ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2900/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2900/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentin

ța penală nr. 457 din

30 octombrie 2012 Tribunalul Constanța, în baza art. 197 alin. (1) și alin. (3)

C. pen. cu aplicarea art. art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin.

(1) lit. a) C. pen. a condamnat pe inculpatul D.D. la pedeapsa 7 ani închisoare

și interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

teza a II-a, b), e) C. pen., pentru infracțiunea de viol.

În baza art. 71 C.

pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a,

b), e) C. pen.

În baza art. 88 C.

pen., a dedus perioada re

ținerii

și arestării preventive de la 07 aprilie 2012 la zi.

În baza art. 350 C.

proc. pen., a menținut măsura arestării preventive a inculpatului D.D..

În baza art. 14 C.

proc. pen., art. 17 C. proc. pen. și art. 346 C. proc. pen. raportat la art. 1349,

art. 1357 și urm. C. civ., a obligat pe inculpatul D.D. la plata sumei de

10.000 lei reprezentând daune morale către partea civilă B.G. prin reprezentant

legal B.V.

În baza art. 109 C. proc. pen.

a dispus ca după

soluționarea definitivă a cauzei să se restituie mijloacele de probă constând

în: un preș din cauciuc, un pet de 6 litri alb, gol, o pereche de blugi

albaștri, chiloți, bluzon de culoare neagră cu inscripția R.S., o pereche de

pantaloni sport, roșii cu dungi albe laterale și cu inscripția L., două huse

din material textil gri cu negru ridicate din autocamionul, către inculpatul D.D.

și o pereche chiloți de damă negri către partea vătămată B.G.

A dispus ata

șarea la dosarul

cauzei la data rămânerii definitive a cauzei a mijloacelor de probă constând

în: o probă biologică de pe mânerul de deschidere al portierei și o probă

biologică de pe mânerul interior care ajută la închiderea portierei pe

interior.

Pentru a pronun

ța această sentință,

instanța de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reținut

următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 505/P

întocmit la data de

04 mai 2012 de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța s-a dispus trimiterea

în judecată, a inculpatului D.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. art.

197 alin. (1) și (3) C. pen.

În sarcina inculpatului, s-a reținut,

în fapt, că la data de 06 aprilie 2012 prin constrângere a întreținut un raport

sexual normal cu partea vătămată B.G., știind că aceasta este minoră.

În cursul judecății a fost audiată

partea vătămată B.G. (fila 38) și martorii I.A. (fila 99), B.L. (fila 63), B.V.

(fila 61), Z.R. (fila 96), D.P. (fila 97), D.Z. (fila 98), D.V. (fila 135) și

M.E. (fila 149), s-a întocmit un referat de evaluare pentru inculpatul D.D. de

către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Constanța (fila 53) și un

referat de anchetă socială la domiciliul din com. Lumina pentru partea vătămată

B.G. (fila 59).

Inculpatul D.D.

s-a prevalat de

dreptul la tăcere, nefiind astfel audiat în cursul cercetării judecătorești.

În cursul judecății, date fiind

declarațiile contrare date de partea vătămată, evidenta neînțelegere dintre cei

doi părinți ai victimei, precum și indiciile că partea vătămată a fost

influențată să își schimbe declarația de mama sa, care la rândul ei a fost

influențată de familia inculpatului, urmare a relației de concubinaj cu unchiul

inculpatului, s-a încercat numirea unui curator părții

v

ătămate care să-i

apere interesele, însă nu s-a reușit acest lucru, autoritățile tutelare contactate

fiind în imposibilitatea contactării victimei și a mamei acesteia.

Curtea de Apel Constan

ța, secția penală și

pentru cauze penale cu minori și de familie, prin Decizia penală nr. 6/MP din

13 martie 2013, în baza art. 379 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a

admis apelul formulat de apelantul inculpat D.D. împotriva sentinței penale nr.

457 din 30 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar nr. 5261/118/2012.

A desfiin

țat în parte sentința

penală nr. 457 din 30 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosar

nr. 5261/118/2012 și rejudecând a dispus:

În baza art. 334 C. proc. pen.,

a respins, ca

nefondat

ă

cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpatul D.D.

A redus pedeapsa aplicat

ă inculpatului D.D.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic.art.

74 lit. a) C. pen. de la 7 ani închisoare și 2 ani interzicerea

drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) și e) C. pen. la 5 ani

închisoare și 1 an interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a

II-a, b) și e) C. pen.

A men

ținut celelalte dispoziții ale

sentinței primei instanțe care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 383 alin. (1)

1

C. proc. pen. în ref. la art. 350 C. proc. pen. și art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului D.D., iar în baza art.

383 alin. (2) C. proc. pen., a dedus arestul preventiv, pentru inculpatul D.D.

de Ia 30 octombrie 2012, la zi.

Împotriva sus-menționatei decizii a

declarat recurs inculpatul D.D., solicitând, în baza art. 385

15

pct.

2 lit. b) C. proc. pen., admiterea recursului, în principal, pentru cazul de

casare prev. de art. 385

9

pe. 12 C. proc. pen. și achitarea în

temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen., susținând

că infracțiunii prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. pentru care a

fost condamnat îi lipsește elementul constitutiv al vinovăției sub forma

intenției directe.

În aceast

ă ordine de idei a

precizat că este de acord cu motivarea Curții de Apel Constanța de la paginile

19-21, doar în parte, în sensul că s-a stabilit cu claritate și certitudine

situația de fapt, fiind analizate toate depozițiile părții vătămate și ale

martorilor pe baza cărora a fost descrisă situația de fapt conform căreia

partea vătămată B.G., în cunoștință de cauză, a urcat singură și de bună-voie

în camion.

Pe baza acestor date, concluzia sa

este aceea c

ă

nu sunt întrunite ipotezele normative prevăzute de art. 197 C. pen., în raport

de care infracțiunea trebuia să se producă ca efect al unei constrângeri fizice

sau morale pe care ar fi exercitat-o asupra părții vătămate. Mai mult, fiind în

situația unei infracțiuni de viol, ar fi trebuit să

profite de

imposibilitatea p

ărții

vătămate de a-și exprima voința. Or, în prezenta cauză nu rezultă de unde anume

s-a tras această concluzie.

A mai ar

ătat că a cunoscut-o pe partea

vătămată în urmă cu 7 ani, iar în tot acest interval de timp aceasta a urmat o

școală normală și nu a manifestat nici un comportament din care să rezulte că

ar fi avut un IQ scăzut, datorită căruia să fi fost în imposibilitate de a-și

exprima voința, astfel cum rezultă din raportul medico-legal din 24 septembrie 2012,

constatare făcută după săvârșirea violului.

Dimpotriv

ă, partea vătămată a

avut o reprezentare absolută și totală asupra a tot ce s-a întâmplat, iar el nu

avea cum să cunoască că aceasta avea probleme psihice, care de altfel, s-au

descoperit după comiterea faptei.

În subsidiar, a invocat cazul de

casare prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen. vizând

greșita aplicare a legii, solicitând schimbarea încadrării juridice din cea

prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în cea prev. de art. 198 alin. (1) C.

pen., respectiv din viol în act sexual cu un minor, pentru aceasta din urmă

limitele de pedeapsă fiind altele.

Pe cale de consecin

ță, după schimbarea

încadrării juridice astfel cum s-a arătat, a solicitat reindividualizarea

pedepsei aplicate având în vedere circumstanțele sale personale, respectiv

lipsa antecedentelor penale, vârsta tânără, faptul că a avut un loc de muncă,

aspecte față de care a cerut aplicarea unei pedepse spre minimul prevăzut de

lege, cu reținerea disp. art. 86

1

C. pen., apreciind că o pedeapsă fără

executare efectivă în regim de detenție i-ar fi mult mai benefică.

Analiz

ând calea de atac promovată prin

prisma motivelor evocate, dar și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul

declarat de inculpatul D.D. este nefondat.

Referitor la primul motiv de casare

sus

ținut

de inculpatul D.D. întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 12 C.

proc. pen. vizând solicitarea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând lipsa unui element

constitutiv al infracțiunii, și anume, lipsa intenției directe în săvârșirea

faptei, precum și cel vizând pct. 17

2

al art. 385

9

C.

proc. pen. vizând greșita încadrare juridică dată faptei solicitând schimbarea

din cea prev. de art. 197 alin. (1) și (3) C. pen. în cea prev. de art. 198 alin.

(1) C. pen., respectiv din viol în act sexual cu un minor, Înalta Curte

constată că, pe de o parte, ambele motive vizează modificarea stării de fapt

reținută cu caracter definitiv de către instanța de apel, iar pe de altă parte,

cel de-al doilea nu se circumscrie noțiunii de „greșită aplicare a legii"

și nu poate fi cenzurat de instanța de recurs prin prisma cazului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Aceasta

în condițiile în care prin

modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt

reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate și cu

încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din

partea instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385

9

C. proc. pen.

Or, judecata

în recurs înseamnă o

verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează

într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc.

pen.

Limitarea obiectului judec

ății în recurs la

cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de

procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru a casa

hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare

prevăzute de lege.

A

șa cum s-a arătat și în literatura de

specialitate, recursul constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri

strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu

poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea,

instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și

pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu zis, judecând exclusiv dacă

din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest context, recursul nu este o

cale de atac asem

ănătoare

apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub

aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară

a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două

grade de jurisdicție (fond și apel).

Legisla

ția procesual penală actuală instituie

teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor

penale ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție.

Analiz

ând hotărârea

pronunțată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14

C. proc. pen., invocat de inculpatul D.D. cu privire la solicitarea de

reindividualizare a pedepsei după schimbarea încadrării juridice a faptei în

raport de circumstanțele sale personale, Înalta Curte constată că potrivit

dispozițiilor C. proc. pen. raportate la cazurile de casare care au fost

modificate prin Legea nr. 2/2013, cu referire la data la care a fost pronunțată

decizia penală nr. 259 a Curții de Apel Constanța, respectiv 13 martie 2013,

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. a fost

abrogat, sub aspectul reindividualizării pedepsei.

Noile dispozi

ții ale art. 385

9

pct. 14 astfel cum a fost modificat prin art. 1 pct. 15 din Legea nr. 2/2013 se

referă doar la cazul în care se poate face recurs atunci când s-au aplicat

pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

A

șa fiind, Înalta Curte constată că din sfera

de cenzură a acestei instanțe, în calea de atac a recursului a fost exclusă

greșita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen.,

rămânând astfel numai situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite

decât cele prevăzute de lege, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

Fa

ță de considerentele anterior expuse,

constatând că nu este incident vreunul dintre cazurile de casare ce ar putea fi

avute în vedere din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D.

, urmând a dispune

potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul D.D. împotriva Deciziei penale nr. 6/MP

din data de 13 martie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze

penale cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 07

aprilie 2012 la 27 septembrie 2013.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul parțial pentru apărătorul

desemnat din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 septembrie 2013.