ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6601/2013

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 831/2/2012, la data de 31 ianuarie 2012, reclamanta D.V.A. a chemat în judecată pe pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii cu nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Baroului București, a Deciziei cu nr. 236 din 3 decembrie 2011 a UNBR și obligarea pârâților să emită Decizia de primire în avocatură a reclamantei, în condițiile prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, precum și înscrierea acesteia în tabloul avocaților definitivi ai Baroului București.

2. Hotărârea instanței de fond A. Prin Sentința nr. 2325 din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta D.V.A., în contradictoriu cu pârâții Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România, în sensul că a fost anulată Hotărârii nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Baroului București și Decizia nr. 236 din 3 decembrie 2011 a UNBR. În consecință, instanța a dispus obligarea pârâților la emiterea Deciziei de primire în avocatură a reclamantei în condițiile prevăzute de art. 16 alin. (2) litera b din Legea nr. 51/1995 și la înscrierea acesteia în tabloul avocaților definitivi și incompatibili ai Baroului București.

B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii primei instanțe Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că refuzul pârâtei de primire a reclamantei în profesia de avocat, în baza prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 este nelegal și netemeinic, fiind corolarul exercitării dreptului de apreciere al autorității publice cu exces de putere, în accepțiunea prevederilor art. 2 pct. 1 lit. c), i) și n) din Legea nr. 554/2004. Instanța de primă jurisdicție a reținut că pentru a fi în prezenta unui refuz nejustificat de soluționare a unei cereri, conform art. 2 alin. (1) lit. i) teza întâi din Legea nr. 554/2004, este necesară existența unei comunicări exprese a poziției autorității publice căreia i s-a adresat cererea, în sensul nerezolvării acesteia, iar pe de altă parte, refuzul de a soluționa cererea trebuie să se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe exces de putere.

Prin Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului București, cererea reclamantei de primire în profesia de avocat, formulată în temeiul prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 a fost respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că din evaluarea petentei a rezultat că aceasta nu și-a însușit cunoștințele privind profesia de avocat. Instanța a reținut că Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului București este nelegală și netemeinică, fiind emisă cu nerespectarea condițiilor generale de legalitate ale actului administrativ, precum și cu încălcarea condițiilor specifice de legalitate prevăzute de lege pentru existența valabilă a actului administrativ a cărui anulare se solicită.

Curtea a reținut că Hotărârea nr. 7290 din 24 februarie 2011 a Consiliului Baroului București este emisă cu încălcarea condiției de formă prevăzută de lege pentru existența valabilă a acesteia, reținând că hotărârea nu este motivată, condiție ad validitatem de care se leagă și alte condiții de formă exterioare ale actului. Instanța de fond a constatat că aprecierea pârâtei, potrivit căreia “din evaluarea petentei a rezultat că aceasta nu și-a însușit cunoștințele privind profesia de avocat”, nu îndeplinește cerința motivării actelor administrative, întrucât nu se arată în concret care au fost dispozițiile legale care guvernează exercitarea profesiei de avocat pe care reclamanta nu și le-a însușit.

Instanța a reținut că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile și libertățile fundamentale trebuie motivată, nu doar din perspectiva competenței autorității de a o emite, ci și din perspectiva posibilității persoanei vizate și a organului de control judiciar de a aprecia asupra legalității și temeiniciei măsurii astfel adoptate, respectiv asupra respectării graniței dintre puterea discreționară și arbitrariu. În concluzie, a reținut instanța că motivarea reprezintă o obligație generală a autorităților publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparență, în profitul beneficiarului actului care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum și acela de a conferi instanței un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.

Curtea a reținut incidența în cauză și a altor motive de nulitate a actelor administrative a căror anulare se solicită în prezenta cauză. În privința interpretării și aplicării prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995, instanța de fond a făcut o aplicare directă a prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce consacră dreptul la un proces echitabil și a blocului de convenționalitate constituit de practica constantă a CEDO în cauzele tip Beian c. României.

La soluționarea prezentei cauze curtea a avut în vedere hotărârea pronunțată de către CEDO în cauza Ștefan și Ștef împotriva României, obligatorie pentru instanțele de judecată, hotărâre prin care instanța europeană a statuat modul de aplicare și de interpretare al prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995. Or, instanța de fond a reținut că situația reclamantei din prezenta cauză este identică cu situația de fapt și de drept expusă de către CEDO în cauza Ștefan și Ștef împotriva României, așa încât pentru similitudine de rațiune, instanța și-a însușit raționamentul instanței europene în privința modului de interpretare al prevederilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995. Instanța a reținut că pârâta Baroul București a transformat interviul prevăzut de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, într-un veritabil examen de verificare a cunoștințelor specifice profesiei de avocat, în condițiile în care pentru primirea în profesia de avocat fără examen, legea instituie în favoarea reclamantei un drept, necondiționat de promovarea unui test de verificare a cunoștințelor.

Din jurisprudența constantă în materie a ÎCCJ instanța a reținut că scutirea de examen a fost recunoscută numai anumitor categorii de persoane în considerarea calificării profesionale dobândită de acestea, prin exercitarea timp de 10 ani a uneia sau a unora dintre profesiile juridice expres și limitativ prevăzute de art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995. Curtea a reținut că prevederile cuprinse Statutul profesiei de avocat derogă și modifică prevederile Legii nr. 51/1995, act normativ cu forță juridică superioară, fiind obligatorie respectarea ierarhiei între actele normative, astfel încât actele normative emise cu depășirea limitelor prevăzute de actul în temeiul căruia a fost emis urmează a fi lipsite de eficiență juridică.

Așadar, a reținut instanța că refuzul pârâtei de primire în avocatură a reclamantei cu scutire de examen nu poate să fie întemeiat pe lipsa însușirii cunoștințelor profesionale specifice profesiei de avocat, eventualul refuz trebuie să fie fundamentat pe neîndeplinirea oricăreia dintre condițiile prevăzute de art. 11 și 13 din Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, în forma în vigoare la data depunerii cererii de primire în avocatură cu scutire de examen. 3. Recursurile declarate de Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România. Prin cererea de recurs formulată de Baroul București a fost criticată hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Recurentul a susținut că reclamanta nu a făcut dovada cunoștințelor legislației de avocat.

S-a susținut că a fost invocată excepția inadmisibilității acțiunii introductive prin întâmpinarea depusă la fond, care a fost greșit respinsă de instanță, întrucât singura entitate abilitată să verifice cunoștințele unui candidat pentru ocuparea unei profesii, indiferent de specialitatea profesiei, este comisia de examinare și comisia de soluționare a contestațiilor. S-a arătat că instanța trebuie numai să verifice dacă din punct de vedere administrativ îndeplinește condițiile de admitere în profesia respectivă. Recurentul a arătat că în mod greșit instanța de fond a înlăturat aplicabilitatea prevederilor din Statutul profesiei de avocat, întrucât atât Legea nr. 51/1995, cât și Statutul au forță juridică egală.

Uniunea Națională a Barourilor din România a criticat hotărârea instanței de fond arătând că nu îndeplinește una dintre condițiile esențiale de formă prevăzute de lege pentru existența valabilă a acesteia și anume motivarea acesteia, întrucât argumentele reținute de instanță au fost evidențiate succint și cu totul greșit. Recurenta a arătat că în mod cu totul neîntemeiat instanța de fond a reținut neîndeplinirea cerinței motivării, atât în ceea ce privește Hotărârea nr. 7290/2011 a Baroului București, cât și Decizia nr. 236/2011 a UNBR, susținându-se că instanța reține caracterul ei insuficient, raportat la o nemenționare a dispozițiilor legale care guvernează exercitarea profesiei de avocat, pe care reclamanta nu și le-a însușit.

Totodată, s-a arătat că este neîntemeiată reținerea incidenței dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. m) din Legea nr. 554/2004, referitor la un pretins exces de putere în aprecierea evoluției reclamantei-intimate la evaluarea cunoștințelor profesionale specifice profesiei de avocat. Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond și pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995. UNBR a invocat și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susținând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât a obligat pârâții să emită decizia de primire în avocatură a reclamantei și să procedeze la înscrierea acesteia în tabloul avocaților definitivi și incompatibili ai Baroului București.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză va admite recursurile și va casa hotărârea atacată, cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, pentru considerentele ce urmează: Înalta Curte a reținut că la data formulării cererii de primire în profesie de către D.V.A., dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat aveau următorul cuprins: „(2) La cerere, poate fi primit în profesie, cu scutire de examen: b)cel care până la data primirii în profesia de avocat a îndeplinit funcția de judecător, procuror, notar public, consilier juridic sau jurisconsult timp de cel puțin 10 ani și dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare, care îl fac nedemn pentru profesia de avocat”.

Înalta Curte reține că prin dispozițiile art. 21 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, se prevede că „în cazul cererilor de primire în profesie cu scutire de examen, consiliul baroului poate să verifice cunoștințele solicitantului cu privire la organizarea și exercitarea profesiei de avocat”. În fine, prin Hotărârea nr. 902 din 11 septembrie 2010 a Consiliului UNBR, care la pct. 5 detaliază procedura de verificare a cunoștințelor privind legislația specifică profesiei de avocat, se mai adaugă suplimentar și că „Rezultatul verificării cunoștințelor … poate determina respingerea cererii de primire în profesie cu scutire de examen”: Înalta Curte reține că, din actele depuse la dosarul cauzei de reclamantă și de intimați, nu rezultă dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru a se putea dispune admiterea cererii de primire în profesia de avocat.

Pe de o parte, este în sarcina reclamantei să producă probele ce consideră că îi sunt necesare și favorabile, pentru admiterea unei cereri de chemare în judecată, pe de altă parte, este sarcina emitentului actului atacat de a depune la dosar toată documentația avută în vedere la soluționarea cererii de primire în profesie. Înalta Curte a constatat că la dosarul cauzei nu sunt depuse înscrisuri care să dovedească vechimea în funcții juridice de minim 10 ani pentru reclamantă, precum nici dovada dacă nu i-a încetat activitatea din motive disciplinare, condiții cumulative ce trebuie îndeplinite pentru admiterea în profesie cu scutire de examen.

Este adevărat că din deciziile atacate rezultă faptul că recurenții-pârâți au respins cererea reclamantei numai pentru considerentul că nu a dovedit însușirea cunoștințelor privind legislația specifică profesiei de avocat, însă la dosarul cauzei nu sunt depuse înscrisuri care să dovedească îndeplinirea condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru admiterea în profesie cu scutire de examen, înscrisuri obligatorii pentru soluționarea acestei cereri. Pentru a nu prejudicia partea de o cale de atac, având în vedere rolul activ pe care instanța trebuie să-l manifeste întotdeauna în soluționarea cauzei, pentru a da posibilitatea administrării probelor necesare, cu respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare, Înalta Curte va casa hotărârea atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de fond are sarcina de a administra întreg probatoriul necesar soluționării acestei cereri, pentru a se face dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege. De asemenea, instanța de fond va verifica dacă este competentă, la acest moment, să dispună înscrierea în tabloul avocaților a mențiunilor solicitate de reclamantă. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile formulate de Baroul București și Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva Sentinței nr. 2325 din 2 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 octombrie 2013. Procesat de GGC - LM