ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2769/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 915 din 03

octombrie 2003, Judecătoria Brezoi a admis acțiunea formulată de reclamanta

Primăria Comunei Voineasa împotriva pârâtei B.M.A. și a obligat prrâta să

desființeze un număr de cinci căsuțe de vacanță, situate în comuna Voineasa,

satul Voineșița, edificate fără autorizație de construire.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că pârâta a fost sancționată contravențional

în temeiul Legii nr. 50/1991 cu amendă de 1.000 lei, pentru amplasarea celor

cinci căsuțe de vacanță fără a deține autorizație de construire și cum potrivit

art. 27 din aceeași lege, construcția edificată fără autorizație este supusă

demolării, a admis acțiunea.

Împotriva

acestei sentințe, pârâta B.M.A. a declarat apel la data de 11 noiembrie 2003,

acesta fiind soluționat într-un prim ciclu procesual de Curtea de Apel Pitești,

secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și

pentru cauze cu minori și de familie prin Decizia civilă nr. 78/A din 12

septembrie 2011, în sensul constatării perimării cererii de apel.

Recursul

declarat împotriva respectivei decizii a fost admis de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 5359 din 17 septembrie 2012; ca

o consecință, hotărârea instanței de apel a fost casată, iar cauza a fost

trimisă aceleiași instanțe, pentru continuarea judecării apelului.

În al doilea

ciclu procesual, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a pronunțat Decizia

civilă nr. 150 din 02 decembrie 2013, prin care a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că apelanta nu a dovedit că

a atacat procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, că

prima instanță s-a pronunțat în limitele sesizării sale, dar și că procedura de

citare a pârâtei în fața judecătoriei a fost legal îndeplinită; de asemenea, a

mai notat că apelanta a invocat excepția prescripției dreptului de constatare a

contravenției și de aplicare a sancțiunii doar prin concluziile scrise depuse

ulterior închiderii dezbaterilor, așa încât nu a luat-o în examinare.

Împotriva

acestei decizii, B.M.A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, în

sensul admiterii apelului, schimbării sentinței și respingerii cererii de

chemare în judecată.

În motivare,

recurenta a arătat că hotărârea atacată este lipsită de temei legal și a fost

dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocând astfel motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că nu are calitate procesuală

pasivă pe fondul pricinii, deoarece persoana sancționată contravențional este

SC M. SRL, al cărei administrator este fostul său soț, B.A.; de altfel, a

precizat că societatea respectivă este proprietara căsuțelor a căror demolare

s-a dispus.

Cu referire la

excepția prescripției întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 50/1991, recurenta a

arătat că în mod nelegal instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia,

întrucât nu a fost invocată prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii

dezbaterilor, ci cu mult timp înainte. De altfel, chiar dacă invocarea

excepției ar fi fost făcută în condițiile descrise de curtea de apel, recurenta

a apreciat că soluția legală ar fi fost aceea de repunere a cauzei pe rol, în

vederea punerii în discuția părților a excepției, în vederea soluționării sale.

Ca o ultimă

critică circumscrisă acestui motiv de recurs, recurenta a afirmat că instanța

de apel, ignorând art. 315 alin. (1) C. proc. civ., nu a avut în vedere

dispozițiile Înaltei Curți, care, în decizia de casare, i-a pus în vedere să

verifice dacă mai subzistă temeiul suspendării.

La termenul de

astăzi, în ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, în temeiul art.

306 alin. (2) C. proc. civ. motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art.

304 pct. 3 prin raportare la dispozițiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ.

astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 și la normele

tranzitorii cuprinse în art. 2 alin. (1), (2) și (4) din Legea nr. 219/2005.

Analizând

actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivului de recurs

invocat din oficiu, pe care îl va examina cu prioritate, Înalta Curte reține

următoarele:

Potrivit art. 282

alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării sentinței

primei instanțe, „hotărârile date în primă instanță de judecătorie și de

tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, dacă prin lege nu se prevede

altfel".

În aplicarea

acestui text de lege, apelul declarat împotriva sentinței Judecătoriei Brezoi a

fost înregistrat pe rolu Curții de Apel Pitești la data de 11 noiembrie 2003.

Pe parcursul

judecării apelului, a fost adoptată Legea nr. 219/2005, care a fost publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 609/ din 14 iulie 2005 și a intrat în

vigoare, potrivit art. 78 din Constituția României, la data de 17 iulie 2005.

Prin art. 1 din

Legea nr. 219/2005, a fost aprobată O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și

completarea C. proc. civ., cu modificări, care au vizat, între altele, și art. 282

alin. (1) C. proc. civ. al cărui conținut a devenit următorul: „hotărârile date

în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal".

Prin norme

tranzitorii cuprinse în art. II din Legea nr. 219/2005, s-a stabilit că

„apelurile aflate pe rolul curților de apel la data intrării în vigoare a

prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența

tribunalelor se trimit la tribunale", trimiterea urmând a se face, pe cale

administrativă, instanțelor devenite competente să le judece.

Prin urmare,

Înalta Curte reține că la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, Curtea

de Apel Pitești și-a pierdut competența materială de soluționare a apelului

promovat împotriva unei sentințe a judecătoriei și ar fi trebuit să trimită

dosarul, în condițiile art. 2 din aceeași lege, tribunalului devenit competent.

În acest

context, trebuie subliniat că decizia Înaltei Curți pronunțată în primul ciclu

procesual nu lega instanța de trimitere decât asupra problemelor de drept

dezlegate și asupra necesității administrării unor probe, în limitele art. 315 alin.

(C). proc. civ., dar curtea de apel era obligată să dea eficiență noilor

dispoziții de procedură, de imediată aplicare.

De aceea,

instanța supremă reține că este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

3 C. proc. civ., decizia atacată fiind pronunțată cu încălcarea competenței

altei instanțe, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1), (2), (3) și (6)

C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza, spre

soluționarea apelului, Tribunalului Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta B.M.A. împotriva Deciziei civile nr. 150 din 2 decembrie

2013, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia

atacată și trimite cauza Tribunalului Vâlcea, spre soluționarea apelului.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014.