ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2902/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de

27 ianuarie 2011, reclamanta M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, ca instanța să ia act că defunctul B.D.,

bunicul său, a avut o condamnare pe care legea o califică ca având caracter

politic, asemenea caracter nemaifiind necesar să fie constatat de instanță

fiind stabilit de lege, să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit,

în cuantum de 50.000 euro, să acorde despăgubiri materiale pentru bunurile

confiscate ca efect al măsurii administrative.

În

motivarea cererii inițiale, petenta a susținut că este moștenitoarea legală a

lui B.D., care a fost condamnat prin Sentința penală nr. 76 pronunțată de

Tribunalul Militar Oradea, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii

sociale, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen.,

cu confiscarea în întregime a averii personale, în realitate fiind confiscate

bunurile proprii ale soției autorului.

Tribunalul

Vâlcea, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 1111 din 24 septembrie 2013 a

respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.I., ca

neîntemeiată, reținând că, autorul B.D., prin Sentința penală nr. 76/1960 pronunțată

de Tribunalul Militar Oradea a fost condamnat pentru infracțiunea pedepsită

conform art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., infracțiune căreia i se aplică de

drept dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că prima

instanță a respins primul capăt de cerere.

Constatând

că în privința cererii referitoare la daunele morale, nu mai există temei legal

pentru acordarea daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a respins și

capătul de cerere privind plata daunelor morale ca neîntemeiate.

În

cauză, bunurile a căror valoare a fost solicitată de reclamantă sunt fie

cărțile istorice și stupii, 100.000 lei, bunuri care nu intră în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră

în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut

restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită

condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

A

mai reținut prima instanță că, reclamanta a mai solicitat cu titlu de

despăgubiri, materialele din casă, gardul de lemn, bucătărie, patul, bunuri de

care familia sa a fost privată, în a cărei posesie a intrat, după cum rezultă

din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și cererea

precizatoare, precum și actele de la dosar.

Aceste

pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul bunurilor confiscate și

nerestituite nu și cele restituite, chiar dacă la restituire erau într-o stare

avansată de degradare.

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamanta M.I. criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea

de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 6/2014 din 8 ianuarie

2014 a admis apelul formulat de reclamanta M.I. a anulat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că, deși prin cererea de

precizare a acțiunii reclamanta a arătat că înțelege să completeze temeiul

juridic pe care și-a fundamentat acțiunea și cu dispozițiile art. 998 - 999 C.

civ., instanța de fond nu a analizat acțiunea reclamantei și nu s-a pronunțat

raportat și la aceste dispoziții legale, ci doar la dispozițiile legii speciale

invocate prin acțiunea inițială înregistrată la data de 27 ianuarie 2011.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal a declarat recurs, pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P. Craiova,

solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate ca fiind pronunțată

de o instanță ce nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fapt ce

impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre soluționare, în

recurs la Curtea de Apel Pitești, în complet legal constituit.

Astfel,

decizia atacată a fost pronunțată de o instanță ce nu a fost legal constituită,

fiind pronunțată în complet de doi judecători, ca instanță de apel, în condițiile

în care, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, alin. (6)

"hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este

de competența curții de apel."

În

acest sens, recurentul arată că, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr.

304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din doi judecători,

iar recursurile se judecă în complet format din trei judecători, cu excepția

cazurilor în care legea prevede altfel.

Mai

susține recurentul că, la dezbaterile care au avut loc în ședința publică din 8

ianuarie 2014 nu a participat procurorul, potrivit dispozițiilor art. 4 alin.

(5) din aceleași act normativ, întrucât judecarea acestor cereri se face cu

participarea obligatorie a procurorului, astfel că procurorul participă alături

de completul de judecată atunci când legea prevede în mod expres

obligativitatea concluziilor sale în anumite materii, astfel cum prevăd

dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009, aspect ce era incident și în

prezenta cauză.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat

de D.G.F.P. Craiova să fie respins, pentru următoarele considerente:

Astfel,

s-a argumentat corect prin decizia recurată că prin cererea de precizare a

obiectului acțiunii formulată de reclamanta M.I., la termenul din 12 aprilie

2011 a fost invocat ca temei juridic al cererii și dispozițiile art. 998 - 999

C. civ., respectiv răspunderea civilă delictuală, însă din considerentele

hotărârii primei instanțe se constată că nu a fost analizat primul capăt de

cerere, astfel că sub acest aspect sentința apelată nu cuprinde în motivare

nicio referire la normele legale invocate de reclamantă, privind îndeplinirea

sau neîndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale în

speța de față.

Este

adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea

unor daune morale în sumă ele 50.000 euro, însă acordarea acestor sume privind

daunele morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a

fost cauzat prin regimul de detenție, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 și al răspunderii civile delictuale fundamentate pe

prevederile art. 998 - 999 C. civ., Statul Român fiind ținut să repare

prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului

comunist.

Temeiul

juridic al acordării despăgubirilor solicitate este dat de prevederile de drept

comun, art. 998, 999 C. civ., care obligă pe cel care a cauzat altuia un

prejudiciu să-l repare, fiind în vigoare la momentul introducerii acțiunii,

respectiv 27 ianuarie 2011.

În

raport de cadrul obiectiv creat de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de

situația de fapt reținută în baza probelor administrate, instanța de apel a

constatat, tribunalul nu a analizat îndeplinirea cerințelor legale pentru

repararea pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a detenției politice a

autorului reclamantei, context în care reținându-se incidența dispozițiilor

art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care au fost corect aplicate s-a

dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Din

această perspectivă se constată că, în mod corect, Curtea de Apel Pitești a

soluționat cauza ca fiind în calea de atac a apelului, fiind legal judecat

apelul în complet format din doi judecători, iar nu într-un complet format din

trei judecători, specific căii de atac a recursului, cum greșit a susținut

recurentul.

În

ceea ce privește critica recurentului privind participarea obligatorie a

reprezentantului parchetului, se constată că aceasta este nefondată, întrucât

ipotezele avute în vedere de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 impuneau

participarea procurorului numai în situația constatării caracterului politic al

condamnării, hotărârea pronunțată fiind supusă recursului care era de

competența curții de apel.

Pentru

aceste considerente, se constată că, critica adusă deciziei pronunțate de

Curtea de Apel București este nefondată, iar potrivit dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București

reprezentat de D.G.F.P. Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P. Craiova împotriva Deciziei

civile nr. 6/2014 din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - GV