ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2902/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, la data de 27 ianuarie 2011, reclamanta M.I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea, ca instanța să ia act că defunctul B.D., bunicul său, a avut o condamnare pe care legea o califică ca având caracter politic, asemenea caracter nemaifiind necesar să fie constatat de instanță fiind stabilit de lege, să acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, în cuantum de 50.000 euro, să acorde despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate ca efect al măsurii administrative.

În motivarea cererii inițiale, petenta a susținut că este moștenitoarea legală a lui B.D., care a fost condamnat prin Sentința penală nr. 76 pronunțată de Tribunalul Militar Oradea, pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., cu confiscarea în întregime a averii personale, în realitate fiind confiscate bunurile proprii ale soției autorului. Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 1111 din 24 septembrie 2013 a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M.I., ca neîntemeiată, reținând că, autorul B.D., prin Sentința penală nr. 76/1960 pronunțată de Tribunalul Militar Oradea a fost condamnat pentru infracțiunea pedepsită conform art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen., infracțiune căreia i se aplică de drept dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, astfel că prima instanță a respins primul capăt de cerere.

Constatând că în privința cererii referitoare la daunele morale, nu mai există temei legal pentru acordarea daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, tribunalul a respins și capătul de cerere privind plata daunelor morale ca neîntemeiate. În cauză, bunurile a căror valoare a fost solicitată de reclamantă sunt fie cărțile istorice și stupii, 100.000 lei, bunuri care nu intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fie bunuri imobile prin destinație care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, în cadrul căreia nu a obținut restituirea acestora în natură sau prin echivalent, nefiind astfel îndeplinită condiția impusă în acest sens de art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

A mai reținut prima instanță că, reclamanta a mai solicitat cu titlu de despăgubiri, materialele din casă, gardul de lemn, bucătărie, patul, bunuri de care familia sa a fost privată, în a cărei posesie a intrat, după cum rezultă din motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată și cererea precizatoare, precum și actele de la dosar. Aceste pretenții nu intră, însă, în sfera de aplicare a art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, care vizează numai echivalentul bunurilor confiscate și nerestituite nu și cele restituite, chiar dacă la restituire erau într-o stare avansată de degradare. Împotriva acestei sentințe a formulat apel, în termen legal, reclamanta M.I. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 6/2014 din 8 ianuarie 2014 a admis apelul formulat de reclamanta M.I. a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând că, deși prin cererea de precizare a acțiunii reclamanta a arătat că înțelege să completeze temeiul juridic pe care și-a fundamentat acțiunea și cu dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., instanța de fond nu a analizat acțiunea reclamantei și nu s-a pronunțat raportat și la aceste dispoziții legale, ci doar la dispozițiile legii speciale invocate prin acțiunea inițială înregistrată la data de 27 ianuarie 2011. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P.

Craiova, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate ca fiind pronunțată de o instanță ce nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fapt ce impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre soluționare, în recurs la Curtea de Apel Pitești, în complet legal constituit. Astfel, decizia atacată a fost pronunțată de o instanță ce nu a fost legal constituită, fiind pronunțată în complet de doi judecători, ca instanță de apel, în condițiile în care, potrivit dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 221/2009, alin. (6) "hotărârea pronunțată potrivit alin. (4) este supusă recursului, care este de competența curții de apel." În acest sens, recurentul arată că, potrivit art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile se judecă în complet format din trei judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel.

Mai susține recurentul că, la dezbaterile care au avut loc în ședința publică din 8 ianuarie 2014 nu a participat procurorul, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (5) din aceleași act normativ, întrucât judecarea acestor cereri se face cu participarea obligatorie a procurorului, astfel că procurorul participă alături de completul de judecată atunci când legea prevede în mod expres obligativitatea concluziilor sale în anumite materii, astfel cum prevăd dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009, aspect ce era incident și în prezenta cauză. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P.

Craiova să fie respins, pentru următoarele considerente: Astfel, s-a argumentat corect prin decizia recurată că prin cererea de precizare a obiectului acțiunii formulată de reclamanta M.I., la termenul din 12 aprilie 2011 a fost invocat ca temei juridic al cererii și dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv răspunderea civilă delictuală, însă din considerentele hotărârii primei instanțe se constată că nu a fost analizat primul capăt de cerere, astfel că sub acest aspect sentința apelată nu cuprinde în motivare nicio referire la normele legale invocate de reclamantă, privind îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor antrenării răspunderii civile delictuale în speța de față.

Este adevărat că obiectul cererii introductive de instanță l-a constituit acordarea unor daune morale în sumă ele 50.000 euro, însă acordarea acestor sume privind daunele morale a fost solicitată cu titlul de reparare a prejudiciului ce i-a fost cauzat prin regimul de detenție, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și al răspunderii civile delictuale fundamentate pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., Statul Român fiind ținut să repare prejudiciile cauzate cetățenilor săi de organele represive ale regimului comunist.

Temeiul juridic al acordării despăgubirilor solicitate este dat de prevederile de drept comun, art. 998, 999 C. civ., care obligă pe cel care a cauzat altuia un prejudiciu să-l repare, fiind în vigoare la momentul introducerii acțiunii, respectiv 27 ianuarie 2011. În raport de cadrul obiectiv creat de dispozițiile Legii nr. 221/2009 și de situația de fapt reținută în baza probelor administrate, instanța de apel a constatat, tribunalul nu a analizat îndeplinirea cerințelor legale pentru repararea pretinsului prejudiciu suferit ca urmare a detenției politice a autorului reclamantei, context în care reținându-se incidența dispozițiilor art. 297 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care au fost corect aplicate s-a dispus anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Din această perspectivă se constată că, în mod corect, Curtea de Apel Pitești a soluționat cauza ca fiind în calea de atac a apelului, fiind legal judecat apelul în complet format din doi judecători, iar nu într-un complet format din trei judecători, specific căii de atac a recursului, cum greșit a susținut recurentul. În ceea ce privește critica recurentului privind participarea obligatorie a reprezentantului parchetului, se constată că aceasta este nefondată, întrucât ipotezele avute în vedere de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 221/2009 impuneau participarea procurorului numai în situația constatării caracterului politic al condamnării, hotărârea pronunțată fiind supusă recursului care era de competența curții de apel.

Pentru aceste considerente, se constată că, critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel București este nefondată, iar potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P. Craiova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat de D.G.F.P. Craiova împotriva Deciziei civile nr. 6/2014 din 8 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2014. Procesat de GGC - GV