ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1331/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A.I. a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SA solicitând instanței obligarea pârâtei la plata sumei de 455 . 005,09 RON, cu titlu de dividende. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este acționar la SC A.C. SA, deținând 23% din capitalul social, în urma cumpărării acțiunilor din 11 iulie 2007 și că prin hotărâri ale adunării generale s-a aprobat repartizarea dividendelor aferente anului 2006, acestea fiind eșalonate în 2007, 2008, 2009. Aceste dividende, în cuantum total de 1.978.283 RON au fost retrase din bancă în vederea distribuirii, la diverse date, fiind distribuite acționarilor, cu excepția reclamantei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 67 alin. (2) și alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. Pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor societății din data de 9 august 2007. Prin sentința civilă nr. 18651 din 28 noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a fost respinsă ca fiind prescrisă cererea reclamantei A.I. privind obligarea pârâtei SC A.C. SA la plata sumei de 38.640 RON și s-au respins restul pretențiilor, ca nefondate.

În motivare, prima instanță a reținut, în esență, că reclamanta a dobândit de la acționarul societății pârâte, T.I., un număr de 1565 acțiuni reprezentând 23% din capitalul social al acestei societăți, prin încheierea contractului de cesiune din 11 iulie 2007 S-a constatat că reclamanta a solicitat plata dividendelor aferente anului 2006 proporțional cu cota sa de participare la capitalul social, respectiv obligarea la plata sumei de 386.000 RON, precum și obligarea pârâtei la plata dividendelor aferente anului 2007 în valoare de 69.000 RON.

Prima instanță a constatat că prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din data de 9 august 2007 acționarii au decis repartizarea dividendelor în cuantum de 200.000 RON din profitul aferent anului 2006. În cuprinsul acestei hotărâri, nu a fost stabilit un termen pentru plata dividendelor și, prin urmare, instanța de fond a arătat că la momentul adoptării hotărârii s-a născut dreptul de creanță în patrimoniul fiecărui acționar, precum și obligația corelativă a societății de a plăti acționarilor sumele de bani reprezentând dividende. Nefiind stabilit un termen pentru executarea obligației de plată a dividendelor, obligația a devenit exigibilă la momentul adoptării hotărârii, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată susținerea reclamantei potrivit cu care în raport de dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale dreptul la acțiune nu este prescris, întrucât nefiind stabilit un termen de plată, plata dividendelor devenea exigibilă la 6 luni de la aprobarea bilanțului pe anul respectiv, respectiv în luna iulie 2008. Dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 prevăd că dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat.

Tribunalul a considerat că termenul maxim de 6 luni este aplicabil doar în situația în care adunarea generală stabilește o dată pentru plata dividendelor. Prin fixarea acestui termen, legiuitorul a urmărit ca plata dividendelor să se facă în cel mult 6 luni de la data aprobării situațiilor financiare, respectiv că adunarea generală are obligația de a fixa termenul de plată astfel încât să nu se depășească 6 luni de la data la care situațiile financiare au fost aprobate. În situația în care adunarea generală stabilește doar dividendul fără a fixa un termen de plată, obligația de plată devine exigibilă la momentul adoptării hotărârii în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

Așa fiind, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 38.640 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006 și stabilite prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 9 august 2007, întrucât, în speță, dreptul dedus judecății s-a născut la această dată și, prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 s-a împlinit la data de 9 august 2010, iar acțiunea a fost introdusă ulterior acestui termen, respectiv la data de 19 octombrie 2010 În ceea ce privește restul sumelor de bani solicitate de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006, tribunalul a reținut că reclamanta a dobândit calitatea de acționar al societății pârâte la data de 11 iulie 2007, dată la care a încheiat contractul de cesiune acțiuni cu tatăl său, autorul T.I.

și a dobândit un număr de 1565 acțiuni reprezentând 23% din capitalul social al societății pârâte. S-a constatat că dispozițiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, nu sunt aplicabile în cauză, iar pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că reclamanta a încasat cu titlu de dividende aferente anului 2006 suma de 286.880 RON, întrucât, pe înscrisul intitulat „Stat de plată dividende” este menționată suma de bani, iar în dreptul numelui reclamantei este aplicată semnătura acesteia.

Tribunalul a apreciat că semnătura aplicată pe acest înscris atestă primirea sumelor de bani de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât pe extrasul din hotărârea Adunării Generale a Acționarilor prin care s-a aprobat repartizarea sumei de 341.532 RON cu titlu de dividende aferente anului 2006, tatăl reclamantei, care era persoana căreia i se cuveneau dividendele aferente anului 2006, a făcut mențiunea primirii sumelor de 50.000 RON, la data de 19 februarie 2007, 86.880 RON, la data de 20 mai 2008, 75.000 RON, la data de 5 iunie 2008 și 75.000 RON, la data de 9 iulie 2008. În total, sumele primite de acționarul T.I., sub semnătură (recunoscută de reclamantă), sunt în cuantum de 286.880 RON.

Expertul contabil a arătat în cuprinsul raportului de expertiză că în urma verificării registrelor de casă, a registrelor jurnal și a balanțelor de verificare lunare, a constatat că suma de 286.880 RON a fost plătită reclamantei la datele de 19 februarie 2008 (suma de 50.000 RON), 19 mai 2008 (suma de 100.000 RON) și 20 mai 2008 (suma de 136.880 RON) conform înregistrărilor din registrele de casă ale datelor respective. Sumele pentru plata dividendelor au fost ridicate din contul bancar al pârâtei la banca U.R. SA, așa cum se menționează de către bancă pe statul de plată, iar încasările de la banca U.R. SA au fost evidențiate la încasări în registrele de casă ale pârâtei în același cuantum. Tribunalul a constatat că susținerea pârâtei potrivit cu care reclamanta a încasat suma de 286.800 RON în numele tatălui său, T.I., sumă pe care a remis-o acestuia ulterior, este reală.

Fiind dovedită încasarea sumei de 286.800 RON cu titlu de dividende aferente anului 2006 de către acționarul îndreptățit T.I., s-a apreciat că este lipsită de relevanță împrejurarea că mențiunile olografe aparținând tatălui reclamantei au fost făcute pe înscrisul intitulat „extras din hotărârea Adunării Generale a Acționarilor”.

Cât privește dividendele aferente anului 2007, în raport de înscrisurile depuse la dosar și de constatările expertului contabil, prima instanță a reținut că pârâta a achitat reclamantei sumele cuvenite acesteia cu titlu de dividende aferente anului 2007. Au fost înlăturate criticile reclamantei față de raportul de expertiză, întrucât expertul a arătat că statele de plată a dividendelor au fost înregistrate în evidențele contabile ale pârâtei, în perioada în care dividendele au fost plătite fiind reflectate în mod corespunzător în fișele de cont contabile, balanțele de verificare lunare și situațiile financiare întocmite de pârâtă și înregistrate la organele fiscale.

Mai mult, o parte din dividende (respectiv plata sumei de 18.170 RON în data de 24 iunie 2010, plata sumei de 16.100 RON în data de 21 iulie 2010, plata sumei de 13.524 RON în data de 19 august 2010, plata sumei de 5.698 RON în data de 20 septembrie 2010) au fost efectuate prin transfer bancar din contul bancar al pârâtei în contul bancar al reclamantei deschis la Banca C.E.C. SA. Viramentul bancar dovedește în mod cert stingerea obligației de plată a dividendelor. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins ca nefondate restul pretențiilor. Împotriva acestei sentințe, reclamanta A.I. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar, în ceea ce privește primul motiv de apel vizând interpretarea erontă a dispozițiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. S-a arătat că prin hotărârea adoptată societatea nu a prevăzut un termen de plată, astfel că obligația de plată a devenit scadentă imediat, ceea ce înseamnă că termenul de prescripiție de 3 ani, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data de 9 august 2007 și s-a împlinit la 9 august 2010, motiv pentru care, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a admis excepția prescripției având în vedere că acțiunea a fost formulată la data de 21 octombrie 2010. Referitor la întreruperea cursului prescripției prin îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii prevăzute de art. 720 1 C. porc.

civ., instanța a constatat că nu poate fi primită apărarea apelantei sub acest aspect, întrucât cauzele de întrerupere a cursului prescripției sunt limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și nu pot fi extinse la alte situații cum ar fi procedura prealabilă. A fost apreciat ca fiind neîntemeiat și cel de al doilea motiv de apel prin care se critica constatarea instanței potrivit căreia divividendele aferente anului 2006 au fost datorate și plătite dlui T.I., tatăl apelantei. Contractul de cesiune al acțiunilor dintre T.I. și apelanta A.I. a fost încheiat la data de 11 iulie 2007 și părțile au convenit că acesta își produce efectele începând cu data semnării sale.

Or, mențiunea din contractul de cesiune conform căreia transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor își produce efectele începând cu data semnării (respectiv numai pentru creditor) are ca scop să sublinieze că, dividendele cuvenite pentru perioada anterioară cesiunii sunt datorate cedentului, nu cesionarului, așa cum prevede art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990. Din probele aflate la dosar a rezultat ca apelanta-reclamantă a semnat de primire pe statul de plată pentru suma netă de 286.800 RON, reprezentând dividende aferente anului 2006. De asemenea, suma de 57.960 RON, reprezentând dividende aferente anului 2007 a fost primită de apelanta care a semnat statul de plată.

S-a constatat că prima instanță a coroborat toate înscrisurile depuse la dosar, respectiv state de plata, chitanțe eliberate de tatăl apelantei, balanțele sintetice din 31 decembrie 2007 și 31 decembrie 2008, aprobarea de către apelanta în Adunarea Generală a situațiilor financiare aferente anilor 2007 și 2008, aprobarea dată de apelantă în calitate de administrator, membru în Consiliul de Administrație al societății. Toate probele au relevant faptul că dividendele pentru 2007 și 2008 au fost încasate de către A.I. și, mai mult decât atăt, aceste înscrisuri se coroborează cu declarația martorului B.M. care arată că acesta a predat personal sumele de bani către apelantă în baza împuternicirii acordate de societate pentru a ridica de la bancă sumele achitate ulterior cu titlu de dividende.

De asemenea, expertul contabil care a realizat raportul de expertiză contabilă a concluzionat că apelanta a încasat dividendele aferente anilor 2007 și 2008, constatările sale bazându-se pe registrele contabile ale societății. În ceea ce privește critica adusă interpretării eronate a documentelor intitulate „state de plată” instanța de apel a reținut că acestea sunt documente ce atestă eliberarea obligației de plată a dividendelor, fiind înscrisuri sub semnătură privată cu valoarea pe care o au acestea potrivit art. 46 C. com. și art. 1186 C. civ. În termen legal, recurenta-reclamantă A.I.

a declarat recurs împotriva încheierii din 16 mai 2013 și a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, solicitând admiterea recursului, în principal casarea deciziei atacate și triiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru administrarea probei cu expertiză tehnică contabilă, iar, în subsidiar modificarea în tot a decizieie atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Recurenta-reclamantă a criticat încheierea din 16 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, susținând, în esență, că instanța de apel, în mod eronat, a respins cererea de administrare a unei expertize tehnice contabile în cauză, deși, consideră reclamanta, aceasta era legală, pertinentă și mai ales utilă cauzei, în raport de inadvertențele și contradicțiile existente în expertiza contabilă administrată de instanța de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta expune pe larg argumentele pe care se fundamentează aceste susțineri, în raport de înscrisurile care au stat la baza întocmirii raportului de expertiză contabilă efectuată în primă instanță și aspectele ce ar fi trebuit avute în vedere pentru efectuarea unuei noi expertize contabile în apel. Din această perspectivă, consideră că se impune casarea cu trimitere spre rejudecare, deoarece efectuarea expertizei specialitatea contabilitate în apel era absolut necesară pentru lămurirea situației de fapt invocate. În opinia recurentei, expertul nu a analizat documentele primare, cele pe baza cărora s-au făcut mențiunile în registrul de casă, bilanț și balanță; arătând că a formulat obiecțiuni la acest raport, obiecțiuni ce au fost încuviințate de instanța de fond.

Cu toate că expertul, prin răspunsul la obiectiunile reclamantei nu a răspuns punctual conform obiecțiunilor încuviințate, existând o serie de inadvertențe și contradicții evidente între concluzii și constatări, instanța de fond nu a mai încuviințat a doua solicitare a reclamantei (obiecțiunile la răspunsul expertului) de a se lămuri de către expert punctele omise intenționat în primul răspuns la obiecțiuni. Aceste elemente omise de expert ar fi trebuit clarificate în fața instanței de apel, printr-o nouă expertiză contabilă. Instanța de apel a ignorat criticile formulate de reclamantă cu privire la raportul de expertiză și a înlăturat efectuarea unei noi expertize care să elucideze neconcordanțele semnalate și nelămurite de primul expert, întrucât a înțeles să minimalizeze rolul înscrisurilor invocate de pârâtă în apărarea sa, și anume „Statele de plata dividende”.

În opinia recurentei, instanța de apel nu se putea limita la a aprecia statele ca fiind înscrisuri sub semnătură privată simple, câtă vreme reține că aceste înscrisuri fac dovada plății, prin acest mod de argumentare, instanța încălcând dispoziții legale în vigoare și direct aplicabile acestor documente. Deși s-au învederat expres prevederile Regulamentului operațiunilor de casă, arătând că, documentele de plată „state” trebuie să îndeplinească condițiile menționate în art. 2 și art. 24 (din Decretul nr. 209/1976) pentru a avea caracter de document justificativ, nici instanța și nici expertul nu au luat în considerare cadrul legal aplicabil și au refuzat să analizeze plățile prin această prismă.

Totodată, instanță de apel a reținut, în mod greșit, incidența prevederilor art. 1186 C. civ., întrucât în primul rând „statul de plată dividende” nu constituie titlu de creanță, iar în al doilea rând nu se poate reține că semnătura reclamantei de pe un document de repartizare a dividendelor poate echivala cu „o adnotație” și nici cu o „scriptură” făcută pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanță. Aprecierea instanței conform căreia statul semnat de reclamantă face dovada plății sumei statuate în acesta la momentul semnării, nu poate fi primită, întrucât există alte documente justificative care au stat la baza înregistrării a trei plăți distincte, cu numerar, în registrul de casă în 3 zile distincte, ulterior semnării statului.

Concluzia în sensul plății concomitent cu semnarea statului este contrazisă de chiar constatările expertului expuse în expertiză, (situația statului aferent hotărârii Adunării Generale a Acționarilor din 11 decembrie 2007 în valoare netă de 286.880 RON (341.523 RON brut), stat semnat de recurentă și folosit în fapt pentru retragerea numerarului aferent acestor plăți de la bancă, în 3 date diferite și creditarea casieriei cu acești bani).

Ulterior intrării sumelor de bani în casieria pârâtei, nu se regăsește niciun document justificativ care să conducă la concluzia că aceste sume de bani au fost plătite, cum se susține, astfel: 50.000 RON din 19 februarie 2008, 100.000 RON din 19 mai 2008 și 136.880 RON din 20 mai 2008. De altfel, soluția retragerii de numerar din bancă pentru ca în aceeași zi să se efectueze plăți ale dividendelor, apare ca fiind una cel puțin bizară, câtă vreme aceste sume de bani puteau fi virate direct în contul recurentei, cum s-a și întâmplat ulterior cu alte tranșe. Pe state nu este menționată de către recurentă data primirii sumei de bani, iar lipsa aplicării de către casier pe stat a ștampilei cu textul „ACHITAT”, indicând data operațiunii nu face altceva decât să infirme plata și în aceste condiții, documentul acesta (statul) nu are caracter de document justificativ de plată.

Un alt argument în susținerea oportunității efectuării unei noi expertize sau în înlăturarea concluziilor primulului expert este și faptul că expertul desemnat în cauză a ignorat prevederile normei 3531.2. Capitolul II, „Desfășurarea expertizei contabile”. Și în ceea ce privește nota de decont din 30 aprilie 2009, expertul nu a indicat documentul primar pe baza căruia s-a menționat în contabilitate suma luată ca avans de către reclamantă. În plus, instanța își bazează argumentația pe probe ce nu au fost încuviințate și administrate în cauză (își fundamentează soluția pe „declarația martorului B.”, deși o astfel de probă nu a fost admisă și nici administrată în cauză, înscrisul depus la dosar fiind nul ca mijloc de probă).

Mai mult, reține trunchiat cele „declarate” de martor, întrucât acesta nu declară că el ar fi predat personal banii reclamantei A.I., ci declară că i-a ridicat din bancă, iar banii „s-au predat ulterior” d-nei A.I., fără însă a afirma că el i-a predat. În ceea ce privește decizia civilă nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, recurenta apreciază că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat ca fiind corectă instanței de fond de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru suma de 38.640 RON, dividende pentru anul 2006, această soluție contravenind dispozițiilor exprese ale art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. Recurenta consideră că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că termenul de prescripție curge de la momentul adoptării hotărârii Adunării Generale a Acționarilor prin care s-a stabilit distribuirea dividentelor, iar nu de la momentul la care acestea devin exigibile.

Consideră că atâta timp cât nu s-a stabilit un termen de plată, plata dividentelor devenea scadentă la 6 luni de la aprobarea bilanțului pe anul respectiv, respectiv anul 2007. Bilanțul aferent anului 2007 s-a aprobat, cel mai devreme la aprilie sau mai 2008, iar de la aceasta dată, având în vedere termenul de 6 luni, suma aferentă dividendelor devenea exigibilă abia în octombrie-noiembrie 2008. Prin urmare, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă în octombrie 2010, termenul nu era împlinit. Totodată, urmare a interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că dividendele aferente anului 2006 se cuveneau fostului acționar, T.I.

În măsura în care instanța ar fi apreciat acest lucru, s-ar fi impus să se invoce, din oficiu, lipsa calității procesuale active a reclamantei. În plus, instanța face confuzie între două noțiuni absolut distincte: profitul societății și dividende. Câtă vreme nu s-a votat în Adunarea Generală a Acționarilor distribuirea profitului către acționari, nu există dividende. Dividendele apar doar în urma votării în Adunarea Generală a Acționarilor a distribuirii profitului. Instanța de apel a reținut situația juridică prevăzută de dispozițiile art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, însă, în condițiile în care nu există o prevedere expresă care să statueze faptul că dividendele de până atunci se vor plăti fostului acționar, instanța face o interpretare excesivă și în mod vădit contrară voinței păților.

Prevederea contractuală nu poate fi interpretată prin adăugarea la voința părților, întrucât conform art. 969 C. civ. convențiile legal încheiate au putere de lege între părți. În sprijinul faptului că aceste dividende se datorau cesionarului arată că anterior cesiunii, profitul nu fusese repartizat către acționari, astfel că nu se poate vorbi de dividente existente la acel moment, care să se fi cuvenit cedentului T.I. Având în vedere că profitul anului 2006 nu a fost repartizat către dividende în perioada în care T.I. era acționar, ci a fost repartizat către dividende după momentul cesiunii, este neîndoielnic că în momentul cesiunii, societatea nu înregistra datorii către acționarul cedent.

Exigibilitatea plății dividendelor se naște prin hotărârea de repartizare a dividendelor emisă de Adunarea Generală a Acționarilor. Dacă ar fi fost dividende distribuite și neplătite acționarului T.I. la momentul cesiunii, aceste dividende urmau a fi achitate acestuia. însă, dividendele repartizate în 11 decembrie 2007 s-au născut ca datorie a societății către acționari la data de 11 decembrie 2007, deoarece numai repartizarea profitului către dividende dă un drept de creanță al acționarului asupra societății. Acest lucru este confirmat și de către T.I. care a participat și la Adunarea Generală a Acționarilor din 11 decembrie 2007 în care a reprezentat prin procura alți 2 acționari și a hotărât/votat în această Adunare Generală a Acționarilor distribuirea acestor dividende către A.I.

De asemenea, T.I. nu a făcut niciodată o solicitare societății pentru ca dividendele aferente anului 2006 să îi fie achitate. Reclamanta critică hotărârea și din perspectiva faptului că instanța de apel și-a fundamentat argumentația pe probe ce nu au fost încuviințate și administrate în cauză. În acest context, instanța face referire la „declarația martorului B.”, care se coroborează cu alte probe, iar în privința declarațiilor autentificate din 5 septembrie 2012, recurenta apreciază că acestea sunt nule ca probe, neputând avea vreo valoare probatorie. Aceste înscisuri, susține recurenta, sunt lovite de nulitate ca probe (art. 105 C. proc. civ.), astfel că nu au fost încuviințate de instanță și nu s-a ținut cont de ele la soluționarea cauzei în primă instanță.

De asemenea, aceste înscrisuri nu sunt însoțite de probe care să ateste veridicitatea lor (dispoziții de plată, chitanțe, etc). În ceea ce privește proba testimonială, instanța s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie, în sensul respingerii acestei probe solicitată de pârâtă. Ori, prin depunerea acestor „înscrisuri” se încearcă eludarea dispozițiilor obligatorii luate de instanță în prezenta cauză, de fapt adininistrându-se indirect proba testimonială, declarația fiind însă adusă sub formă de înscris la dosar (mai ales în ceea ce privește declarația lui B.M.). Asemenea documente nu pot avea valoare de înscris în sensul de mijloc de probă, astfel că se impunea ca instanța să le înlăture ca atare, și nu să le rețină ca probe.

Mai mult, instanța de apel nu a încuviințat administrarea probei testimoniale, astfel că în lipsa încuviințării unei asemenea probe nu putea reține în motivarea sa declarația unui martor. În realitate, susține recurenta-reclamantă, nu există nicio dovadă a faptului că plățile au fost făcute către aceasta, în sensul existenței unor documente justificative care să poate proba acest lucru mai presus de orice îndoială. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Intimata-pârâtă SC A.C. SA a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante A.I., solicitând, în principal, admiterea excepției invocate și, în consecință respingerea recursului, ca inadmisibil, iar, în subsidiar, a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat.

În argumentarea excepției lipsei calității procesuale active, intimata-pârâtă a arătat, în esență, că prin contractul de cesiune din 17 decembrie 2012 recurenta-reclamantă A.I. a cedat către A.E.S. (fiica sa) toate acțiunile deținute la SC A.C. SA, precum și toate dividendele cuvenite pentru anii următori. În raport de această împrejurare, apreciază că singura persoană care ar fi putut exercita calea de atac a recursului era A.E.S. în calitate de cesionar și deținător a dreptului litigios, recursul formulat de către A.I. fiind inadmisibil. Analizând încheierea și decizia recurate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: Înalta Curte, examinând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția lipsei calității procesuale active invocată de intimate-pârâtă prin întâmpinare, constată că aceasta este neîntemeiată, motiv pentru care, o va respinge, dat fiind că încheierea pe parcursul litigiului a contractul de cesiune din 17 decembrie 2012 încheiat între recurenta-reclamantă A.I. și A.E.S. (fiica sa) prin care au fost cedate acesteia din urmă toate acțiunile deținute de reclamantă la SC A.C. SA, precum și toate dividendele cuvenite pentru anii următori, nu atrage lipsa calității procesuale active a recurentei-reclamante, în raport de data promovării cererii de chemare în judecată (21 octombrie 2010) și dat fiind că obiectul cauzei îl reprezintă pretenții (dividende) anterioare încheierii acestui contract.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă se prevalează, în mod greșit, de faptul că, prin încheierea de amânare a pronunțării din 16 mai 2013, instanța de apel a respins solicitarea reclamantei de a administra o nouă expertiză contabilă. Este de reținut că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la re interpreta rea probelor dispuse.

Totodată, instanța de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, având în vedere apărările intimatei-pârâte, stabilind situația de fapt sub toate aspectele sesizate și în raport de probele cauzei, iar faptul că soluția dată nu a corespuns voinței recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate și nici nu atrage incidența prevederilor art. 105 C. proc. civ. Criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivele de nelegalitate invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al acestor căi de atac, iar în cauză cele două instanțe și-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel suverană în administrarea și aprecierea probelor a reținut cu justețe încasarea de către reclamantă sumei de 286.800 RON reprezentând dividende aferente anului 2006, în numele tatălui ei T.I., sumă pe care a remis-o acestuia ulterior, precum și faptul că pârâta SC A.C. SA a achitat sumele cuvenite reclamantei cu titlu de dividende aferente anului 2007, recurenta semnând statul de plată. În acest sens, s-a reținut că instanța a coroborat toate înscrisurile aflate la dosar, respectiv state de plată, chitanțe eliberate de tatăl reclamantei, balanțele sintetice din 31 decembrie 2007 și 31 decembrie 2008, aprobarea de către reclamantă în Adunarea Genrală a situațiilor financiare aferente anilor 2007 și 2008, aprobată de recurenta-reclamanta în calitate de administrator, membru al Consiliului de Administrație al societății, înscrisuri ce au fost corroborate cu declarația martorului B.M.

și raportul de expertiză efectuat în primă instanță. Se impune precizarea faptului că o reanalizare a situației de fapt la care tinde în realitate recurenta-reclamanta, nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea greșită a legii ori interpretarea greșită actului juridic dedus judecății, de care se prevalează aceasta, recurenta aducând în discuție chestiuni de fond a căror analiză excede competenței instanței de recurs. În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar (răspunsuri la interogatorii, depoziții ale martorilor, raportul de expertiză contabilă, examinarea și relevanța atribuită de expert documentelor ce au stat la baza întocmirii expertizei contabile, obiecțiunile la raportul de expertiză etc.) exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc.

civ., reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000 și ale art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prin dispozițiile Legii nr. 219/2005. În ceea ce privește critica adusă interpretării eronate a documentelor intitulate state de plată, în mod legal, instanța de apel a reținut că aceastea sunt documente care atestă eliberarea obligației de plată a dividendelor, fiind înscrisuri sub semnătură privată, în înțelesul art. 46 C. com. potrivit căruia „obligațiunile comerciale și liberațiunile se probează (...) cu acte sub semnătură privată, respectiv art. 1186 C. civ. de la 1864, conform căruia orice adnotație făcută de creditor în josul, pe marginea, sau pe dosul unui titlu de creanță, este crezută, cu toate că nu este subsemnată nici datată de el, când tinde a proba liberațiunea debitorului.

Aceeași putere doveditoare are și scriptura făcuta de creditor pe dosul, marginea sau în josul duplicatului unui act sau chitanță, dar numai când duplicatul va fi în mâinile debitorului”. Dispozițiile Decretului nr. 209/1976 sunt exclusiv aplicabile instituțiilor publice, motiv pentru care, susținerile recurentei vizând modul de redactare al înscrisurilor denumite „state de plată” raportat la condițiile stipulate de art. 2 și art. 24 din drecretului menționat sunt lipsite de suport legal. Aceasta întrucât, potrivit art. 3 alin. (1) coroborat cu Anexa nr. 4 pct. 3 lit. h) din Legea nr. 72/1997-Legea privind bugetul de stat pentru anul 1997, Decretul nr. 209/1976 se aplică exclusiv instituțiilor publice.

În aces sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 13/2010 s-a reținut punctul de vedere al Ministerului de Finanțe din care rezultă cu evidență că prevederile Decretului nr. 209/1976 sunt aplicabile doar instituțiilor publice: „în opinia Ministerului Finanțelor, exprimată în adresa din 25 noiembrie1999, prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 209/1976 pentru aprobarea Regulamentului operațiunilor de casă sunt aplicabile numai instituțiilor publice, începând cu anul 1997, prin menționarea, în anexa nr. 4 la legile bugetare anuale nr. 72/1997, nr. 109/1998 și nr. 36/1999, a Decretului nr. 209/1976 ca bază legală pentru capitolul încasări și alte surse, cu specificația valabil numai pentru instituții publice”.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale contractului încheiat, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanța de apel făcând o corectă interpretare a contractului de cesiune al acțiunilor încheiat la data de 11 iulie 2007 între T.I. (autorul reclamantei) și reclamanta A.I., fiind nefondate criticile recurentei sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Potrivit art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale „dividendele care se cuvin după data transmiterii acțiunilor aparțin cesionarului, în afara de cazul în care părțile au convenit altfel”.

Prin urmare, textul legal enunțat, conferă posibilitatea părților să convină asupra modului de împărțire a dividendelor aferente perioadei anterioare cesiunii și cu excepția unei stipulații contrarii în contractul de cesiune, dividendele se cuvin cesionarului. Este de necontestat că mențiunea din contractul de cesiune conform căreia transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor își produce efectele începând cu data semnării (respectiv numai pentru creditor) are ca scop să sublinieze că, dividendele cuvenite pentru perioada anterioară cesiunii sunt datorate cedentului, nu cesionarului, așa cum prevede art. 67 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.

Reclamanta a semnat de primire pe statul de plată pentru suma netă de 286.800 RON, reprezentând dividende aferente anului 2006, încasând suma în numele tatălui său, T.I., pe care a remis-o ulterior, fiind lipsite de relevanță susținerile recurentei vizând posibilitatea invocării de către instanță a excepției lipsei calității procesuale active în condițiile în care suma nu i s-ar fi cuvenit. Nu pot fi primite nici criticile recurentei conform cărora în raport de dispozițiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 dreptul la acțiune nu este prescris pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende aferente anului 2006, întrucât nefiind stabilit un termen de plată, plata dividendelor devenea exigibilă la 6 luni de la aprobarea bilanțului pe anul respectiv, respectiv în luna octombrie-noiembrie 2008, astfel cum susține în recurs.

Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale dividendele se distribuie asociaților proporțional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a asociaților sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situației financiare anuale aferente exercițiului financiar încheiat. Totodată, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept.

Suma de 38.640 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dividende aferente anului 2006 a fost stabilită prin hotărârea Adunării Generale a Acționarilor din 9 august 2007. Astfel, în condițiile în care, prin hotărârea adoptată societatea pârâtă nu a prevăzut un termen de plată, obligația de plată a devenit scadentă imediat, ceea ce înseamnă că termenul de prescripiție de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă la data de 9 august 2007 și s-a împlinit la 9 august 2010, motiv pentru care, în mod legal, instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru suma de 38.640 RON stabilită cu titlu de dividende aferente anului 2006, având în vedere că acțiunea a fost promovată la data de 21 octombrie 2010. Pentru considerentele reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, dând o corectă eficiență textelor de lege incidente în speță, fiind nefondate și criticile recurentei subsumate motivului de nelegalite reglementat de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Așa fiind, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate instituite de pct. 8 și pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ. invocate de recurentă, hotărârile atacate fiind la adăpost de orice critică, în raport de argumentele evocate și cu aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A.I. împotriva încheierii din 16 mai 2013 și a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind plata cheltuielilor de judecată în recurs, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., să fie admisă cererea intimatei, în sensul obligării recurentei-reclamante A.I. la plata sumei de 25.215 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C. SA, conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.I. invocată de intimata-pârâtă SC A.C. SA prin întâmpinare. Respinge recursul declarat de reclamanta A.I. împotriva încheierii din 16 mai 2013 și a deciziei civile nr. 165 din 23 mai 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă A.I. la plata sumei de 25.215 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A.C. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2014.