ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2769/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 915 din 03 octombrie 2003, Judecătoria Brezoi a admis acțiunea formulată de reclamanta Primăria Comunei Voineasa împotriva pârâtei B.M.A. și a obligat prrâta să desființeze un număr de cinci căsuțe de vacanță, situate în comuna Voineasa, satul Voineșița, edificate fără autorizație de construire. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâta a fost sancționată contravențional în temeiul Legii nr. 50/1991 cu amendă de 1.000 lei, pentru amplasarea celor cinci căsuțe de vacanță fără a deține autorizație de construire și cum potrivit art. 27 din aceeași lege, construcția edificată fără autorizație este supusă demolării, a admis acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, pârâta B.M.A. a declarat apel la data de 11 noiembrie 2003, acesta fiind soluționat într-un prim ciclu procesual de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia civilă nr. 78/A din 12 septembrie 2011, în sensul constatării perimării cererii de apel. Recursul declarat împotriva respectivei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 5359 din 17 septembrie 2012; ca o consecință, hotărârea instanței de apel a fost casată, iar cauza a fost trimisă aceleiași instanțe, pentru continuarea judecării apelului. În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 150 din 02 decembrie 2013, prin care a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că apelanta nu a dovedit că a atacat procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, că prima instanță s-a pronunțat în limitele sesizării sale, dar și că procedura de citare a pârâtei în fața judecătoriei a fost legal îndeplinită; de asemenea, a mai notat că apelanta a invocat excepția prescripției dreptului de constatare a contravenției și de aplicare a sancțiunii doar prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, așa încât nu a luat-o în examinare. Împotriva acestei decizii, B.M.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței și respingerii cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând astfel motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că nu are calitate procesuală pasivă pe fondul pricinii, deoarece persoana sancționată contravențional este SC M. SRL, al cărei administrator este fostul său soț, B.A.; de altfel, a precizat că societatea respectivă este proprietara căsuțelor a căror demolare s-a dispus. Cu referire la excepția prescripției întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 50/1991, recurenta a arătat că în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia, întrucât nu a fost invocată prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor, ci cu mult timp înainte.

De altfel, chiar dacă invocarea excepției ar fi fost făcută în condițiile descrise de curtea de apel, recurenta a apreciat că soluția legală ar fi fost aceea de repunere a cauzei pe rol, în vederea punerii în discuția părților a excepției, în vederea soluționării sale. Ca o ultimă critică circumscrisă acestui motiv de recurs, recurenta a afirmat că instanța de apel, ignorând art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu a avut în vedere dispozițiile Înaltei Curți, care, în decizia de casare, i-a pus în vedere să verifice dacă mai subzistă temeiul suspendării. La termenul de astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 prin raportare la dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc.

civ. astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 și la normele tranzitorii cuprinse în art. 2 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 219/2005. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs invocat din oficiu, pe care îl va examina cu prioritate, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 282 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării sentinței primei instanțe, „hotărârile date în primă instanță de judecătorie și de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, dacă prin lege nu se prevede altfel". În aplicarea acestui text de lege, apelul declarat împotriva sentinței Judecătoriei Brezoi a fost înregistrat pe rolu Curții de Apel Pitești la data de 11 noiembrie 2003. Pe parcursul judecării apelului, a fost adoptată Legea nr. 219/2005, care a fost publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 609/ din 14 iulie 2005 și a intrat în vigoare, potrivit art. 78 din Constituția României, la data de 17 iulie 2005. Prin art. 1 din Legea nr. 219/2005, a fost aprobată O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ., cu modificări, care au vizat, între altele, și art. 282 alin. (1) C. proc. civ. al cărui conținut a devenit următorul: „hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal". Prin norme tranzitorii cuprinse în art. II din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că „apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența tribunalelor se trimit la tribunale", trimiterea urmând a se face, pe cale administrativă, instanțelor devenite competente să le judece.

Prin urmare, Înalta Curte reține că la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, Curtea de Apel Pitești și-a pierdut competența materială de soluționare a apelului promovat împotriva unei sentințe a judecătoriei și ar fi trebuit să trimită dosarul, în condițiile art. 2 din aceeași lege, tribunalului devenit competent. În acest context, trebuie subliniat că decizia Înaltei Curți pronunțată în primul ciclu procesual nu lega instanța de trimitere decât asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe, în limitele art. 315 alin. (C). proc. civ., dar curtea de apel era obligată să dea eficiență noilor dispoziții de procedură, de imediată aplicare. De aceea, instanța supremă reține că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza, spre soluționarea apelului, Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta B.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 2 decembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza Tribunalului Vâlcea, spre soluționarea apelului. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014.