ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2900/2013

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentin ța penală nr. 457 din 30 octombrie 2012 Tribunalul Constanța, în baza art. 197 alin. (1) și alin. (3) C. pen. cu aplicarea art. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul D.D. la pedeapsa 7 ani închisoare și interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), e) C. pen., pentru infracțiunea de viol. În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b), e) C. pen. În baza art. 88 C. pen., a dedus perioada re ținerii și arestării preventive de la 07 aprilie 2012 la zi.

În baza art. 350 C. proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului D.D.. În baza art. 14 C. proc. pen., art. 17 C. proc. pen. și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1349, art. 1357 și urm. C. civ., a obligat pe inculpatul D.D. la plata sumei de 10.000 lei reprezentând daune morale către partea civilă B.G. prin reprezentant legal B.V. În baza art. 109 C. proc. pen. a dispus ca după soluționarea definitivă a cauzei să se restituie mijloacele de probă constând în: un preș din cauciuc, un pet de 6 litri alb, gol, o pereche de blugi albaștri, chiloți, bluzon de culoare neagră cu inscripția R.S., o pereche de pantaloni sport, roșii cu dungi albe laterale și cu inscripția L., două huse din material textil gri cu negru ridicate din autocamionul, către inculpatul D.D.

și o pereche chiloți de damă negri către partea vătămată B.G. A dispus ata șarea la dosarul cauzei la data rămânerii definitive a cauzei a mijloacelor de probă constând în: o probă biologică de pe mânerul de deschidere al portierei și o probă biologică de pe mânerul interior care ajută la închiderea portierei pe interior. Pentru a pronun ța această sentință, instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 505/P întocmit la data de 04 mai 2012 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea în judecată, a inculpatului D.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. În sarcina inculpatului, s-a reținut, în fapt, că la data de 06 aprilie 2012 prin constrângere a întreținut un raport sexual normal cu partea vătămată B.G., știind că aceasta este minoră.

În cursul judecății a fost audiată partea vătămată B.G. (fila 38) și martorii I.A. (fila 99), B.L. (fila 63), B.V. (fila 61), Z.R. (fila 96), D.P. (fila 97), D.Z. (fila 98), D.V. (fila 135) și M.E. (fila 149), s-a întocmit un referat de evaluare pentru inculpatul D.D. de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța (fila 53) și un referat de anchetă socială la domiciliul din com. Lumina pentru partea vătămată B.G. (fila 59). Inculpatul D.D. s-a prevalat de dreptul la tăcere, nefiind astfel audiat în cursul cercetării judecătorești.

În cursul judecății, date fiind declarațiile contrare date de partea vătămată, evidenta neînțelegere dintre cei doi părinți ai victimei, precum și indiciile că partea vătămată a fost influențată să își schimbe declarația de mama sa, care la rândul ei a fost influențată de familia inculpatului, urmare a relației de concubinaj cu unchiul inculpatului, s-a încercat numirea unui curator părții v ătămate care să-i apere interesele, însă nu s-a reușit acest lucru, autoritățile tutelare contactate fiind în imposibilitatea contactării victimei și a mamei acesteia. Curtea de Apel Constan ța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 6/MP din 13 martie 2013, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc.

pen., a admis apelul formulat de apelantul inculpat D.D. împotriva sentinței penale nr. 457 din 30 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 5261/118/2012. A desfiin țat în parte sentința penală nr. 457 din 30 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 5261/118/2012 și rejudecând a dispus: În baza art. 334 C. proc. pen., a respins, ca nefondat ă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D.D. A redus pedeapsa aplicat ă inculpatului D.D. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic.art. 74 lit. a) C. pen. de la 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen.

la 5 ani închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. A men ținut celelalte dispoziții ale sentinței primei instanțe care nu sunt contrare prezentei decizii. În baza art. 383 alin. (1) 1 C. proc. pen. în ref. la art. 350 C. proc. pen. și art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului D.D., iar în baza art. 383 alin. (2) C. proc. pen., a dedus arestul preventiv, pentru inculpatul D.D. de Ia 30 octombrie 2012, la zi. Împotriva sus-menționatei decizii a declarat recurs inculpatul D.D., solicitând, în baza art. 385 15 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului, în principal, pentru cazul de casare prev. de art. 385 9 pe.

12 C. proc. pen. și achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susținând că infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. pentru care a fost condamnat îi lipsește elementul constitutiv al vinovăției sub forma intenției directe. În aceast ă ordine de idei a precizat că este de acord cu motivarea Curții de Apel Constanța de la paginile 19-21, doar în parte, în sensul că s-a stabilit cu claritate și certitudine situația de fapt, fiind analizate toate depozițiile părții vătămate și ale martorilor pe baza cărora a fost descrisă situația de fapt conform căreia partea vătămată B.G., în cunoștință de cauză, a urcat singură și de bună-voie în camion. Pe baza acestor date, concluzia sa este aceea c ă nu sunt întrunite ipotezele normative prevăzute de art. 197 C. pen., în raport de care infracțiunea trebuia să se producă ca efect al unei constrângeri fizice sau morale pe care ar fi exercitat-o asupra părții vătămate.

Mai mult, fiind în situația unei infracțiuni de viol, ar fi trebuit să profite de imposibilitatea p ărții vătămate de a-și exprima voința. Or, în prezenta cauză nu rezultă de unde anume s-a tras această concluzie. A mai ar ătat că a cunoscut-o pe partea vătămată în urmă cu 7 ani, iar în tot acest interval de timp aceasta a urmat o școală normală și nu a manifestat nici un comportament din care să rezulte că ar fi avut un IQ scăzut, datorită căruia să fi fost în imposibilitate de a-și exprima voința, astfel cum rezultă din raportul medico-legal din 24 septembrie 2012, constatare făcută după săvârșirea violului. Dimpotriv ă, partea vătămată a avut o reprezentare absolută și totală asupra a tot ce s-a întâmplat, iar el nu avea cum să cunoască că aceasta avea probleme psihice, care de altfel, s-au descoperit după comiterea faptei.

În subsidiar, a invocat cazul de casare prev. de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. vizând greșita aplicare a legii, solicitând schimbarea încadrării juridice din cea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în cea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv din viol în act sexual cu un minor, pentru aceasta din urmă limitele de pedeapsă fiind altele. Pe cale de consecin ță, după schimbarea încadrării juridice astfel cum s-a arătat, a solicitat reindividualizarea pedepsei aplicate având în vedere circumstanțele sale personale, respectiv lipsa antecedentelor penale, vârsta tânără, faptul că a avut un loc de muncă, aspecte față de care a cerut aplicarea unei pedepse spre minimul prevăzut de lege, cu reținerea disp.

art. 86 1 C. pen., apreciind că o pedeapsă fără executare efectivă în regim de detenție i-ar fi mult mai benefică. Analiz ând calea de atac promovată prin prisma motivelor evocate, dar și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de inculpatul D.D. este nefondat. Referitor la primul motiv de casare sus ținut de inculpatul D.D. întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. vizând solicitarea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, și anume, lipsa intenției directe în săvârșirea faptei, precum și cel vizând pct. 17 2 al art. 385 9 C. proc.

pen. vizând greșita încadrare juridică dată faptei solicitând schimbarea din cea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în cea prev. de art. 198 alin. (1) C. pen., respectiv din viol în act sexual cu un minor, Înalta Curte constată că, pe de o parte, ambele motive vizează modificarea stării de fapt reținută cu caracter definitiv de către instanța de apel, iar pe de altă parte, cel de-al doilea nu se circumscrie noțiunii de „greșită aplicare a legii" și nu poate fi cenzurat de instanța de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen. Aceasta în condițiile în care prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate și cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385 9 C. proc.

pen. Or, judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Limitarea obiectului judec ății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege. A șa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii.

De aceea, instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. În acest context, recursul nu este o cale de atac asem ănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicție (fond și apel). Legisla ția procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție.

Analiz ând hotărârea pronunțată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., invocat de inculpatul D.D. cu privire la solicitarea de reindividualizare a pedepsei după schimbarea încadrării juridice a faptei în raport de circumstanțele sale personale, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor C. proc. pen. raportate la cazurile de casare care au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, cu referire la data la care a fost pronunțată decizia penală nr. 259 a Curții de Apel Constanța, respectiv 13 martie 2013, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. a fost abrogat, sub aspectul reindividualizării pedepsei. Noile dispozi ții ale art. 385 9 pct. 14 astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 2/2013 se referă doar la cazul în care se poate face recurs atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

A șa fiind, Înalta Curte constată că din sfera de cenzură a acestei instanțe, în calea de atac a recursului a fost exclusă greșita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen., rămânând astfel numai situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ceea ce în speță nu s-a întâmplat. Fa ță de considerentele anterior expuse, constatând că nu este incident vreunul dintre cazurile de casare ce ar putea fi avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. , urmând a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 6/MP din data de 13 martie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 07 aprilie 2012 la 27 septembrie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 septembrie 2013.