ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2751/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2751/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Judecata în

fața primei instanțe. Sentința Tribunalului Alba, secția a ll-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civila nr. 62/Com

din 27 iunie 2013, Tribunalul Alba, secția a ll-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC

Y.C. SRL., în contradictoriu cu pârâtul C.D. și a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 85.000 lei, reprezentând diferența între avansurile

ridicate de pârât, în cuantum de 108.520 lei și o parte din dividendele ce se

cuveneau acestuia, în valoare de 23.520 lei; celelalte pretenții ale

reclamantei au fost respinse.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că a fost sesizată de către

SC Y.C. SRL. cu soluționarea unei acțiuni prin care s-a solicitat obligarea

pârâtului C.D. la restituirea către societate a sumei de 108.520 lei, ridicată

de acesta din casierie, cu titlu de avans spre decontare, fără să se prezinte

deconturi justificative. De asemenea, a mai notat că prin întâmpinare, pârâtul

a arătat că sumele pe care Ie-a încasat reprezintă avans din dividendele care i

se cuveneau, așa încât a solicitat cs acestea să se compenseze cu eventuala

datorie ce i se va stabili.

Luând act de

poziția părților și în urma analizei probelor administrate, instanța de fond a

reținut că pârâtul nu contestă că a primit avansuri spre decontare în baza mai

multor dispoziții de plată, ci doar destinația sumelor, despre care afirmă că

reprezintă avansuri din dividende, pe care nu este de acord să le restituie,

deoarece susține că i se cuveneau.

În continuare,

prima instanță a constatat că pârâtul a recunoscut semnăturile de pe

dispozițiile de plată emise la 11 octombrie 2007, 03 decembrie 2007, 19

septembrie 2008, 15 octombrie 2008 și 16 martie 2009, dar nu și pe cele de pe

dispozițiile de plată din 29 martie 2007, 12 septembrie 2007, 15 noiembrie

2007, 21 decembrie 2007, 17 decembrie 2008, 15 ianuarie 2009, 29 ianuarie 2009

și 12 februarie 2009 - situație în care a fost efectuată o expertiză

grafologică, ale cărei concluzii au fost în sensul că semnăturile aparțin

pârâtului.

În altă ordine

de idei, prima instanță a fost de acord cu apărarea pe care pârâtul și-a

formulat-o, referitoare la incidența compensării, înlăturând susținerea în sens

contrar a reclamantei, care a apreciat că era necesară formularea unei cereri

de chemare în judecată în mod separat sau a uneia reconvenționale.

Reținând,

așadar, că pârâtul are o datorie de 108.520 lei către SC Y.C. SRL și că în anul

2009 acestuia i-au revenit dividende în sumă de 23.520 lei, tribunalul a făcut

compensarea acestora, obligând pârâtul la plata diferenței.

Apelul. Decizia

instanței de prim control judiciar

Împotriva

acestei sentințe, pârâtul C.D. a declarat apel, solicitând schimbarea sa în

tot, în sensul respingerii acțiunii.

În motivare,

apelantul a reluat argumentele prezentate în fața primei instanțe, potrivit

cărora suma pe care a încasat-o a fost plătită de societate cu titlu de

dividende, iar nu de avansuri si a susținut că în mod netemeinic tribunalul nu

a administrat probe din care să rezulte totalul dividendelor ce i se cuveneau,

pentru a da eficiență unei compensări integrale. De aceea, a solicitat

administrarea în apel a probei cu expertiză contabilă, având acest obiectiv,

dar cererea a fost respinsă ca neutilă.

Prin Decizia

nr. 69 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă, a

respins apelul, ca nefondat și a obligat apelantul la plata către intimată a

sumei de 1.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a decide

astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că în mod legal a constatat

prima instanță că pârâtul-apelant a încasat de la reclamanta-intimată, cu titlu

de avansuri trezorerie suma de 108.520 de lei, dar și că în cauză operează

compensarea pentru suma de 23.520 de lei ce se cuvenea pârâtului-apelant, cu

titlu de dividende, întrucât doar această sumă a fost recunoscută de partea

adversă. De asemenea, curtea de apel a mai apreciat că în mod legal a fost

respinsă cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă în vederea

stabilirii cuantumului dividendelor care i se cuvin pârâtului-apelant, întrucât

instanța nu a fost învestită cu o cerere de chemare în judecată cu un asemenea

petit.

Evocând

dispozițiile art. 1144, care fac trimitere la cele ale art. 1145 C. civ.,

curtea de apel a subliniat că în speță prima instanță a operat o compensație

judiciară, nefiind în situația unei compensări legale ori a uneia

convenționale, deoarece datoria societății pretinsă de pârât nu are nici

caracter de certitudine și nici nu întrunește condiția exigibilității la care

se referă art. 1145 C. civ., de vreme ce ea nu a fost decât parțial recunoscută

de reclamantă, în limita în care compensarea a operat.

Așadar,

apreciind că pentru diferența pretinsă cu titlu de dividende, apelantul ar fi

trebuit să formuleze o cerere reconvențională, în lipsa căreia tribunalul nu se

putea pronunța fără a depăși cadrul procesual cu care a fost învestit, instanța

de prim control judiciar a respins apelul ca nefondat și a obligat apelantul la

plata către intimată a sumei de 1.860 de lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Recursul.

Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva

acestei decizii, pârâtul C.D. a declarat recurs, solicitând, în principal,

casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar,

modificarea sa, în sensul admiterii apelului și schimbării sentinței primei

instanțe, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiate; totodată, recurentul

a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate până la soluționarea căii

de atac.

În motivarea

cererii de casare, întemeiată pe prevederile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

recurentul a arătat că instanța de apel a respins nemotivat cererea prin care

solicitase efectuarea unei expertize contabile care să determine cuantumul

dividendelor care i se cuvin pentru perioada 2007-2010; de asemenea, a mai

arătat că tot instanța de apel a apreciat că în mod legal tribunalul a respins

cererea de efectuare a probei cu expertiză contabilă având același obiectiv,

întrucât nu fusese învestit cu o cerere cu un astfel de petit.

Recurentul a

susținut că asemenea argumente denotă o cercetare insuficientă a cauzei, în

condițiile în care prima instanță reținuse deja că este suficient ca debitorul

să invoce compensarea, ca mijloc de apărare și aceasta să opereze, iar

reclamantul nu a apelat sentința tribunalului, așa încât aceste aspecte, asupra

cărora s-a statuat deja, nu mai puteau să fie reconsiderate de către curtea de

apel.

De aceea, a

apreciat că hotărând asupra utilității probei cu expertiză doar condiționat de

formularea unei cereri reconvenționale, instanța de apel nu a cercetat fondul

cauzei, întrucât proba a fost solicitată doar pentru a se stabili proporția în

care compensația urma să opereze.

În susținerea

motivelor de modificare a deciziei, recurentul a invocat cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

primului motiv de recurs, a arătat că instanța de apel a modificat natura

juridică a compensației reținută de tribunal, dintr-una legală într-una

judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea unei cereri

reconveționale, aspect care are aptitudinea de a încălca dreptul la un proces

echitabil (nefiind pus în discuția pârtilor și care a dus la modificarea

considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac), dar și de a

releva caracterul contradictoriu al deciziei, care a păstrat dispoziția primei

instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 lei în lipsa unei cereri

reconvenționale. De asemenea, recurentul a mai susținut că împrejurarea că

intimata nu a recunoscut caracterul real al plăților efectuate nu este un

argument de natură să condiționeze aplicarea compensației.

Totodată,

recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește

susținerile sale, potrivit cărora suma de 32.750 lei a fost plătită nu cu titlu

de avans cheltuieli curente, ci doar cu mențiunea avans, motiv pentru care a

considerat că ea trebuia dedusă din cuantumul pretențiilor solicitate, la fel

ca și suma de 11.795 lei, menționată în răspunsul la întrebarea nr. 3 din

interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., a

arătat că instanța de apel a acordat în mod greșit valoare probatorie

mențiunilor din balanța contabilă aferentă anului 2010 și, respectiv,

destinației sumelor înscrise în dispozițiile de plată invocate de intimată.

Astfel,

recurentul a arătat că este greu de crezut că intimata a stat în pasivitate o

perioadă de aproximativ 3 ani, fără să-i solicite să restituie pretinsele

avansuri încasate, cu atât mai mult cu cât în primăvara anului 2009, societatea

și-a încetat activitatea, iar personalul a fost trimis în șomaj. Cum nicio

probă administrată nu a relevat destinația sumelor încasate de recurent titlu

de avans, în condițiile în care cheltuielile curente ale societății erau

achitate prin virament bancar, iar nu în numerar, acesta a apreciat că ar fi

trebuit validată apărarea sa, potrivit căreia avansurile încasate reprezentau

dividendele ce i se cuveneau, în calitate de asociat al intimatei.

În acest

context, autorul căii de atac a reluat susținerile circumscrise și motivului de

recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care vizau în esență

faptul că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor solicitate atât suma de

32.750 lei, care a fost plătită nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci

doar cu mențiunea avans, cât și suma de 11.795 lei, menționată în răspunsul la

întrebarea nr. 3 din interogatoriul adresat intimatei.

În dezvoltarea

motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul a arătat că acordarea de avansuri în numerar se poate face doar în

baza regulamentului care se referă la această operațiune și doar pentru anumite

categorii de cheltuieli.

De aceea, a

apreciat că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația

care a stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată și, în lipsa acesteia, să

respingă acțiunea. Cum sarcina acestei dovezi îi revenea intimatei, a

considerat că doar printr-o aplicare greșită a legii, instanța de apel a

acordat forță probantă absolută înscrierilor din balanță și din dispozițiile de

plată chiar și din cele care nu aveau specificat în mod expres destinația de

avansuri trezorerie, fără a verifica natura creanței pretinse la plata și

legitimitatea acesteia, eventual pe calea unei expertize contabile.

Cererea

recurentului de suspendare a executării hotărârii atacate a fost respinsă, prin

încheierea din ședința din Camera de Consiliu de la data de 30 mai 2014, în

considerarea argumentelor acolo prezentate.

La data de 19

septembrie 2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat

excepția nulității recursului, în temeiul art. 302

1

alin. (1) lit.

c) C. proc. civ.; în cazul respingerii excepției, a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Examinând, în

temeiul art. 137 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C.

proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte retine următoarele:

Potrivit art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să

cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor ori, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

În mod expres,

recurentul a indicat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., iar dezvoltarea argumentelor prezentate în susținerea acestora face

posibilă încadrarea lor în ipotezele art. 304 C. proc. civ., în limitele care

vor fi arătate în cele ce succed.

Aceste

argumente sunt însă suficiente pentru ca excepția nulității să fie respinsă.

Analizând

actele dosarului, precum ș. decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, înalta Curte reține următoarele:

Solicitarea

recurentului de casare a deciziei atacate exclusiv pe temeiul art. 312 alin. 3

C. proc. civ. nu poate fi primită, deoarece potrivit acestui text legal,

„modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2,

3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care (...) modificarea hotărârii nu

este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi".

Așadar, textul

invocat de către recurent nu instituie un nou motiv de casare, pe lângă cele

prevăzute de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., ci doar prevede că atunci când

este incident un motiv întemeiat de modificare, instanța de recurs are

obligația de a proceda totuși la casare, în măsura în care nu ar fi în măsură

să pronunțe modificarea hotărârii atacate în lipsa unor probe noi, care nu pot

fi administrate în această etapă a procesului.

Însă, exclusiv

lipsa administrării unui probatoriu nu este suficientă pentru a atrage casarea

unei hotărâri judecătorești, deoarece autorul căii de atac a recursului ar

trebui ca mai întâi să probeze incidența unui motiv întemeiat de modificare,

dar care să nu poată determina o altă soluție decât casarea în condițiile art.

312 alin. (3) C. proc. civ., evocat mai sus.

Asa fiind, Înalta

Curte va examina motivele de modificare invocate în cele ce urmează.

În mod expres,

recurentul a invocat trei motive de recurs, respectiv cele reglementate de art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora hotărârea

atacată va fi modificată atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care.se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii,

când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat

natura sau înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia sau când

hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunțată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

În continuare,

analiza instanței supreme va porni de la examinarea prioritară a fiecărui text

de lege mai sus evocat și, în măsura în care vor fi identificate, între

criticile recurentului, aspecte ce vor putea fi circumscrise acestor dispoziții

legale, ele vor fi detaliate distinct; de asemenea, în cazul în care va rezulta

că anumite critici pot fi circumscrise altor motive de recurs decât cele

invocate expres de către autorul căii de atac, ele vor fi încadrate din oficiu,

conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în acest context, se impune a se

atrage atenția părților că aspectele legate de interpretarea probatoriului nu

vor face obiect al examinării Înaltei Curți, a cărei analiză este limitată, de

chiar conținutul introductiv al art. 304 C. proc. civ., doar criticilor de

nelegalitate, nu și celor de netemeinicie, de vreme ce recursul este o cale

extraordinară de atac, nedevolutivă.

Motivul

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. presupune ca hotărârea să fie

nemotivată sau să cuprindă motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Articolul 261

pct. 5 C. proc. civ. prevede obligația pentru instanța de judecată de a arăta

în cadrul hotărârii motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea,

precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților.

Nerespectarea

acestei dispoziții are aptitudinea de a atrage nulitatea hotărârii în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., când partea interesată ar dovedi

existența unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel; pierderea

procesului nu se constituie într-o astfel de vătămare.

Pe de altă

parte, contradicția la care se referă art. 304 pct. 7 C. proc. civ. trebuie să

fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic

nemotivată. Se întâlnesc asemenea situații atunci când din unele considerente

rezultă temeinicia cererii, iar din altele netemeinicia sau atunci când se

reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar

exclude reciproc.

Ipoteza

motivelor străine de natura pricinii nu a fost invocată de către recurent.

Prima

observație care trebuie făcută este că recurentul și-a întemeiat motivul de

recurs prevăzut de a-t. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe împrejurarea că instanța

de apel ar fi modificat natura juridică a compensației reținută de tribunal,

dintr-una legală într-una judiciară, pentru care a apreciat necesară formularea

unei cereri reconvenționale, aspect care are aptitudinea de a proba o încălcare

a dreptului la un proces echitabil (nefiind pus în discuția părților și care a

dus la modificarea considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de

atac) și de a releva caracterul contradictoriu al deciziei, prin care a fost

păstrată dispoziția primei instanțe vizând compensarea sumei de 23.520 lei în

lipsa unei cereri reconvenționale.

Așadar,

problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă în a

stabili, în funcție de distincția între natura legală și cea judiciară a

compensației, măsura în care, pentru a opera, este necesară formularea de către

pârât a unei cereri reconvenționale.

Ca mod de

stingere a unor obligații reciproce, până la concurența celei mai mici dintre

ele, compensația presupune, prin ipoteză, existența a două raporturi

obligaționale distincte, în cadrul cărora aceleași persoane sunt creditor și

debitor, una față de cealaltă.

Compensația

poate fi legală, atunci când operează în puterea legii, convențională, când

operează prin convenția părților sau judecătorească, atunci când operează prin

hotărârea instanței.

Efectele

compensației (legale, convanționale sau judecătorești) sunt însă, în toate

cazurile, aceleași: stingerea creanțelor reciproce, întocmai ca și plata.

Considerentele

prezentate mai sus relevă natura juridică a acestui mod de stingere a

obligațiilor, pe planul dreptului substanțial.

Pe plan

procesual însă, Înalta Curte notează că dacă de principiu, valorificarea unui

drept subiectiv civil poate să fie obținută nu numai pe calea ofensivă a

acțiunii, ci și pe calea defensivă a unei apărări de fond, această din urmă

ipoteză presupune ca titularul dreptului, fiind chemat în judecată, să se

prevaleze de acel drept spre a obține respingerea pretenției formulate împotriva

sa, fără însă a urmări să obțină obligarea adversarului procesual să execute o

anumită prestație față de el, deoarece, fără să fi fost învestită cu o cerere

reconventionala, o instanță nu poate, din oficiu, să îl oblige pe reclamant în

cadrul propriei lui acțiuni.

Pornind de la

aceste considerații principiale, raportat la datele speței, Înalta Curte

recunoaște că pârâtul ar fi putut să-i opună reclamantei, pe calea

întâmpinării, compensarea legală în condițiile art. 1144 și urm. C. civ., dar

numai dacă ar fi deținut asupra acesteia, la rândul său, o creanță certă,

lichidă și exigibilă.

În speță însă,

recurentul nu se află într-o asemenea situație, așa încât compensația pe care a

opus-o nu putea fi decât una judiciară, după cum în mod legal a sesizat instanța

de apel; în fazele procesuale anterioare, chiar pârâtul a solicitat

încuviințarea administrării unei probe cu expertiză, pentru a se stabili

cuantumul dividendelor pe care intimata i le-ar datora, pentru ca ulterior să

se poată proceda la compensare; de aceea, creanța opusă de recurent în apel nu

era certă, lichidă și exigibilă.

De altfel, nici

creanța pe care aceeași parte o invocase în fața primei instanțe nu era certă

și nici lichidă; ea a dobândit acest caracter, în sensul art. 379 C. proc. civ.,

prin recunoașterea ei de către intimata-reclamantă, acesta fiind motivul pentru

care tribunalul a procedat la compensare.

În aceste

condiții, Înalta Curte subliniază că instanța de apel a reținut în mod corect

natura judiciară a compensației pretinse, dar și că nu a schimbat natura

reținută de tribunal; contrar celor afirmate de către recurent, prima instanță

nu a reținut caracterul legal al compensației și în fața acesteia, compensația

opusă de pârât fiind tot una judiciară.

În opinia

recurentului, acest aspect probează încălcarea dreptului la un proces

echitabil, deoarece nu a fost pus în discuția părților și a dus la modificarea

considerentelor sentinței în defavoarea autorului căii de atac.

O asemenea

critică, pe care instanța supremă, dând eficiență art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., o circumscrie din oficiu art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată,

deoarece părțile au avut posibilitatea de a dezbate în contradictoriu toate

chestiunile de fapt și de drept relevante, după cum reiese din practicaua

deciziei atacate - măsura în care au făcut-o ținând doar de modul în care au

înțeles să susțină apelul, respectiv să-l combată, iar modificarea

considerentelor sentinței primei instanțe nu are aptitudinea de a îngreuna

situația autorului căii de atac în propriul apel, atât timp cât dispozitivul

rămâne același.

Fiind, așadar,

stabilit că suma invocată de recurent nu reprezenta o creanță certă, Înalta

Curte subliniază că pentru a obține realizarea dreptului său subiectiv civil

față de intimata-reclamantă, iar apoi compensarea creanțelor reciproce,

recurentul avea obligația să supună valorificarea dreptului său pe calea unei

cereri asupra căreia instanțele urmau să se pronunțe.

În cursul unui

proces deja început, mijlocul procesual pus de lege la îndemâna pârâtului în

acest scop este cererea reconvențională, a cărei natură juridică este cea a

unei veritabile chemări în judecată.

Așadar,

părților trebuie să li se impună concluzia că, în speță, doar în măsura

promovării unei cereri reconvenționale pârâtul își putea valorifica în justiție

propriile pretenții împotriva reclamantei, iar nu pe calea întâmpinării, a

cărei funcție, de prezentare a apărărilor, este una diferită.

De asemenea,

recurentul a mai invocat caracterul contradictoriu al deciziei care, deși a

apreciat necesară formularea cererii reconvenționale, a păstrat dispoziția

primei instanțe referitoare la compensarea sumei de 23.520 lei, în lipsa unei

astfel de cereri.

Deși acest

argument pare să releve, într-adevăr, o contradicție în silogismul instanței de

prim control judiciar. Înalta Curte constată că ea este doar aparentă, fiind pe

deplin justificată de faptul că pârâtul este singurul care a apelat sentința

tribunalului, așa încât o înlăturare a dispoziției vizând compensarea sumei de

23.520 lei ar fi fost de natură să încalce prevederile art. 296 teza finală C.

proc. civ., deoarece ar fi creat apelantului o situație mai grea în propria

cale de atac.

Totodată,

recurentul a mai apreciat că decizia nu este motivată în ce privește

susținerile sale, potrivit cărora sumele de 32.750 lei și de 11.795 lei au fost

plătite nu cu titlu de avans cheltuieli curente, ci cu mențiunea avans, motiv

pentru care a considerat că trebuiau deduse din cuantumul pretențiilor

solicitate.

Nici această

susținere nu este fondată, deoarece examinarea deciziei relevă că instanța de

apel a prezentat amplu și convingător argumentele și probele care au

determinat-o să rețină existența unei datorii a pârâtului-recurent, în cuantum

de 108.520 lei, către SC Y.C. SRL.

Rezultă,

așadar, că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este

nefondat.

Al doilea motiv

de recurs, pe care autorul căii de atac a înțeles să îl circumscrie

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pornește de la faptul că instanța

de apel ar fi acordat în mod greșit valoare probatorie mențiunilor din balanța

contabilă aferenta anului 2010 și respectiv, destinației sumelor înscrise în

dispozițiile de plată invocate de intimată.

Aceste

susțineri nu se circumscriu însă ipotezei reglementate de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., care sancționează doar schimbarea naturii sau înțelesului lămurit

și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, realizată ca urmare a

unei interpretări greșite a acestuia, iar nu eventuala interpretare eronată a

probatoriului, ce nu poate forma obiect al examinării instanței supreme într-o

cale nedevolutivă de atac.

În altă ordine

de idei, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. conține

trei ipoteze: lipsa de temei legal a hotărârii, pronunțarea acesteia cu

încălcarea legii sau cu greșita ei aplicare.

Deși a evocat

regulamentul care organizează acordarea de avansuri în numerar, recurentul nu a

indicat niciun text greșit aplicat sau încălcat, asa încât ultimul motiv de

recurs a fost invocat doar formal.

Mai mult decât

atât, recurentul a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 8 și 9 și critici pe care Ie-a încadrat în ipoteza art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și care deja și-au primit răspuns în prezenta decizie, așa încât

reluarea examinării lor este inutilă.

Iar susținerea

că instanțele trebuiau să solicite intimatei să prezinte documentația care a

stat la baza întocmirii dispozițiilor de plată nu este aptă să contureze un

veritabil motiv de nelegalitate, ci, eventual unul de netemeinicie, care însă,

așa cum s-a reținut deja, scapă analizei în recurs.

Având în vedere

considerentele expuse mai sus, Înalta Curte reține că decizia atacată este

legală și motivele invocate nu justifică modificarea ori casarea sa, așa încât,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

excepția nulității recursului.

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâtul C.D. împotriva Deciziei nr. 69 din 9

octombrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Alba lulia, secția a ll-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 26 septembrie 2014.