ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4852/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta T.M.I. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și Universitatea „S.H.”, obligarea pârâților la

efectuarea demersurilor în vederea eliberării diplomei de licență și a

suplimentului la diplomă, ca urmare a absolvirii Universității „S.H.”-

Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea Psihologie, precum și a

diplomei de absolvire a liceului.

În fapt, reclamanta a

arătat că a fost studentă a Universității „S.H.”, promoția 2006 - 2009,

Facultatea de Sociologie-Psihologie, specializarea Psihologie, la forma de

învățământ „frecvența redusă”. În sesiunea din iulie 2009, a susținut și

promovat examenul de licență, în cadrul Universității „S.H.”, cu nota 10,00,

potrivit dispozițiilor art. 60 din Legea învățământului nr. 84/1995,

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

instanțe

Curtea de Apel Alba

Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 51 din 21

februarie 2012, a respins excepția lipsei procedurii prealabile și excepția

calității procesuale active a reclamantei invocate de pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

A admis în parte

acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. și a

obligat-o pe aceasta să elibereze reclamantei diploma de bacalaureat. A respins

celelalte cereri.

A respins acțiunea

formulată de reclamanta T. (C.) M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă Universitatea S.H., în contradictoriu cu

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei procedurii

prealabile este neîntemeiată, deoarece, reclamanta invocă în acțiunea sa

refuzul nejustificat al autorităților pârâte de a elibera diploma de licență,

în această situație nefiind aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a constatat prima

instanță că reclamanta a făcut dovada că a fost vătămată într-un drept al său,

în sensul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei,

instanța a constatat că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate,

întemeindu-se pe interpretarea necorespunzătoare a dispozițiilor legale

invocate în solicitarea adresată pârâților de a-i fi eliberată diploma de

licență.

în cauză

Împotriva acestei

sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta

T.M.I.

Recurenta a criticat

hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile

art. 304

1

C. proc. civ., respectiv faptul că instanța a pronunțat o

hotărâre cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale.

S-a arătat că

adeverința prin care i-a fost recunoscută calitatea de licențiată în psihologie

nu a fost niciodată contestată sau anulată și se bucură de prezumția de

validitate.

De asemenea,

intimații-pârâți nu au contestat faptul că reclamanta are dreptul la eliberarea

diplomei de licență.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte reține că sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea competenței materiale a primei instanțe.

corespunzătoare motivului de ordine publică

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică,

printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei

cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea cauzei ce i-a fost cauzată, iar interesul legitim poate fi

atât privat, cât și public.

Obiectul prezentului

litigiu îl constituie obligarea unei instituții de învățământ superior la

eliberarea diplomei de licență, ca urmare a studiilor universitare efectuate de

către reclamante.

Instanța de control

judiciar constată că universitatea este încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora „sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei

legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut

statut de utilitate publică sau unt autorizate să presteze un serviciu public,

în regim de putere publică”.

Prin Legea nr.

443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ, stabilindu-se astfel că

este o persoană juridică asimilată unei autorități publice, competentă să

presteze un serviciu public.

Înalta Curte

apreciază că această universitate reprezintă o unitate descentralizată de

învățământ, parte a sistemului național de învățământ, dar nu este instituție

publică centrală ale cărei acte administrative, tipice sau asimilate, să poată

fi contestate, în primă instanță la curtea de apel.

Sub aspectul

competenței materiale de soluționare a cauzei este irelevantă împrejurarea că a

fost chemat în judecată Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului care este o autoritate publică centrală, având în vedere că art. 10

alin. (1) din Legea 554/2004 face referire la criteriul poziționării

autorității emitente a actului administrativ contestat, în sistemul

autorităților publice.

Instanța de control

judiciar mai reține că, într-adevăr, instituțiile de învățământ superior, fie

ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite

prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării

ciclului de pregătire urmat de reclamant) însă acest fapt nu le plasează în

vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației Naționale care, printre altele, avea competența de a

confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din

funcție.

Prin urmare, aceste

universități nu îndeplinesc cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificate drept organe ale autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru instituția în cauză și

astfel nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

Potrivit art. 10

alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004:

„Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează

în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Specificul litigiilor

care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu menționat.

În plus, se impune a

fi subliniat că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de

contencios administrativ, în raport cu împrejurarea că Universitățile sunt

autorități publice locale, având în vedere și prevederile art. 2 pct. 1 lit. d)

C. proc. civ.

soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele

expuse, în temeiul art. 304 pct. 3 coroborat cu art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Alba, secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de T.M.I., împotriva Sentinței nr. 51 din 21 februarie 2012 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Alba, secția

de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 5 aprilie 2013.

Procesat de GGC - LM