ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1331/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1331/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra recursului, din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată reclamanta A.I. a chemat în judecată pe pârâta SC

A.C. SA solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de

455

.

005,09

RON, cu titlu de dividende.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că este acționar la

SC A.C. SA, deținând 23% din capitalul social, în urma cumpărării acțiunilor din

11 iulie 2007 și că prin hotărâri ale adunării generale s-a aprobat repartizarea

dividendelor aferente anului 2006, acestea fiind eșalonate în 2007, 2008, 2009.

Aceste dividende, în cuantum total de 1.978.283 RON au fost retrase din bancă în

vederea distribuirii, la diverse date, fiind distribuite acționarilor, cu excepția

reclamantei.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 67 alin. (2) și

alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

Pârâta a invocat excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende

prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor societății din data de 9 august

2007.

Prin sentința civilă nr. 18651 din 28 noiembrie

2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă ca

fiind prescrisă cererea reclamantei A.I. privind obligarea pârâtei SC A.C. SA la

plata sumei de 38.640 RON și s-au respins restul pretențiilor, ca nefondate.

În

motivare, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta

a dobândit de la acționarul societății pârâte, T.I., un număr de 1565 acțiuni reprezentând

23% din capitalul social al acestei societăți, prin încheierea contractului de cesiune

din 11 iulie 2007

S-a constatat că reclamanta a solicitat

plata dividendelor aferente anului 2006 proporțional cu cota sa de participare la

capitalul social, respectiv obligarea la plata sumei de 386.000 RON, precum și obligarea

pârâtei la plata dividendelor aferente anului 2007 în valoare de 69.000 RON.

Prima instanță a constatat că prin hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor din data de 9 august 2007 acționarii au decis repartizarea

dividendelor în cuantum de 200.000 RON din profitul aferent anului 2006.

În

cuprinsul acestei hotărâri, nu a fost stabilit un termen pentru

plata dividendelor și, prin urmare, instanța de fond a arătat că la momentul adoptării

hotărârii s-a născut dreptul de creanță în patrimoniul fiecărui acționar, precum

și obligația corelativă a societății de a plăti acționarilor sumele de bani reprezentând

dividende. Nefiind stabilit un termen pentru executarea obligației de plată a dividendelor,

obligația a devenit exigibilă la momentul adoptării hotărârii, în conformitate cu

dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată susținerea

reclamantei potrivit cu care în raport de dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990 privind societățile comerciale dreptul la acțiune nu este prescris,

întrucât nefiind stabilit un termen de plată, plata dividendelor devenea exigibilă

la 6 luni de la aprobarea bilanțului pe anul respectiv, respectiv în luna iulie

2008.

Dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990 prevăd că dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota

de participare la capitalul social vărsat, acestea se plătesc în termenul stabilit

de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale,

dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente

exercițiului financiar încheiat.

Tribunalul a considerat că termenul maxim

de 6 luni este aplicabil doar în situația în care adunarea generală stabilește o

dată pentru plata dividendelor. Prin fixarea acestui termen, legiuitorul a urmărit

ca plata dividendelor să se facă în cel mult 6 luni de la data aprobării situațiilor

financiare, respectiv că adunarea generală are obligația de a fixa termenul de plată

astfel încât să nu se depășească 6 luni de la data la care situațiile financiare

au fost aprobate.

În

situația în care adunarea generală stabilește doar dividendul

fără a fixa un termen de plată, obligația de plată devine exigibilă la momentul

adoptării hotărârii în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul

nr. 167/1958.

Așa fiind, prima instanță a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 38.640 RON solicitată

de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006 și stabilite prin hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor din 9 august 2007, întrucât, în speță, dreptul

dedus judecății s-a născut la această dată și, prin urmare, termenul de prescripție

de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la

data de 9 august 2010, iar acțiunea a fost introdusă ulterior acestui termen, respectiv

la data de 19 octombrie 2010

În

ceea ce privește restul sumelor de bani solicitate de reclamantă

cu titlu de dividende aferente anului 2006, tribunalul a reținut că reclamanta a

dobândit calitatea de acționar al societății pârâte la data de 11 iulie 2007, dată

la care a încheiat contractul de cesiune acțiuni cu tatăl său, autorul T.I. și a

dobândit un număr de 1565 acțiuni reprezentând 23% din capitalul social al societății

pârâte.

S-a constatat că dispozițiile art. 67

alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, nu sunt aplicabile

în cauză, iar pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamanta

a încasat cu titlu de dividende aferente anului 2006 suma de 286.880 RON, întrucât,

pe înscrisul intitulat „Stat de plată dividende” este menționată suma de bani, iar

în dreptul numelui reclamantei este aplicată semnătura acesteia.

Tribunalul a apreciat că semnătura aplicată

pe acest înscris atestă primirea sumelor de bani de către reclamantă, cu atât mai

mult cu cât pe extrasul din hotărârea Adunării Generale a Acționarilor prin care

s-a aprobat repartizarea sumei de 341.532 RON cu titlu de dividende aferente anului

2006, tatăl reclamantei, care era persoana căreia i se cuveneau dividendele aferente

anului 2006, a făcut mențiunea primirii sumelor de 50.000 RON, la data de 19

februarie 2007, 86.880 RON, la data de 20 mai 2008, 75.000 RON, la data de 5

iunie 2008 și 75.000 RON, la data de 9 iulie 2008. În total, sumele primite de acționarul

T.I., sub semnătură (recunoscută de reclamantă), sunt în cuantum de 286.880 RON.

Expertul contabil a arătat în cuprinsul

raportului de expertiză că în urma verificării registrelor de casă, a registrelor

jurnal și a balanțelor de verificare lunare, a constatat că suma de 286.880 RON

a fost plătită reclamantei la datele de 19 februarie 2008 (suma de 50.000 RON),

19 mai 2008 (suma de 100.000 RON) și 20 mai 2008 (suma de 136.880 RON) conform înregistrărilor

din registrele de casă ale datelor respective. Sumele pentru plata dividendelor

au fost ridicate din contul bancar al pârâtei la banca U.R. SA, așa cum se menționează

de către bancă pe statul de plată, iar încasările de la banca U.R. SA au fost evidențiate

la încasări în registrele de casă ale pârâtei în același cuantum.

Tribunalul a constatat că susținerea pârâtei

potrivit cu care reclamanta a încasat suma de 286.800 RON în numele tatălui său,

T.I., sumă pe care a remis-o acestuia ulterior, este reală.

Fiind dovedită încasarea sumei de 286.800

RON cu titlu de dividende aferente anului 2006 de către acționarul îndreptățit T.I.,

s-a apreciat că este lipsită de relevanță împrejurarea că mențiunile olografe aparținând

tatălui reclamantei au fost făcute pe înscrisul intitulat „extras din hotărârea

Adunării Generale a Acționarilor”.

Cât privește dividendele aferente anului

2007, în raport de înscrisurile depuse la dosar și de constatările expertului contabil,

prima instanță a reținut că pârâta a achitat reclamantei sumele cuvenite acesteia

cu titlu de dividende aferente anului 2007.

Au fost înlăturate criticile reclamantei

față de raportul de expertiză, întrucât expertul a arătat că statele de plată a

dividendelor au fost înregistrate în evidențele contabile ale pârâtei, în perioada

în care dividendele au fost plătite fiind reflectate în mod corespunzător în fișele

de cont contabile, balanțele de verificare lunare și situațiile financiare întocmite

de pârâtă și înregistrate la organele fiscale. Mai mult, o parte din dividende (respectiv

plata sumei de 18.170 RON în data de 24 iunie 2010, plata sumei de 16.100 RON în

data de 21 iulie 2010, plata sumei de 13.524 RON în data de 19 august 2010, plata

sumei de 5.698 RON în data de 20 septembrie 2010) au fost efectuate prin transfer

bancar din contul bancar al pârâtei în contul bancar al reclamantei deschis la Banca

C.E.C. SA. Viramentul bancar dovedește în mod cert stingerea obligației de plată

a dividendelor.

Pentru aceste considerente, tribunalul

a respins ca nefondate restul pretențiilor.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta

A.I. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control

judiciar, în ceea ce privește primul motiv de apel vizând interpretarea erontă a

dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale,

a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

S-a arătat că prin hotărârea adoptată societatea

nu a prevăzut un termen de plată, astfel că obligația de plată a devenit scadentă

imediat, ceea ce înseamnă că termenul de prescripiție de 3 ani, conform art. 3

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data de 9 august 2007

și s-a împlinit la 9 august 2010, motiv pentru care, s-a apreciat că, în mod corect,

instanța de fond a admis excepția prescripției având în vedere că acțiunea a fost

formulată la data de 21 octombrie 2010.

Referitor la întreruperea cursului prescripției

prin îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii prevăzute de art. 720

1

C. porc. civ., instanța a constatat că nu poate fi primită apărarea apelantei sub

acest aspect, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripției sunt limitativ

prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și nu pot fi extinse la alte situații

cum ar fi procedura prealabilă.

A fost apreciat ca fiind neîntemeiat și

cel de al doilea motiv de apel prin care se critica constatarea instanței potrivit

căreia divividendele aferente anului 2006 au fost datorate și plătite dlui T.I.,

tatăl apelantei.

Contractul de cesiune al acțiunilor dintre

T.I. și apelanta A.I. a fost încheiat la data de 11 iulie 2007 și părțile au convenit

că acesta își produce efectele începând cu data semnării sale.

Or, mențiunea din contractul de cesiune

conform căreia transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor își produce

efectele începând cu data semnării (respectiv numai pentru creditor) are ca scop

să sublinieze că, dividendele cuvenite pentru perioada anterioară cesiunii sunt

datorate cedentului, nu cesionarului, așa cum prevede art. 67 alin. (6) din Legea

nr. 31/1990.

Din probele aflate la dosar a rezultat

ca apelanta-reclamantă a semnat de primire pe statul de plată pentru suma netă de

286.800 RON, reprezentând dividende aferente anului 2006.

De asemenea, suma de 57.960 RON, reprezentând

dividende aferente anului 2007 a fost primită de apelanta care a semnat statul de

plată.

S-a constatat că prima instanță a coroborat

toate înscrisurile depuse la dosar, respectiv state de plata, chitanțe eliberate

de tatăl apelantei, balanțele sintetice din 31 decembrie 2007 și 31 decembrie 2008,

aprobarea de către apelanta în Adunarea Generală a situațiilor financiare aferente

anilor 2007 și 2008, aprobarea dată de apelantă în calitate de administrator, membru

în Consiliul de Administrație al societății.

Toate probele au relevant faptul că dividendele

pentru 2007 și 2008 au fost încasate de către A.I. și, mai mult decât atăt, aceste

înscrisuri se coroborează cu declarația martorului B.M. care arată că acesta a predat

personal sumele de bani către apelantă în baza împuternicirii acordate de societate

pentru a ridica de la bancă sumele achitate ulterior cu titlu de dividende.

De asemenea, expertul contabil care a realizat

raportul de expertiză contabilă a concluzionat că apelanta a încasat dividendele

aferente anilor 2007 și 2008, constatările sale bazându-se pe registrele contabile

ale societății.

În

ceea ce privește critica adusă interpretării eronate a documentelor

intitulate „state de plată” instanța de apel a reținut că acestea sunt documente

ce atestă eliberarea obligației de plată a dividendelor, fiind înscrisuri sub semnătură

privată cu valoarea pe care o au acestea potrivit art. 46 C. com. și art. 1186 C.

civ.

În

termen legal, recurenta-reclamantă A.I. a declarat recurs

împotriva încheierii din 16 mai 2013 și a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013,

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a

civilă,

solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate și triiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru administrarea probei cu expertiză

tehnică contabilă, iar, în subsidiar modificarea în tot a decizieie atacate, în

sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a criticat încheierea

din 16 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, susținând,

în esență, că instanța de apel, în mod eronat, a respins cererea de administrare

a unei expertize tehnice contabile în cauză, deși, consideră reclamanta, aceasta

era legală, pertinentă și mai ales utilă cauzei, în raport de inadvertențele și

contradicțiile existente în expertiza contabilă administrată de instanța de fond.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta expune pe larg

argumentele pe care se fundamentează aceste susțineri, în raport de înscrisurile

care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă efectuată în primă

instanță și aspectele ce ar fi trebuit avute în vedere pentru efectuarea unuei noi

expertize contabile în apel.

Din această perspectivă, consideră că se

impune casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece efectuarea expertizei specialitatea

contabilitate în apel era absolut necesară pentru lămurirea situației de fapt invocate.

În

opinia recurentei, expertul nu a analizat documentele primare,

cele pe baza cărora s-au făcut mențiunile în registrul de casă, bilanț și balanță;

arătând că a formulat obiecțiuni la acest raport, obiecțiuni ce au fost încuviințate

de instanța de fond.

Cu toate că expertul, prin răspunsul la

obiectiunile reclamantei nu a răspuns punctual conform obiecțiunilor încuviințate,

existând o serie de inadvertențe și contradicții evidente între concluzii și constatări,

instanța de fond nu a mai încuviințat a doua solicitare a reclamantei (obiecțiunile

la răspunsul expertului) de a se lămuri de către expert punctele omise intenționat

în primul răspuns la obiecțiuni.

Aceste elemente omise de expert ar fi trebuit

clarificate în fața instanței de apel, printr-o nouă expertiză contabilă.

Instanța de apel a ignorat criticile formulate

de reclamantă cu privire la raportul de expertiză și a înlăturat efectuarea unei

noi expertize care să elucideze neconcordanțele semnalate și nelămurite de primul

expert, întrucât a înțeles să minimalizeze rolul înscrisurilor invocate de pârâtă

în apărarea sa, și anume „Statele de plata dividende”.

În

opinia recurentei, instanța de apel nu se putea limita la

a aprecia statele ca fiind înscrisuri sub semnătură privată simple, câtă vreme reține

că aceste înscrisuri fac dovada plății, prin acest mod de argumentare, instanța

încălcând dispoziții legale în vigoare și direct aplicabile acestor documente.

Deși s-au învederat expres prevederile

Regulamentului operațiunilor de casă, arătând că, documentele de plată „state” trebuie

să îndeplinească condițiile menționate în art. 2 și art. 24 (din Decretul nr. 209/1976)

pentru a avea caracter de document justificativ, nici instanța și nici expertul

nu au luat în considerare cadrul legal aplicabil și au refuzat să analizeze plățile

prin această prismă.

Totodată, instanță de apel a reținut, în

mod greșit, incidența prevederilor art. 1186 C. civ., întrucât în primul rând „statul

de plată dividende” nu constituie titlu de creanță, iar în al doilea rând nu se

poate reține că semnătura reclamantei de pe un document de repartizare a dividendelor

poate echivala cu „o adnotație” și nici cu o „scriptură” făcută pe dosul, marginea

sau în josul duplicatului unui act sau chitanță.

Aprecierea instanței conform căreia statul

semnat de reclamantă face dovada plății sumei statuate în acesta la momentul semnării,

nu poate fi primită, întrucât există alte documente justificative care au stat la

baza înregistrării a trei plăți distincte, cu numerar, în registrul de casă în 3

zile distincte, ulterior semnării statului.

Concluzia în sensul plății concomitent

cu semnarea statului este contrazisă de chiar constatările expertului expuse în

expertiză, (situația statului aferent hotărârii Adunării Generale a

Acționarilor din 11 decembrie 2007 în valoare netă de 286.880 RON (341.523 RON brut),

stat semnat de recurentă și folosit în fapt pentru retragerea numerarului aferent

acestor plăți de la bancă, în 3 date diferite și creditarea casieriei cu acești

bani).

Ulterior intrării sumelor de bani în casieria

pârâtei, nu se regăsește niciun document justificativ care să conducă la concluzia

că aceste sume de bani au fost plătite, cum se susține, astfel: 50.000 RON din 19

februarie 2008, 100.000 RON din 19 mai 2008 și 136.880 RON din 20 mai 2008.

De altfel, soluția retragerii de numerar

din bancă pentru ca în aceeași zi să se efectueze plăți ale dividendelor, apare

ca fiind una cel puțin bizară, câtă vreme aceste sume de bani puteau fi virate direct

în contul recurentei, cum s-a și întâmplat ulterior cu alte tranșe.

Pe state nu este menționată de către recurentă

data primirii sumei de bani, iar lipsa aplicării de către casier pe stat a ștampilei

cu textul „ACHITAT”, indicând data operațiunii nu face altceva decât să infirme

plata și în aceste condiții, documentul acesta (statul) nu are caracter de document

justificativ de plată.

Un alt argument în susținerea oportunității

efectuării unei noi expertize sau în înlăturarea concluziilor primulului expert

este și faptul că expertul desemnat în cauză a ignorat prevederile normei 3531.2.

Capitolul II, „Desfășurarea expertizei contabile”.

Și în ceea ce privește nota de decont din

30 aprilie 2009, expertul nu a indicat documentul primar pe baza căruia s-a menționat

în contabilitate suma luată ca avans de către reclamantă.

În

plus, instanța își bazează argumentația pe probe ce nu au

fost încuviințate și administrate în cauză (își fundamentează soluția pe „declarația

martorului B.”, deși o astfel de probă nu a fost admisă și nici administrată în

cauză, înscrisul depus la dosar fiind nul ca mijloc de probă).

Mai mult, reține trunchiat cele „declarate”

de martor, întrucât acesta nu declară că el ar fi predat personal banii reclamantei

A.I., ci declară că i-a ridicat din bancă, iar banii „s-au predat ulterior” d-nei

A.I., fără însă a afirma că el i-a predat.

În

ceea ce privește decizia civilă nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, recurenta apreciază că instanța

de apel, în mod greșit, a apreciat ca fiind corectă instanței de fond de admitere

a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 38.640 RON,

dividende pentru anul 2006, această soluție contravenind dispozițiilor exprese ale

art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta consideră că instanța de apel,

în mod eronat, a reținut că termenul de prescripție curge de la momentul adoptării

hotărârii Adunării Generale a Acționarilor prin care s-a stabilit distribuirea dividentelor,

iar nu de la momentul la care acestea devin exigibile.

Consideră că atâta timp cât nu s-a stabilit

un termen de plată, plata dividentelor devenea scadentă la 6 luni de la aprobarea

bilanțului pe anul respectiv, respectiv anul 2007. Bilanțul aferent anului 2007

s-a aprobat, cel mai devreme la aprilie sau mai 2008, iar de la aceasta dată, având

în vedere termenul de 6 luni, suma aferentă dividendelor devenea exigibilă abia

în octombrie-noiembrie 2008.

Prin urmare, în condițiile în care acțiunea

a fost introdusă în octombrie 2010, termenul nu era împlinit.

Totodată, urmare a interpretării greșite

a actului juridic dedus judecății, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel,

în mod greșit, a reținut că dividendele aferente anului 2006 se cuveneau fostului

acționar, T.I.

În

măsura în care instanța ar fi apreciat acest lucru, s-ar fi

impus să se invoce, din oficiu, lipsa calității procesuale active a reclamantei.

În

plus, instanța face confuzie între două noțiuni absolut distincte:

profitul societății și dividende.

Câtă vreme nu s-a votat în Adunarea

Generală a Acționarilor distribuirea profitului către acționari, nu există dividende.

Dividendele apar doar în urma votării în Adunarea Generală a Acționarilor a distribuirii

profitului.

Instanța de apel a reținut situația juridică

prevăzută de dispozițiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile

comerciale, însă, în condițiile în care nu există o prevedere expresă care să statueze

faptul că dividendele de până atunci se vor plăti fostului acționar, instanța face

o interpretare excesivă și în mod vădit contrară voinței păților.

Prevederea contractuală nu poate fi interpretată

prin adăugarea la voința părților, întrucât conform art. 969 C. civ. convențiile

legal încheiate au putere de lege între părți.

În

sprijinul faptului că aceste dividende se datorau cesionarului

arată că anterior cesiunii, profitul nu fusese repartizat către acționari, astfel

că nu se poate vorbi de dividente existente la acel moment, care să se fi cuvenit

cedentului T.I.

Având în vedere că profitul anului 2006

nu a fost repartizat către dividende în perioada în care T.I. era acționar, ci a

fost repartizat către dividende după momentul cesiunii, este neîndoielnic că în

momentul cesiunii, societatea nu înregistra datorii către acționarul cedent.

Exigibilitatea plății dividendelor se naște

prin hotărârea de repartizare a dividendelor emisă de Adunarea Generală a Acționarilor.

Dacă ar fi fost dividende distribuite și neplătite acționarului T.I. la momentul

cesiunii, aceste dividende urmau a fi achitate acestuia. însă, dividendele repartizate

în 11 decembrie 2007 s-au născut ca datorie a societății către acționari la data

de 11 decembrie 2007, deoarece numai repartizarea profitului către dividende dă

un drept de creanță al acționarului asupra societății.

Acest lucru este confirmat și de către

T.I. care a participat și la Adunarea Generală a Acționarilor din 11 decembrie 2007

în care a reprezentat prin procura alți 2 acționari și a hotărât/votat în această

Adunare Generală a Acționarilor distribuirea acestor dividende către A.I. De asemenea,

T.I. nu a făcut niciodată o solicitare societății pentru ca dividendele aferente

anului 2006 să îi fie achitate.

Reclamanta critică hotărârea și din perspectiva

faptului că instanța de apel și-a fundamentat argumentația pe probe ce nu au fost

încuviințate și administrate în cauză.

În

acest context, instanța face referire la „declarația martorului

B.”, care se coroborează cu alte probe, iar în privința declarațiilor autentificate

din 5 septembrie 2012, recurenta apreciază că acestea sunt nule ca probe, neputând

avea vreo valoare probatorie.

Aceste înscisuri, susține recurenta, sunt

lovite de nulitate ca probe (art. 105 C. proc. civ.), astfel că nu au fost încuviințate

de instanță și nu s-a ținut cont de ele la soluționarea cauzei în primă instanță.

De asemenea, aceste înscrisuri nu sunt însoțite de probe care să ateste veridicitatea

lor (dispoziții de plată, chitanțe, etc).

În ceea ce privește proba testimonială,

instanța s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie, în sensul respingerii acestei

probe solicitată de pârâtă.

Ori, prin depunerea acestor „înscrisuri”

se încearcă eludarea dispozițiilor obligatorii luate de instanță în prezenta cauză,

de fapt adininistrându-se indirect proba testimonială, declarația fiind însă adusă

sub formă de înscris la dosar (mai ales în ceea ce privește declarația lui B.M.).

Asemenea documente nu pot avea valoare

de înscris în sensul de mijloc de probă, astfel că se impunea ca instanța să le

înlăture ca atare, și nu să le rețină ca probe.

Mai mult, instanța de apel nu a încuviințat

administrarea probei testimoniale, astfel că în lipsa încuviințării unei asemenea

probe nu putea reține în motivarea sa declarația unui martor.

În

realitate, susține recurenta-reclamantă, nu există nicio dovadă

a faptului că plățile au fost făcute către aceasta, în sensul existenței unor documente

justificative care să poate proba acest lucru mai presus de orice îndoială.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct.

9 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă SC A.C. SA a formulat întâmpinare,

prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante

A.I., solicitând, în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință respingerea

recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, a solicitat, în esență, respingerea

recursului, ca nefondat.

În

argumentarea excepției lipsei calității procesuale active,

intimata-pârâtă a arătat, în esență, că prin contractul de cesiune din 17

decembrie 2012 recurenta-reclamantă A.I. a cedat către A.E.S. (fiica sa) toate acțiunile

deținute la SC A.C. SA, precum și toate dividendele cuvenite pentru anii următori.

În

raport de această împrejurare, apreciază că singura persoană

care ar fi putut exercita calea de atac a recursului era A.E.S. în calitate de cesionar

și deținător a dreptului litigios, recursul formulat de către A.I. fiind inadmisibil.

Analizând încheierea și decizia recurate,

în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile

de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele

care succed:

Înalta Curte, examinând cu prioritate,

în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția lipsei calității procesuale

active invocată de intimate-pârâtă prin întâmpinare, constată că aceasta este neîntemeiată,

motiv pentru care, o va respinge, dat fiind că încheierea pe parcursul litigiului

a contractul de cesiune din 17 decembrie 2012 încheiat între recurenta-reclamantă

A.I. și A.E.S. (fiica sa) prin care au fost cedate acesteia din urmă toate acțiunile

deținute de reclamantă la SC A.C. SA, precum și toate dividendele cuvenite pentru

anii următori, nu atrage lipsa calității procesuale active a recurentei-reclamante,

în raport de data promovării cererii de chemare în judecată (21 octombrie 2010)

și dat fiind că obiectul cauzei îl reprezintă pretenții (dividende) anterioare încheierii

acestui contract.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă

se prevalează, în mod greșit, de faptul că, prin încheierea de amânare a pronunțării

din 16 mai 2013, instanța de apel a respins solicitarea reclamantei de a administra

o nouă expertiză contabilă.

Este de reținut că instanța de apel ca

instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate

în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor

în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar

instanța de recurs nu poate să procedeze la re interpreta rea probelor dispuse.

Totodată, instanța de control judiciar,

în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia

hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă,

având în vedere apărările intimatei-pârâte, stabilind situația de fapt sub toate

aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția dată nu

a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă

la modificarea sau casarea decizie recurate și nici nu atrage incidența prevederilor

art. 105 C. proc. civ.

Criticile recurentei pe stabilirea situației

de fapt nu se convertesc în motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea

situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului

devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat

hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Contrar susținerilor recurentei, instanța

de apel suverană în administrarea și aprecierea probelor a reținut cu justețe încasarea

de către reclamantă sumei de 286.800 RON reprezentând dividende aferente anului

2006, în numele tatălui ei T.I., sumă pe care a remis-o acestuia ulterior, precum

și faptul că pârâta SC A.C. SA a achitat sumele cuvenite reclamantei cu titlu de

dividende aferente anului 2007, recurenta semnând statul de plată.

În

acest sens, s-a reținut că instanța a coroborat toate înscrisurile

aflate la dosar, respectiv state de plată, chitanțe eliberate de tatăl reclamantei,

balanțele sintetice din 31 decembrie 2007 și 31 decembrie 2008, aprobarea de către

reclamantă în Adunarea Genrală a situațiilor financiare aferente anilor 2007 și

2008, aprobată de recurenta-reclamanta în calitate de administrator, membru al Consiliului

de Administrație al societății, înscrisuri ce au fost corroborate cu declarația

martorului B.M. și raportul de expertiză efectuat în primă instanță.

Se impune precizarea faptului că o reanalizare

a situației de fapt la care tinde în realitate recurenta-reclamanta, nu justifică

invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii ori interpretarea

greșită actului juridic dedus judecății, de care se prevalează aceasta, recurenta

aducând în discuție chestiuni de fond a căror analiză excede competenței instanței

de recurs.

În

condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea

probelor aflate la dosar (răspunsuri la interogatorii, depoziții ale martorilor,

raportul de expertiză contabilă, examinarea și relevanța atribuită de expert documentelor

ce au stat la baza întocmirii expertizei contabile, obiecțiunile la raportul de

expertiză etc.) exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de

plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304

C. proc. civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală

odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și

ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005.

În

ceea ce privește critica adusă interpretării eronate a documentelor

intitulate state de plată, în mod legal, instanța de apel a reținut că aceastea

sunt documente care atestă eliberarea obligației de plată a dividendelor, fiind

înscrisuri sub semnătură privată, în înțelesul art. 46 C. com. potrivit căruia „obligațiunile

comerciale și liberațiunile se probează (...) cu acte sub semnătură privată, respectiv

art. 1186 C. civ. de la 1864, conform căruia orice adnotație făcută de creditor

în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanță, este crezută, cu toate

că nu este subsemnată nici datată de el, când tinde a proba liberațiunea debitorului.

Aceeași putere doveditoare are și scriptura făcuta de creditor pe dosul, marginea

sau în josul duplicatului unui act sau chitanță, dar numai când duplicatul va fi

în mâinile debitorului”.

Dispozițiile Decretului nr. 209/1976 sunt

exclusiv aplicabile instituțiilor publice, motiv pentru care, susținerile recurentei

vizând modul de redactare al înscrisurilor denumite „state de plată” raportat la

condițiile stipulate de art. 2 și art. 24 din drecretului menționat sunt lipsite

de suport legal.

Aceasta întrucât, potrivit art. 3

alin. (1) coroborat cu Anexa nr. 4 pct. 3 lit. h) din Legea nr. 72/1997-Legea privind

bugetul de stat pentru anul 1997, Decretul nr. 209/1976 se aplică exclusiv instituțiilor

publice.

În aces sens, prin Decizia Curții Constituționale

nr. 13/2010 s-a reținut punctul de vedere al Ministerului de Finanțe din care rezultă

cu evidență că prevederile Decretului nr. 209/1976 sunt aplicabile doar instituțiilor

publice: „în opinia Ministerului Finanțelor, exprimată în adresa din 25 noiembrie1999,

prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului

operațiunilor de casă sunt aplicabile numai instituțiilor publice, începând cu anul

1997, prin menționarea, în anexa nr. 4 la legile bugetare anuale nr. 72/1997,

nr. 109/1998 și nr. 36/1999, a Decretului nr. 209/1976 ca bază legală pentru capitolul

încasări și alte surse, cu specificația valabil numai pentru instituții publice”.

Pornind de la cadrul legal instituit de

art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real

voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte

au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a contractului

de cesiune al acțiunilor încheiat la data de 11 iulie 2007 între T.I. (autorul reclamantei)

și reclamanta A.I., fiind nefondate criticile recurentei sub aspectul incidenței

dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 67 alin. (6) din Legea nr.

31/1990 privind societățile comerciale „dividendele care se cuvin după data transmiterii

acțiunilor aparțin cesionarului, în afara de cazul în care părțile au convenit altfel”.

Prin urmare, textul legal enunțat, conferă

posibilitatea părților să convină asupra modului de împărțire a dividendelor aferente

perioadei anterioare cesiunii și cu excepția unei stipulații contrarii în contractul

de cesiune, dividendele se cuvin cesionarului.

Este de necontestat că mențiunea din contractul

de cesiune conform căreia transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor

își produce efectele începând cu data semnării (respectiv numai pentru creditor)

are ca scop să sublinieze că, dividendele cuvenite pentru perioada anterioară cesiunii

sunt datorate cedentului, nu cesionarului, așa cum prevede art. 67 alin. (6) din

Legea nr. 31/1990.

Reclamanta a semnat de primire pe statul

de plată pentru suma netă de 286.800 RON, reprezentând dividende aferente anului

2006, încasând suma în numele tatălui său, T.I., pe care a remis-o ulterior, fiind

lipsite de relevanță susținerile recurentei vizând posibilitatea invocării de către

instanță a excepției lipsei calității procesuale active în condițiile în care suma

nu i s-ar fi cuvenit.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei

conform cărora în raport de dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990

dreptul la acțiune nu este prescris pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu

de dividende aferente anului 2006, întrucât nefiind stabilit un termen de plată,

plata dividendelor devenea exigibilă la 6 luni de la aprobarea bilanțului pe anul

respectiv, respectiv în luna octombrie-noiembrie 2008, astfel cum susține în recurs.

Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea

nr. 31/1990 privind societățile comerciale dividendele se distribuie asociaților

proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acestea se plătesc

în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit

prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației

financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Totodată, conform art. 7 din Decretul

nr. 167/1958, obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum

și acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă

de la data nașterii raportului de drept.

Suma de 38.640 RON solicitată de reclamantă

cu titlu de dividende aferente anului 2006 a fost stabilită prin hotărârea Adunării

Generale a Acționarilor din 9 august 2007.

Astfel, în condițiile în care, prin hotărârea

adoptată societatea pârâtă nu a prevăzut un termen de plată, obligația de plată

a devenit scadentă imediat, ceea ce înseamnă că termenul de prescripiție de 3 ani

reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la

data de 9 august 2007 și s-a împlinit la 9 august 2010, motiv pentru care, în mod

legal, instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru

suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende aferente anului 2006, având în

vedere că acțiunea a fost promovată la data de 21 octombrie 2010.

Pentru considerentele reținute, Înalta

Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o

corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, fiind nefondate și criticile

recurentei subsumate motivului de nelegalite reglementat de pct. 9 al art. 304 C.

proc. civ.

Așa fiind, constatând că nu se confirmă

motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ.

invocate de recurentă, hotărârile atacate fiind la adăpost de orice critică, în

raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.I. împotriva

încheierii din 16 mai 2013 și a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțate

de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei

în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind

plata cheltuielilor de judecată în recurs, urmează ca, în temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea intimatei, în sensul obligării

recurentei-reclamante A.I. la plata sumei de 25.215 RON cheltuieli de judecată către

intimata-pârâtă SC A.C. SA, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei A.I. invocată de intimata-pârâtă SC A.C. SA prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de reclamanta

A.I. împotriva încheierii din 16 mai 2013 și a deciziei civile nr. 165 din 23 mai

2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A.I. la plata

sumei de 25.215 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2

aprilie 2014.