ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6601/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6601/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București sub nr. 831/2/2012, la data de 31 ianuarie 2012, reclamanta

D.V.A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul București și Uniunea Națională a

Barourilor din România solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună anularea Hotărârii cu nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Baroului

București, a Deciziei cu nr. 236 din 3 decembrie 2011 a UNBR și obligarea

pârâților să emită Decizia de primire în avocatură a reclamantei, în condițiile

prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, precum și

înscrierea acesteia în tabloul avocaților definitivi ai Baroului București.

instanței de fond

A. Prin Sentința nr.

2325 din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta D.V.A.,

în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor

din România, în sensul că a fost anulată Hotărârii nr. 7290 din 24 februarie

2011 a Baroului București și Decizia nr. 236 din 3 decembrie 2011 a UNBR.

În consecință,

instanța a dispus obligarea pârâților la emiterea Deciziei de primire în

avocatură a reclamantei în condițiile prevăzute de art. 16 alin. (2) litera b

din Legea nr. 51/1995 și la înscrierea acesteia în tabloul avocaților

definitivi și incompatibili ai Baroului București.

B. Motivele de fapt

și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că refuzul pârâtei de primire a

reclamantei în profesia de avocat, în baza prevederilor art. 16 alin. (2) lit.

b) din Legea nr. 51/1995 este nelegal și netemeinic, fiind corolarul

exercitării dreptului de apreciere al autorității publice cu exces de putere,

în accepțiunea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. c), i) și n) din Legea nr.

554/2004.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că pentru a fi în prezenta unui refuz nejustificat de

soluționare a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. i) teza întâi din

Legea nr. 554/2004, este necesară existența unei comunicări exprese a poziției

autorității publice căreia i s-a adresat cererea, în sensul nerezolvării

acesteia, iar pe de altă parte, refuzul de a soluționa cererea trebuie să se

bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.

Prin Hotărârea nr.

7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului București, cererea

reclamantei de primire în profesia de avocat, formulată în temeiul prevederilor

art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 a fost respinsă ca

neîntemeiată, cu motivarea că din evaluarea petentei a rezultat că aceasta nu

și-a însușit cunoștințele privind profesia de avocat.

Instanța a reținut că

Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului București este

nelegală și netemeinică, fiind emisă cu nerespectarea condițiilor generale de

legalitate ale actului administrativ, precum și cu încălcarea condițiilor

specifice de legalitate prevăzute de lege pentru existența valabilă a actului

administrativ a cărui anulare se solicită.

Curtea a reținut că

Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului București este

emisă cu încălcarea condiției de formă prevăzută de lege pentru existența

valabilă a acesteia, reținând că hotărârea nu este motivată, condiție ad

validitatem de care se leagă și alte condiții de formă exterioare ale actului.

Instanța de fond a

constatat că aprecierea pârâtei, potrivit căreia “din evaluarea petentei a

rezultat că aceasta nu și-a însușit cunoștințele privind profesia de avocat”,

nu îndeplinește cerința motivării actelor administrative, întrucât nu se arată

în concret care au fost dispozițiile legale care guvernează exercitarea

profesiei de avocat pe care reclamanta nu și le-a însușit.

Instanța a reținut că

orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile

fundamentale trebuie motivată, nu doar din perspectiva competenței autorității

de a o emite, ci și din perspectiva posibilității persoanei vizate și a

organului de control judiciar de a aprecia asupra legalității și temeiniciei

măsurii astfel adoptate, respectiv asupra respectării graniței dintre puterea

discreționară și arbitrariu.

În concluzie, a

reținut instanța că motivarea reprezintă o obligație generală a autorităților

publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela

de transparență, în profitul beneficiarului actului care va putea să verifice

dacă actul este sau nu întemeiat, precum și acela de a conferi instanței un

instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel

posibilitatea de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza

emiterii actului administrativ.

Curtea a reținut

incidența în cauză și a altor motive de nulitate a actelor administrative a

căror anulare se solicită în prezenta cauză.

În privința

interpretării și aplicării prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr.

51/1995, instanța de fond a făcut o aplicare directă a prevederilor art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră dreptul la un proces

echitabil și a blocului de convenționalitate constituit de practica constantă a

CEDO în cauzele tip Beian c. României.

La soluționarea

prezentei cauze curtea a avut în vedere hotărârea pronunțată de către CEDO în

cauza Ștefan și Ștef împotriva României, obligatorie pentru instanțele de

judecată, hotărâre prin care instanța europeană a statuat modul de aplicare și

de interpretare al prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din

7 iunie 1995.

Or, instanța de fond

a reținut că situația reclamantei din prezenta cauză este identică cu situația

de fapt și de drept expusă de către CEDO în cauza Ștefan și Ștef împotriva

României, așa încât pentru similitudine de rațiune, instanța și-a însușit

raționamentul instanței europene în privința modului de interpretare al

prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995.

Instanța a reținut că

pârâta Baroul București a transformat interviul prevăzut de art. 16 alin. (2)

lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, într-un veritabil examen de

verificare a cunoștințelor specifice profesiei de avocat, în condițiile în care

pentru primirea în profesia de avocat fără examen, legea instituie în favoarea

reclamantei un drept, necondiționat de promovarea unui test de verificare a

cunoștințelor.

Din jurisprudența

constantă în materie a ÎCCJ instanța a reținut că scutirea de examen a fost

recunoscută numai anumitor categorii de persoane în considerarea calificării

profesionale dobândită de acestea, prin exercitarea timp de 10 ani a uneia sau

a unora dintre profesiile juridice expres și limitativ prevăzute de art. 16

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995.

Curtea a reținut că

prevederile cuprinse Statutul profesiei de avocat derogă și modifică

prevederile Legii nr. 51/1995, act normativ cu forță juridică superioară, fiind

obligatorie respectarea ierarhiei între actele normative, astfel încât actele

normative emise cu depășirea limitelor prevăzute de actul în temeiul căruia a fost

emis urmează a fi lipsite de eficiență juridică.

Așadar, a reținut

instanța că refuzul pârâtei de primire în avocatură a reclamantei cu scutire de

examen nu poate să fie întemeiat pe lipsa însușirii cunoștințelor profesionale

specifice profesiei de avocat, eventualul refuz trebuie să fie fundamentat pe

neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile prevăzute de art. 11 și 13 din Legea

nr. 51 din 7 iunie 1995, în forma în vigoare la data depunerii cererii de

primire în avocatură cu scutire de examen.

declarate de Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România.

Prin cererea de

recurs formulată de Baroul București a fost criticată hotărârea instanței de

fond ca netemeinică și nelegală.

Recurentul a susținut

că reclamanta nu a făcut dovada cunoștințelor legislației de avocat. S-a

susținut că a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii introductive

prin întâmpinarea depusă la fond, care a fost greșit respinsă de instanță,

întrucât singura entitate abilitată să verifice cunoștințele unui candidat

pentru ocuparea unei profesii, indiferent de specialitatea profesiei, este

comisia de examinare și comisia de soluționare a contestațiilor. S-a arătat că

instanța trebuie numai să verifice dacă din punct de vedere administrativ

îndeplinește condițiile de admitere în profesia respectivă.

Recurentul a arătat

că în mod greșit instanța de fond a înlăturat aplicabilitatea prevederilor din

Statutul profesiei de avocat, întrucât atât Legea nr. 51/1995, cât și Statutul

au forță juridică egală.

Uniunea Națională a

Barourilor din România a criticat hotărârea instanței de fond arătând că nu

îndeplinește una dintre condițiile esențiale de formă prevăzute de lege pentru

existența valabilă a acesteia și anume motivarea acesteia, întrucât argumentele

reținute de instanță au fost evidențiate succint și cu totul greșit.

Recurenta a arătat că

în mod cu totul neîntemeiat instanța de fond a reținut neîndeplinirea cerinței

motivării, atât în ceea ce privește Hotărârea nr. 7290/2011 a Baroului

București, cât și Decizia nr. 236/2011 a UNBR, susținându-se că instanța reține

caracterul ei insuficient, raportat la o nemenționare a dispozițiilor legale

care guvernează exercitarea profesiei de avocat, pe care reclamanta nu și le-a

însușit.

Totodată, s-a arătat

că este neîntemeiată reținerea incidenței dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. m)

din Legea nr. 554/2004, referitor la un pretins exces de putere în aprecierea

evoluției reclamantei-intimate la evaluarea cunoștințelor profesionale

specifice profesiei de avocat.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond și pentru greșita interpretare a dispozițiilor art.

16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995.

UNBR a invocat și

motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., susținând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești,

întrucât a obligat pârâții să emită decizia de primire în avocatură a

reclamantei și să procedeze la înscrierea acesteia în tabloul avocaților

definitivi și incompatibili ai Baroului București.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursurile și va casa

hotărârea atacată, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, pentru

considerentele ce urmează:

Înalta Curte a

reținut că la data formulării cererii de primire în profesie de către D.V.A.,

dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea

și exercitarea profesiei de avocat aveau următorul cuprins: „(2) La cerere,

poate fi primit în profesie, cu scutire de examen: b)cel care până la data

primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror,

notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și

dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare, care îl fac nedemn

pentru profesia de avocat”.

Înalta Curte reține

că prin dispozițiile art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, se

prevede că „în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen,

consiliul baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la

organizarea și exercitarea profesiei de avocat”.

În fine, prin

Hotărârea nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului UNBR, care la pct. 5

detaliază procedura de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică

profesiei de avocat, se mai adaugă suplimentar și că „Rezultatul verificării

cunoștințelor … poate determina respingerea cererii de primire în profesie cu

scutire de examen”:

Înalta Curte reține

că, din actele depuse la dosarul cauzei de reclamantă și de intimați, nu

rezultă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a se putea

dispune admiterea cererii de primire în profesia de avocat.

Pe de o parte, este

în sarcina reclamantei să producă probele ce consideră că îi sunt necesare și

favorabile, pentru admiterea unei cereri de chemare în judecată, pe de altă

parte, este sarcina emitentului actului atacat de a depune la dosar toată

documentația avută în vedere la soluționarea cererii de primire în profesie.

Înalta Curte a

constatat că la dosarul cauzei nu sunt depuse înscrisuri care să dovedească

vechimea în funcții juridice de minim 10 ani pentru reclamantă, precum nici

dovada dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare, condiții

cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea în profesie cu scutire de

examen.

Este adevărat că din

deciziile atacate rezultă faptul că recurenții-pârâți au respins cererea

reclamantei numai pentru considerentul că nu a dovedit însușirea cunoștințelor

privind legislația specifică profesiei de avocat, însă la dosarul cauzei nu

sunt depuse înscrisuri care să dovedească îndeplinirea condițiilor ce trebuie

îndeplinite pentru admiterea în profesie cu scutire de examen, înscrisuri

obligatorii pentru soluționarea acestei cereri.

Pentru a nu

prejudicia partea de o cale de atac, având în vedere rolul activ pe care

instanța trebuie să-l manifeste întotdeauna în soluționarea cauzei, pentru a da

posibilitatea administrării probelor necesare, cu respectarea principiului

contradictorialității și al dreptului la apărare, Înalta Curte va casa

hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de fond are

sarcina de a administra întreg probatoriul necesar soluționării acestei cereri,

pentru a se face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege.

De asemenea, instanța

de fond va verifica dacă este competentă, la acest moment, să dispună

înscrierea în tabloul avocaților a mențiunilor solicitate de reclamantă. Pentru

toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va

admite recursurile formulate și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

formulate de Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România

împotriva Sentinței nr. 2325 din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel București,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre competentă soluționare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2013.

Procesat de GGC - LM