ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 929/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011 (2357/2011), printre altele, a fost admisă cererea inculpatului S.M.C. și i s-a permis acestuia părăsirea teritoriului României în perioada 19 martie 2012 - 16 aprilie 2012. Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reținut că inculpatul a solicitat încuviințarea din partea instanței de părăsire a teritoriului României pe o perioadă determinată, respectiv 19 martie - 16 aprilie 2012, în interes profesional, în legătură cu afacerile familiei, precum și în interes procesual, respectiv pentru a ridica mai multe înscrisuri, pe care să le folosească în cadrul procesului penal, în vederea formulării unei apărări eficiente.

S-a apreciat că motivele invocate sunt întemeiate și inculpatul prezintă garanții că va reveni în țară la finalul perioadei încuviințate de instanță, având în vedere că are 5 copii și soția aflată în trimestrul 3 de sarcină, membrii familiei inculpatului rămânând în țară. Totodată, s-a reținut că inculpatul a arătat, la momentul admiterii cererii de liberare provizorie, că are cunoștință de dispozițiile legale în materie, mai ales că nerespectarea uneia dintre obligațiile stabilite de instanță conduce la revocarea acesteia și la luarea unei măsuri preventive privative de libertate, fiind avut în vedere că scopul instituirii obligațiilor din cadrul instituției libertății supravegheate este buna desfășurare a procesului penal, legată inclusiv de prezența inculpatului la cercetarea judecătorească și nu restrângerea, în abstract, a libertății de mișcare a inculpatului care are o astfel de măsură preventivă.

Față de cele arătate, i s-a permis inculpatului să părăsească teritoriul României pe perioada solicitată de acesta. În ceea ce privește natura cererii formulate de inculpat, s-a apreciat că nu este vorba de o modificare a controlului judiciar, obligațiile instituite în sarcina inculpatului rămânând în continuare neschimbate, ci de o punere în aplicare a măsurii prevăzute la art. 160 2 alin. (3) lit. a) C. proc. pen. Împotriva încheierii anterior menționate, a declarat recurs Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A., solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate și, în rejudecare, pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, în sensul respingerii cererii formulate de inculpatul S.M.C.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul intimatului inculpat și ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate. Înalta Curte, examinând recursul declarat în cauză, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acestea este fondat pentru considerentele care urmează. Potrivit art. 136 alin. (l) C. proc. pen., măsurile preventive și restricțiile impuse de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., sunt mijloacele de constrângere prevăzute de lege pe care le pot lua organele de urmărire penală și instanțele de judecată pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Scopul de prevenire poate fi atins, în cazul învinuitului sau inculpatului, printr-o atingere minimă adusă libertății lor individuale, cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara fără o învoire specială, de a se prezenta periodic la poliție, de a depune o cauțiune, etc. În alte cazuri, devine necesară privarea de libertate pe o anumită perioadă de timp sau chiar pe întreaga durată a procesului. De aceea, în reglementarea măsurilor preventive, se recomandă instituirea unor măsuri cu grad diferențiat de constrângere a libertății individuale sau a altor drepturi și libertăți, astfel încât să poată fi aleasă, în funcție de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.

Inviolabilitatea libertății individuale fiind consacrată în art. 23 din Constituție, o măsură restrictivă de libertate înseamnă o excepție de la exercițiul drepturilor omului și al libertăților sale fundamentale, care trebuie să implice o procedură adecvată, astfel încât să se evite, pe cât posibil, orice abuz al autorităților judiciare și să instituie mijloace pentru descoperirea și înlăturarea abuzurilor și erorilor. O dispoziție și mai cuprinzătoare este inclusă în art. 5 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căreia nicio persoană nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. În prezenta cauză, se reține că prin încheierea din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011 (1034/2011), s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului S.M.C., în temeiul art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen., dispunându-se, printre alte interdicții, și aceea ca inculpatul „să nu depășească teritoriul României fără încuviințarea instanței care a dispus măsura”. Conform art. 160 3 C. proc. pen., „controlul judiciar instituit de instanță poate fi oricând modificat sau ridicat de aceasta, în total sau în parte, pentru motive temeinice”. Controlul judiciar, fie că este instituit în condițiile art. 160 2 C. proc. pen., fie în condițiile art. 145, respectiv, art. 145 1 C. proc. pen., nu trebuie menținut sine die și în aceleași limite, ci trebuie adaptat în raport cu datele concrete ale cauzei, astfel că, atunci când acestea impun, obligațiile stabilite pot fi extinse sau, dimpotrivă, restrânse. Legea nu prevede, în mod expres, care sunt cauzele în raport de care o persoană în sarcina căreia au fost impuse obligațiile prevăzute la art. 160 2 alin. (3) C. proc.

pen., poate beneficia de încuviințarea părăsirii temporare a teritoriului țării, instanța de judecată urmând să aprecieze dacă împrejurările la care face referire cel care formulează o astfel de cerere constituie motive temeinice pentru încuviințarea părăsirii țării pe o perioadă determinată, ținând seama și de scopul urmărit de legiuitor în reglementarea măsurii liberării provizorii sub control judiciar. În cauza de față, se constată, însă, că temeiurile care au determinat instituirea controlului judiciar nu s-au schimbat, astfel că nu se impune ca acesta să fie modificat. Înalta Curte apreciază că argumentele invocate de inculpatul S.M.C.

în susținerea cererii formulate, cu referire la afacerile familiei și imposibilitatea soției inculpatului de a se deplasa în străinătate datorită stării sale de sănătate, fiind însărcinată în luna a șaptea, precum și la invitația primită din partea unei persoane pentru ca inculpatul să se deplaseze în anumite țări și să discute despre derularea unor eventuale afaceri, nu pot fi apreciate ca reprezentând motive temeinice, de natură a conduce la concluzia că prezența acestuia în afara teritoriului țării este imperios necesară, deplasarea inculpatului în mai multe țări, în vederea rezolvării unor chestiuni legate de investițiile familiei, dar și pentru a onora invitațiile unor oameni de afaceri străini, potențiali investitori în România, neputând fi circumscrisă unei situații obiective, care să reclame deplasarea imediată a acestuia în afara teritoriului țării.

Astfel fiind, se constată că în mod greșit Curtea de Apel București a admis cererea inculpatului S.M.C. și i-a permis acestuia să părăsească teritoriului României pentru o anumită perioadă de timp, respectiv 19 martie 2012 - 16 aprilie 2012, având în vedere și scopul pentru care au fost impuse restricțiile prevăzute la art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., și anume buna desfășurare a procesului penal în ansamblul său. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A încheierii din 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011 (2357/2011), va casa, în parte, încheierea atacată și, în rejudecare, va respinge, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul S.M.C.

privind modificarea controlului judiciar instituit prin încheierea din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011. Se vor menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. împotriva încheierii din 15 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 5892/2/2011(2357/2011), privind pe inculpatul S.M.C. Casează, în parte, încheierea atacată și, rejudecând, respinge, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul S.M.C. privind modificarea controlului judiciar instituit prin încheierea din 23 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a Il-a penală, pronunțată în dosarul nr. 2357/2/2011. Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul inculpat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 martie 2012.