai sus

arătate, aserțiunea recurentei că în cauză îi revine poziția de parte

câștigătoare care ar fi îndreptățită la admiterea cererii de obligare a

intimatului la plata cheltuielilor de judecată apare ca fiind nejustificată.

Cea din urmă critică

este, de asemenea, nefondată, întrucât stabilirea cuantumului cheltuielilor de

judecată este o chestiune subiectivă lăsată la aprecierea instanței și care nu

este condiționată de existența unui abuz de drept, astfel cum afirmă recurenta.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de

a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., va respinge ca nefondat recursul pârâtei constatând totodată că

înscrisul depus la fila 24 nu face dovada în condițiile legii a cheltuielilor

de judecată solicitate de intimat, chitanța avocațială fiind depusă în copie,

necertificată de parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-pârâtă R.B.R. SA București împotriva Deciziei nr. 50 din

7 februarie 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ